Întotdeauna mi-a plăcut să iau decizii. Pentru mulți oameni, decizia poate fi prea dificilă. Deciziile au provocat conflicte. Cele care au apărut în noi și l-au făcut pe om să se certe cu sine.
Pentru mine, a fost ceva cathartic în a decide. Mi-a plăcut să fac alegeri pentru că m-a făcut să realizez că dețin controlul asupra vieții mele. Numai eu puteam decide și doar eu trebuia să înfrunt consecințele alegerilor mele. Numai eu trebuia să plâng sau să mă bucur de acestea.
Și a funcționat până când a trebuit să mă hotărăsc asupra unor probleme serioase și cu adevărat dificile. Pe măsură ce miza continua să crească, a lua decizii nu a mai fost purificator, ci otrăvitor. Așa a fost de data aceasta. Totul a mers ca o reacție în lanț. Odată ce am luat acea nenorocită de decizie, restul s-a prăbușit de la sine.
- Asta e tot? a întrebat casierița în timp ce îmi punea cumpărăturile într-o pungă de hârtie
- Da. am răspuns eu, scoțându-mi portofelul din poșetă
- Douăzeci și doi de dolari și nouăzeci și cinci de cenți.
I-am înmânat femeii banii și mi-am luat rămas bun, luând cumpărăturile.
Am ieșit din magazin și m-am înjurat în gând pentru că nu am ales să vin cu mașina. Afară era deja întuneric, după ce toate ceasurile arătau zece seara. Mi-am încrețit nasul la ploaia blândă care, din păcate pentru mine, începuse să cadă. Oftând, mi-am tras gluga hanoracului maro peste cap și am traversat parcarea.
La ora asta, mai ales într-o duminică, în suburbii nu era multă lume. Toată lumea se pregătea de muncă sau de școală, iar străzile erau aproape goale.
M-am oprit pe trotuar și mi-am scos telefonul și căștile. După cinci minute de dezlegare a acelui rahat care trebuia să se încurce mereu, am ajuns în sfârșit să aud una dintre melodiile mele preferate. Am hoinărit pe străzi și m-am îndreptat înspre casă.
De bunăvoie sau nu, mintea mi-a revenit cu fulgerare în noaptea anterioară, când s-au întâmplat atât de multe lucruri ciudate încât m-am întrebat dacă nu cumva a fost un vis. Nu m-am gândit niciodată că Ward mă va ajuta în vreun fel. Poate că nu a făcut-o pentru mine și din bunătatea inimii lui, dar el a fost motivul pentru care am ajuns acasă. Și deși eram o cățea ingrată, puteam aprecia un astfel de gest. Chiar și de la un maniac. La urma urmei, nu uitasem că a intrat în casa mea și că, văzându-l, m-a făcut să mă simt în pericol.
Deodată, am auzit o bubuitură puternică, chiar mai tare decât cântecul care îmi răsună în urechi. Îngrozită, m-am înfiorat. Respirând repede, mi-am întors capul spre tribunalul pe lângă care treceam. De acolo a venit acest zgomot teribil. A trebuit să mă aplec puțin pentru că copacii îmi blocau vederea.
Privirea mea s-a rătăcit spre parcarea mare, unde erau niște oameni. Nu i-am putut vedea clar pentru că întunericul făcea dificil să se vadă detaliile, iar străinii erau îmbrăcați în haine închise la culoare. Am numărat cinci persoane. Stăteau în jurul unui Audi drăguț și probabil exorbitant de scump. M-am încruntat, vocea mi s-a prins în gât când, deodată, unul dintre ei a ridicat o rangă lungă de la pământ. Nici nu am avut timp să clipesc când ea s-a balansat brusc și a lovit geamul lateral al mașinii. Sticla s-a spart în milioane de bucăți minuscule care s-au împrăștiat în jur. Mi-am așezat mâna la gură pentru a înăbuși țipătul ce era pregătit să îmi părăsească gâtul.
Necunoscuții loveau pe rând mașina scumpă cu ranga și bâte de baseball ce păreau a fi fabricate dintr-un material puternic. Îi priveam în letargie, întrebându-mă dacă îmi imaginez totul. Dar când și parbrizul s-a spulberat în bucăți, instinctul meu de auto-conservare a început din nou.
Cu inima în gât și picioare tremurânde, am pășit înapoi pe trotuar. M-am pregătit mental pentru alergare cât am putut de repede pentru că nu voiam să ajung ca biata mașină. Și apoi am făcut ceva ce știam că voi regreta pentru tot restul zilelor mele. Iadul știe ce m-a determinat să arunc o ultimă privire asupra întregii situații. Și tocmai în acel moment, unul dintre autorii incidentului, care stătea cel mai aproape de mine, și-a întors capul în direcția mea.
Apoi l-am văzut din nou. Dintre toți oamenii din oraș, tocmai el trebuia sa fie. Mereu trebuia să fie el. Chiar și în întuneric, i-am putut recunoaște fața. Respira greu în timp ce se uita fix la mine. M-a paralizat. Nu știam cum să rup acel contact vizual. Ceilalți nici nu m-au observat, prea ocupați să distrugă o mașină care deja era făcută bucăți.
Și jur că nu a fost amuzant. M-am întrebat care sunt șansele de a-l vedea pe Kane Oliver Ward în această situație. Am ajuns la o singură concluzie. Zero. A fost dracului imposibil. Nu, nu aș putea fi atât de ghinionistă.
Am revenit în cele din urmă la realitate și mi-am întors capul instantaneu, încă simțindu-i privirea asupra mea. Am alergat repede spre casă, rugându-mă să nu mă urmeze. Când mi-a intrat în minte gândul că ar putea să o facă, am început să alerg de parcă aș fi arsă, indiferent de cum arătam. Mi-am strâns cumpărăturile cât de tare am putut, implorând să ajung în siguranță cât mai curând posibil.
De ce a trebuit să fiu mereu acolo când se întâmplă ceva rău? La naiba, ce este în neregulă cu soarta mea?
Am tot întors capul să mă asigur că nimeni nu mă urmărește. Din fericire, trotuarul era gol. Fiecare mașină care trecea îmi dădea fiori pe șira spinării. Am fost paranoică? Poate, dar altcineva din poziția mea ar fi procedat în mod asemănător. Tipul ăsta era imprevizibil! După câteva minute, am fugit în casa mea și am încuiat ușa cu toate încuietorile. Apoi am expirat, simțindu-mă puțin mai în siguranță, dar inima îmi era încă în gât.
La naiba, am blestemat pe sub răsuflarea mea.
- Blake? am tresărit când am auzit o voce în spatele meu. Totul este în regulă? mă întrebase mama îngrijorată
- Ce... ah, da. am mințit, luptându-mă cu respirația sacadată
I-am înmânat cumpărăturile și mi-am scos pantofii, aruncându-i lejer în colț, apoi m-am îndreptat către scări.
- Nu vrei acei hot dog? ea a fost surprinsă. Ai mers special pentru asta.
- Mi-am pierdut pofta de mâncare. am răspuns scurt și am dispărut pe scări înainte ca cineva să mă oprească
Am intrat în camera mea. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să închid ferestrele și să trag jaluzelele. Mi-am sprijinit mâinile pe pervaz și am închis ochii. Am respirat liniștitor, încercând să scap de gândurile neplăcute.
Bine, asta nu înseamnă nimic. La urma urmei, doar pentru că am văzut totul nu o să îl provoace pe Ward să îmi facă ceva. Nici măcar nu știu despre ce este vorba. Trebuie să fie bine. Trebuie. Nu era vreun criminal în serie, pentru numele lui Dumnezeu. Dramatizam.
Mi-am scos telefonul din buzunarul pantalonilor și l-am oprit fără să îmi verific notificările.
*
- Ce zici de Fiona? am spus, uitându-mă la fumul alb de țigară care ieșea printre buzele mele
- Roșcata? întrebă Asher, aruncând cenușa din țigară într-o scrumieră de sticlă
- Da.
- Nu, e prea veselă. E enervant. a răspuns el
Am dat din cap, stingându-mi țigara de scrumiera care stătea pe pervaz.
Fumam doar ocazional, înspre deosebire de Asher, care a început când avea cincisprezece ani și trebuia să își fumeze doza în fiecare zi. Am făcut-o sporadic și doar în companie. Mi-am aruncat mucul de țigară pe fereastra deschisă și m-am prăbușit pe patul nefăcut al fratelui meu. Și el și-a terminat țigara, s-a mișcat pe scaunul de lângă birou și a început să verifice ceva pe laptop.
- Dar Daisy? am murmurat, uitându-mă impasibil la unghiile mele negre
- Ea este o prietenă. M-aș simți ciudat să o invit la o întâlnire. mi-am dat ochii peste cap la răspunsul lui, am oftat și m-am rostogolit pe burtă
- Nu îți vom găsi niciodată o prietenă în acest ritm.
- Deci, poate că este timpul să nu mai încerci să faci asta? a chicotit fără măcar să se uite la mine
- Vreau să te ajut. am mormăit eu, sprijinindu-mi bărbia pe mână. În plus, nu am o viață amoroasă, așa că trebuie să mă interesez de a ta.
- Cred că ajutorul tău nu este necesar. a chicotit când îl porni o piesă ce începe a răsuna în difuzoarele montate pe pereți
- Vreau doar fericirea ta. am mințit
De fapt, am vrut să îi găsesc pe cineva pentru că mă plictisisem al naibii și asta era modalitatea perfectă de a-l enerva.
- Ai grijă de tine. mi-a răspuns el. A trecut peste un an de la ultima ta relație. Poate este timpul pentru bucurie amoroasă. sugeră el ironic, dezvăluindu-și dinții albi într-un zâmbet grosolan
Mi-am dat ochii peste cap, apoi am apucat o pernă care era lângă mine și am aruncat-o direct în capul fratelui meu.
- Ultima ta relație a fost cu cordonul ombilical al mamei noastre. am strigat înapoi în timp ce băiatul arunca perna înapoi
A pufnit pe sub răsuflare, arătând spre mine cu degetul mijlociu. Era pe cale să spună ceva când mama a intrat brusc în cameră. Ne-am uitat amândoi la ea în timp ce ea se uita încordată mai întâi la fratele meu și apoi la mine. Zâmbetul mi-a părăsit imediat fața când mi-am dat seama cât de nervoasă era. Ea înghiți în sec, ajustându-și ochelarii.
- S-a întâmplat ceva? am întrebat
- Dragă, a venit poliția aici. Vor să vorbească cu tine.
Am deschis larg ochii șocată. S-au umflat până la dimensiunea unor mingi de golf. Asher s-a înecat cu bomboana lui, făcându-l să șuiere timp de zece secunde bune. M-am uitat la mama, simțind că frisoanele deveneau mai puternice și crampele neplăcute din stomacul meu cresc.
- Dar nu am făcut nimic. am spus primul lucru care mi-a venit în minte
Agitată fiind, am început să mă gândesc la tot ce am pictat în ultima lună, dar nimic nu era ilegal! Dacă nu...
- În ce naiba te-ai băgat? întrebă Asher șocat. Eu sunt întotdeauna cel la care vine poliția.
Mama l-a ignorat și a părăsit camera. M-am ridicat încet, cu picioarele simțindu-se ca un jeleu.
Eu nu am răspuns. Eram prea stresată și amețită ca să îi absorb cuvintele. Am ieșit din cameră pe hol unde mă aștepta mama. De îndată ce m-a văzut, m-a prins de braț și m-a privit serios în ochi.
- Cineva a vandalizat mașina judecătorului Graves ieri. Tribunalul este lângă magazin și ai făcut cumpărături acolo aseară. murmură ea oftând. Vino. Vor să vorbească cu tine.
Stomacul mi s-a legat într-un nod strâns. Nu mă așteptam la o asemenea întorsătură a evenimentelor. Da, am vizionat vandalizarea și Kane a participat la aceasta, dar am sperat cu adevărat că problema va fi rezolvată fără participarea mea. Am crezut că băiatul o să mă ia primul. Nu poliția.
- Blake, fii sinceră cu ei, bine? întrebă ea în șoaptă. Spune-le orice vor să afle. Sunt prietenii noștri. a adăugat ea, iar eu am dat din cap
Ea a oftat și am coborât amândouă scările. Mi-am îndesat mâinile tremurătoare în buzunarele hanoracului meu gri pentru a le ascunde. Fiecare pas m-a costat din ce în ce mai mult și era aproape imposibil să păstrez o expresie goală pe chip în acel moment.
Am ajuns în sfârșit în sufragerie. Doi ofițeri stăteau la masa lungă de stejar. Îl știam unul dintre ei pentru că era tatăl prietenului meu de la școală și un bun prieten al mamei mele.
- Bună dimineața. am gâfâit, muşcându-mi interiorul obrazului
- Bună, Blake. a spus domnul Florian în timp ce îmi trimitea un zâmbet cald
Celălalt ofițer, pe care nu l-am recunoscut, a dat doar din cap.
Am luat pe scaun, încrucișându-mi brațele peste piept.
- Cum te simți? Totul este în regulă?
- Da, mulțumesc. am răspuns calm, simțind o strângere în gât
La naiba, ce trebuia să fac?
- Știm că probabil v-am surprins, dar nu vă faceți griji. Am dori doar să vă punem câteva întrebări.
Tata spunea mereu că în astfel de situații trebuia să te prefaci de la început că nu știi nimic.
- Ieri, în timp ce judecătorul Graves era la muncă, seara, cineva i-a avariat mașina. a început domnul Florian serios, împreunându-și mâinile. Domnul Graves a părăsit tribunalul în jurul orei zece și a văzut doar cinci oameni fugind. Era întuneric, așa că nu le putea vedea fețele. De asemenea, nu i-a putut ajunge din urmă pentru că erau prea rapizi. Din păcate, mașina era parcată în partea din parcare unde care camerele nu funcționează. O mică eroare care trebuia remediată mâine. Supravegherea la magazinul în care ai fost ieri te-a înregistrat că mergi în direcția respectivă. a explicat el. Deci ai văzut ceva?
- De ce nu a auzit nimeni alarma acestei mașini? interveni mama în timp ce mă sufocam în interior
- Vedeți, doamnă Holland, cineva a tăiat firele de alarmă. Trebuie să fi fost o acțiune deliberată, nu a fost orice mașină întâmplătoare. a răspuns bărbatul și s-a uitat din nou la mine. Deci, ai văzut ceva?
Și atunci mi-am dat seama că soarta îmi dăduse o șansă. Am putut să mă eliberez de el. Viața mea ar putea fi din nou normală. Departe de acest om ciudat care a făcut din săptămâna trecută cel mai rău an pentru mine. Mi-am dorit-o de la început. Să mă părăsească. L-am văzut. L-am văzut pe Kane. Ar putea ajunge la închisoare până la cinci ani pentru distrugerea unor bunuri de mare valoare. Ei bine, probabil că avea un palmares colorat, iar mașina aparținea judecătorului însuși, care avea mult mai multe legături decât un tânăr de douăzeci de ani.
Le-aș fi putut spune. Viața mi-a oferit o oportunitate atât de mare. Aș putea spune și despre spargere, cât si despre hărțuire. În mintea mea, m-am văzut terminând școala, plecând la facultate și uitând că cineva ca Ward chiar există. Că l-am întâlnit vreodată. Asta e tot ce visam la acea vreme.
Trebuia să iau o singură decizie bună.
- Deci? m-a îndemnat bărbatul, privindu-mi în ochi în timp ce eu tăceam, urmărindu-i chipul ridat
Am tușit ca sa îmi fac vocea sa sune mai naturală pentru că am decis.
- Nu am văzut nimic.
Și apoi restul se va rezolva de la sine. Au început jocurile de domino. Printr-o singură decizie.
- Categoric? întrebă el, ușor nemulțumit, în timp ce celălalt scria ceva în caiet. Ai văzut oameni suspecți care stăteau în parcare? Sau ai auzit vreun zgomot?
- Nu. am mințit lin, uitându-mă în ochii detectivului. De fapt, nu m-am uitat prea mult în jur. Da, am trecut pe lângă tribunal, dar nu am văzut nimic. Aveam căști în urechi, așa că nici nu auzeam nimic. Parcarea este ascunsă de copaci. Am vrut să ajung acasă cât mai curând posibil pentru că era deja târziu. Nu eram atentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu.
- Nimic?
- Din nefericire, nu. Îmi pare rău. am ridicat din umeri
- Fie. oftă el. Dar trebuie să găsim cine a făcut-o. Judecătorul Graves este furios. Blake, dacă îți amintești ceva, orice, te rog să te prezinți la secția de poliție pentru a-ți face declarația.
- Desigur. am murmurat
Am dat din cap și m-am îndreptat din nou sus, aproape împiedicându-mă pe aceste scări blestemate și atât de înguste. Am intrat în camera mea unde Asher mă aștepta curios. Am trântit ușa în urma mea, simțindu-mă din ce în ce mai amețită și cu o stare de greață. Am mers spre centrul camerei, încurcându-mi degetele în păr.
La naiba, am mormăit pentru mine exasperată. Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine.
- În ce te-ai băgat? a întrebat fratele meu, învârtindu-se în scaunul biroului meu
- Reion, la naiba, încetează. am mârâit răgușită, închizând ochii în timp ce capul începea să îmi ofere migrene
I-am mințit pe polițiști. Am mințit-o pe propria mea mamă. De ce am făcut-o? Doamne, am avut șansa asta de a fi eliberată de el. Pentru a repara totul. M-am lovit mental, încercând să găsesc motivul prostiei mele. Mi-am tot spus că sunt doar o idioată. Cu toate acestea, adevărul era altul. Știam că frica este o mare parte a ei. La urma urmei, nu aveam de-a face cu mafia, ci doar cu un tânăr de douăzeci de ani care se plictisește și terorizează oameni, dar... tot era în capul meu. Că ar putea să îmi facă ceva.
A existat și o a doua explicație, dar eram convinsă că îmi voi înghiți limba înainte de a o spune cu voce tare. A făcut un lucru bun pentru mine când m-a condus acasă. M-a ajutat o singură dată și am vrut să îmi plătesc datoria.
Ușa dormitorului s-a deschis brusc.
- Iubito... vocea mamei m-a făcut să mă întorc repede înspre ea, desfăcându-mi degetele de păr. Totul este în regulă?
- Da. am mințit, făcând contact vizual cu ea
Avea o expresie îngrijorată, dar încă serioasă.
- Sper că spui adevărul. spuse ea pe un ton ferm, fără să își ia niciodată privirea iscoditoare de la mine. De asemenea, sper că agitarea ta de ieri când te-ai întors de la acel magazin nu a fost pentru că ai văzut ceva suspect. Am dreptate?
Am tăcut toți o clipă, uitându-ne unul în ochii celuilalt. Mama nu a renunțat, dar nici eu nu eram pe cale sa renunț.
- Chiar nu am văzut nimic. spun și am zâmbit ușor
- Asta e bine. a răspuns ea, dar a rămas vigilentă. Știi că judecătorul Graves este un bun prieten de-al meu. Vrem să îl ajutăm. Sunt sigură că nu m-ai minți pe mine sau pe ofițeri în legătură cu o problemă atât de gravă, nu-i așa?
-Mamă, mă cunoști. am oftat, prefăcându-mă jignita de acuzațiile ei
- Știu. Și de aceea am încredere în tine. a subliniat ea din nou. Dacă îți amintești ceva, spune-mi. Vei raporta acele lucruri, ei vor avea nevoie de ajutorul tău. Vandalismul nu este acceptabil.
- Da. Acum, dacă mă scuzați, trebuie să îmi fac temele. Mâine am un test important.
Era adevărat. Mi-a fost greu să îmi urmăresc spirala privată de minciuni. Nu m-am dus la școală în acea zi pentru că de dimineață am avut de a face cu dureri de stomac și nu m-am putut ridica din pat până la prânz. Am simțit stres amestecat cu toxiinfecții alimentare. Dar știam că temele în situația mea erau cea mai mică dintre grijile mele.
- Sigur. răspunse ea, apoi se uită la Asher. Dacă mai fumezi încă o dată în camera ta, jur că nu vei ieși din casă până la treizeci de ani. Casa nu este o sală pentru fumători.
- Dar mama... a început el, dar femeia l-a redus la tăcere cu o privire sfidătoare. Vino. Blake trebuie să studieze.
S-a ridicat de pe scaun și și-a urmat-o ascultător pe mama, afară din dormitorul meu.
Când am rămas singură, am oftat tare și m-am aruncat dramatic în pat. Mi-am apăsat fața în pernă, dorind să țip cât de tare am putut. A fost ultima dată. Plata datoriei mele pentru că m-a ajutat. Dacă ne-am mai întâlni vreodată - ceea ce nu îmi doresc - aveam de gând să îi spun asta, să îl fac să își închidă gura mare și să îi cer să stea la o sută de metri de mine.
Având în vedere asta, am închis ochii și am tras peste mine pătura.
După două ore de răsturnare fără scop pat, făcând trei teme de algebră pe care încă nu le-am reușit, iar după ce i-am convins pe Dakota și Seán la telefon că nu mor de cancer de colon, mi-am auzit stomacul mârâind furios, cerând un sacrificiu de o salată de pui. M-am împins de pe saltea, aruncând o privire cu coada ochiului la ceasul digital de pe noptieră, care arăta opt.
Am mers la baie și apoi am coborât în bucătărie să pregătesc cina. Mama stătea la locul ei la masă, ca de obicei, trecând prin niște hârtii. În timp ce răsturnam salata în farfurie, m-am gândit să le spun prietenilor mei ce se întâmplă. Nu aveau idee ce se petrece în viața mea. Numai că nu prea știam ce să spun. Și nu am vrut să îi îngrijorez inutil. De la o vârstă fragedă, îmi plăcea să fiu independentă și urăsc să îi deranjez pe ceilalți cu problemele mele. Știam că mă va duce la mormânt într-o zi, dar era mai puternic decât mine. Le-am spus întotdeauna totul.
Poate că ar găsi o cale bună de ieșire din situație?
Cu o farfurie plină cu salată și cartofi copți într-o mână și un pahar de limonadă în cealaltă, am pornit pe scări. Am avut grijă să nu las nimic să cadă pe podea, ceea ce chiar am reușit să fac. Am apăsat cu măiestrie clanța ușii și am intrat pe lateral în dormitorul meu. Mulțumită, am dat ușa cu piciorul și s-a închis cu o trântire puternică.
În acea secundă inima mi s-a oprit. Îngrozită, am tresărit și vasele mi-au căzut din mâini când l-am văzut pe Kane Oliver Ward rezemat de pervaz. Farfuria și sticla au lovit podeau cu o bubuitură puternică, spărgându-se într-un milion de bucăți. Cioburile de sticlă și porțelan s-au împrăștiat prin cameră și s-au amestecat cu salata, cartofii și limonada, care, pe lângă podea, au udat și picioarele mele.
M-am uitat șocată la haosul de pe podea, fără să cred ce tocmai se întâmplase. Mi-am ridicat capul dureros încet și... da. Ward încă stătea acolo și nu era o iluzie sau un coșmar. Băiatul se juca cu dezinvoltură cu sticla de parfum, care era mereu pe masa mea de toaletă, dar când m-am uitat la el, a încremenit, apoi s-a încruntat la mizeria de la picioarele mele.
- Ce dracu faci aici? am mârâit, apăsând o mână înghețată pe fruntea mea fierbinte
- Fereastra era deschisă. a ridicat din umeri ceea ce m-a făcut să îmi unesc sprâncenele
M-am uitat absentă la fereastră, care avea într-adevăr o crăpătură.
Băiatul m-a urmărit fără pasiune, în timp ce am simțit că toate simțurile vitale îmi îngheață.
- Acest lucru nu se întâmplă cu adevărat. Ești o născocire a imaginației mele.
- Ei bine, dacă imaginația ta are viziuni în care eu sunt aici... a răspuns el, ceea ce m-a făcut să mă uit la el cu o grimasă
- E ceva în neregulă cu creierul tău! am strigat, apoi am tăcut îngrozită pentru că nimeni nu ne putea auzi
Am mers repede înspre ușa deschisă a băii, având grijă la podeaua murdară, ce era dificil pentru că picioarele îmi tremurau fără milă. Am trântit ușa, simțind încă privirea pătrunzătoare a lui Kane asupra mea. Abia atunci a apărut gravitatea situației. Ward se afla în camera mea. Din nou. Doar că de data asta am fost și eu acolo. Și în orice moment i-ar putea apărea ceva terifiant în cap.
Am înghițit în sec îngrozită. Am simțit că sentimentul acela urât mă cuprinse din nou de fiecare dată când îl vedeam. Chiar nu mi-a plăcut de el. A evocat în mine dezgust amestecat cu groază. Pentru a fi în siguranță, am făcut un pas înapoi, astfel încât spatele meu să atingă ușa rece a băii. Am încercat să mă comport curajos, ceea ce nu se potrivea cu ceea ce simțeam.
- Ai mai intrat în casa mea? Prin fereastră? am întrebat serioasă, ridicându-mi capul și încrucișându-mi brațele peste piept
Mi-am simțit palmele transpirați.
- Da. a răspuns el direct și fără emoție, ceea ce m-a surprins puțin
- E prima dată când mi-ai răspuns la întrebare. am mormăit, ridicând sprâncenele și el și-a dat ochii peste cap. Ce faci aici?
Băiatul tăcu o clipă, încetând din nou să se mai joace cu fiola de parfum. Și-a întors capul și ochii lui verzui au aterizat pe fața mea, trimițându-mi un fior pe șira spinării. O singură șuviță din părul lui castaniu neîngrijit îi rătăcise pe frunte. A tăcut o vreme, apoi a pus cu grație parfumul la loc. Oftă încet și își îndreptă puțin spatele.
- Ei bine, să zicem că am venit cu intenții pașnice. a început el, ceea ce m-a făcut să râd
- Tu? Vorbești despre pacifism? am întrebat batjocoritor, apoi am clătinat repede din cap când mi-am dat seama cât de suprarealistă era situația. Pleacă de aici așa cum ai venit, nu mă interesează compromisurile și nici declarațiile tale de pace.
- Ești mereu așa? întrebă el indiferent, suflecându-și mânecile hanoracului bleumarin până la coate
De asemenea, purta un tricou alb lejer și blugi negri.
- Așa cum? am întrebat, rugându-mă să dispară și mama mea să nu intre în cameră
- Enervantă. a răspuns el serios, ceea ce m-a făcut să îi râd în față, dar eram mult prea nervoasă. Recunosc că te-am judecat greșit. a adăugat el, dar din expresia feței lui era evident cât de neplăcute erau cuvintele pentru el. Am crezut că ești o fată răsfățată care a urmat întotdeauna ordinele părinților ei. articulă el încet
- Ai dreptate. M-ai judecat greșit. am recunoscut. Dar de ce îmi spui asta? Și de ce mai stai aici? Te implor, pleacă.
- Spun asta pentru că sunt surprins. a răspuns el, ignorând cererea mea. Și totuși, știu când trebuie să recunosc că am greșit. Chiar și pentru cineva ca... tine. a adăugat el, privindu-mă cu un ușor dezgust
Am ridicat o sprânceană, dorind să îl lovesc cu pumnul în față.
- Încerci să mă insulți și în cele din urmă să spui ceva sensibil, pentru că sunt puțin confuză. am mormăit. Și de ce ești surprins?
- Că ai mințit poliția pentru mine.
Băiatul ridică răutăcios colțul gurii, de parcă ar fi fost foarte mulțumit de cuvintele pe care le rostise. Și, deși nu a fost un zâmbet complet, nu a fost nici unul ca acesta, era ceva ciudat în el. Felul în care buzele lui pline de formă se curbau de mulțumire, de parcă lumea i-ar fi ascultat fiecare poruncă. Că ochii lui erau încă atât de înghețați, goi și lipsiți de viață. Încât părea atât de ireal în acel moment.
- În primul rând, aș prefera să mă împușc în cap cu un pistol cu aer comprimat decât să fac ceva pentru tine. am spus, alungând gândurile nedorite. Și în al doilea rând, de unde știi asta? am întrebat, deși nu m-a mai surprins
Cred că mă obișnuisem cu faptul că este atât de imprevizibil.
- Doar știu. a răspuns el laconic. Și mă bucur că ai făcut-o pentru mine.
- De câte ori trebuie să repet asta ca să înțelegi? am mârâit pe un ton serios, uitându-mă cu forță în ochii săi aurii. Hai să lămurim asta. Nu am făcut-o pentru tine, am făcut-o pentru mine pentru că nu am vrut să am probleme. Și îmi plătesc datoria.
- Datoria? băiatul a rostit surprins
- M-ai condus acasă sâmbătă și m-ai ajutat cu acel prieten psihopat al tău. am mormăit eu, iar el și-a încruntat ușor sprâncenele uniforme. Dacă nu ar fi asta, mi-ar plăcea să le povestesc totul despre cum i-ai spart mașina lui Graves. Dar nu o voi face pentru că nu sunt turnătoare.
Băiatul s-a uitat la mine în tăcere, cu chipul inexpresiv ca de obicei. După o clipă, însă, a ridicat din sprâncene în semn de apreciere și și-a dres glasul încet.
- Ei bine, dacă o spui astfel. mormăi el
- Deci, am speranța că după toate astea, tu vei merge pe drumul tău, iar eu o să merg pe al meu. Mă vei lăsa în pace și mă vei lăsa să trăiesc o viață normală. Nu îmi vei otrăvi aerul curat cu prezența ta.
Ne-am uitat în ochii celuilalt timp îndelungat, fără să spunem nimic, dar tensiunea din jurul nostru ar putea fi tăiată cu un cuțit. Băiatul s-a uitat la mine în gol, de parcă s-ar fi uitat la un fulg de zăpadă fragil, care se topea. Iar eu îl priveam cu capul sus, mândră. M-am gândit la fiecare cuvânt care mi-a ieșit din gură. Am vrut să dispară.
- Acest mic joc de tachinare a fost distractiv. a spus el în cele din urmă, după alte câteva secunde de tăcere, întorcând capul. Dar dacă aș continua după toate astea, aș deveni un nenorocit.
El a fost întotdeauna un fiu de cățea, însă știam că dacă voi spune asta cu voce tare, risc să aprind un alt fitil care va duce la un alt război, la care eu nu voiam să particip.
Pentru el, totul a fost într-adevăr doar distractiv, în timp ce eu eram în derivă din cauza lipsei de somn, a stresului și a lipsei de mâncare. Și totul este din cauza lui.
- A fost distractiv. a insistat el, ceea ce a fost ca o cârpă pentru un taur pentru mine
- Se pare că și eu te-am judecat greșit. am articulat eu evident
Eram sigură că după cuvintele mele băiatul se va enerva, dar înspre surprinderea mea a ridicat doar colțul gurii în acest mod enervant, privind în altă parte. M-am încruntat la amuzamentul lui ciudat.
- De ce râzi?
- Se pare că da. Dar, oricum nu mă interesează părerea ta despre mine. a răspuns el cu o onestitate ucigătoare care m-a iritat și mai tare
- Dacă ți-ai satisfăcut nevoile de divertisment, atunci pleacă de aici. am spus, simțind că, din nou, cu acest nemernic narcisist, mă voi transforma într-un vulcan
- Prin fereastră?
- Prin fereastră! i-am răspuns
- Ești sigură? întrebă el, uitându-se nonșalant la unghiile degetelor și iarăși de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, se sprijini cu spatele de pervaz
A trebuit să iau o respirație liniștitoare ca să nu îl lovesc peste cap cu o carte.
- Da, sunt sigură, așa că pleacă de aici acum.
- Ceva îmi spune că vrei să rămân. a mormăit el categoric, fără să se uite măcar la mine.
- Doamne, ești atât de enervant. am răspuns eu șocată, ridicându-mi mâinile în aer. Suferi de vreo tulburare? Pentru că te porți ca doi oameni diferiți în același timp și nu știu despre tine, dar este puțin deranjant pentru mine. am spus. Și pe deasupra, ai un ego cât Zidul Chinezesc.
- E mare, dar să fi crescut imediat? a întrebat el, aruncându-mi o privire plină de sens
M-am uitat la el o clipă, fără să înțeleg, apoi mi-am făcut ochii mari și mi-au căzut mâinile în lateral.
- Nu, nu cred. am pufnit un râs sec, clătinând din cap neîncrezătoare. Acum încerci să fii pseudo-amuzant și să mă îndulcești, iar în urmă cu mai puțin de o săptămână te strecurai în camera mea și mă amenințai!
- Încerc să țin pasul cu nivelul tău, pentru că și tu faci la fel.
În acel moment, furia a început să se amestece cu neînțelegerea și confuzia. Eram supărată pentru că el continua să facă mișto de mine, făcând pe nebunul patetic care era cu adevărat. Neînțelegerea și dezorientarea au apărut pentru că îmi era greu să îl înțeleg. Era încă atât de neplăcut, dar s-a comportat diferit față de mine decât acum două zile când m-a dus acasă. Nu mârâia și nu șuiera. Sigur, încă era captivant și mă făcea să mă simt rău, dar nu m-a mai speriat. Dar de ce stătea încă în fața mea în loc să se îndepărteze și să dispară pentru totdeauna? Oroarea mea a făcut loc unei supărări absolute.
Știam că se comportă diferit pentru că i-am salvat fundul de poliție. Pentru prima dată de când am vorbit cu ofițerii, m-am bucurat că am decis să o fac. Poate că acesta a fost drumul meu către libertate. M-am gândit că poate Kane chiar a venit la mine cu intenții pașnice și într-o clipă va pleca și nu vom mai avea niciodată de-a face unul cu celălalt. Acest lucru ar fi precum o stea din cer pentru mine. Îmi doream atât de mult să nu mai întâlnesc persoana lui hidoasă.
- Ieși din casa mea. am repetat
- Te înroșești cu adevărat când ești nervoasă, știi? mormăi el, privind plictisit printre lucrurile de pe masa mea de toaletă
- Ieși! am spus mai tare, la care a ridicat surprins din sprâncene, privindu-mă în reflexia oglinzii mobilierului lângă care stătea. Chiar nu vreau să mă cert cu tine. Mai am un milion de lucruri interesante de făcut.
- Dar nu ne-am certat până când ai început să țipi. a spus plictisit, la care mi-am strâns mâinile în pumni
Era atât de volatil.
- Nu țip! am șoptit exasperată
Și-a strâns buzele într-o linie strânsă și mi-a aruncat o privire plină de sens.
- Blake, cu cine vorbești?
Am crezut că o să cad când am auzit vocea mamei, probabil stând pe hol. M-am uitat mai întâi la ușa închisă și apoi la băiat, căruia nu îi păsa deloc.
- Cu Seán pe Skype, mamă! am explicat agitată, ochii mei fiind lărgiți cât două cepe
Corpul meu s-a încordat în așteptare. Dacă ar intra ea, aș avea probleme. Aș putea să mă arunc în fața unui tren chiar acum. Eram aproape fără suflare, trimițându-i lui Kane o privire panicată, în timp ce el părea puțin amuzat. Și jur că privirea aceea dezgustătoare de pe chipul lui a fost una dintre cele mai rele lucruri pe care le-am văzut vreodată în toată viața mea.
- Bine. a răspuns ea după un moment. Nu urla așa, pentru că te aud de jos. a adăugat ea
Am auzit ușa dormitorului ei trântindu-se. Am simțit ușurarea curgându-mi corpul ca o apă cristalină. Emoționată, m-am rezemat de perete, închizând ochii. Eram sigură că dacă voi avea parte de încă câteva zile de asemenea stres, părul îmi va cădea.
- Am spus că țipi. vocea încrezătoare a băiatului a străbătut camera liniștită, făcându-mă să deschid ochii și să îi trimit o privire demnă de un criminal
- Te rog, doar pleacă. am spus, strângând din dinți. Nu înțeleg ce te face să rămâi aici.
Eram la câteva momente depărtare să sparg ceva. Sau să lovesc pe cineva.
- Nu ai simțul umorului. mormăi el, dar deschise ascultător fereastra mai larg
- Am făcut ceva pentru tine. Acum fă și tu ceva pentru mine și dispari. am spus eu serios. Fără apeluri telefonice, fără contact cu prietenii mei. Nu trebuie să vii în casa mea.
Băiatul tăcu o clipă, apoi ridică din umeri și apucă tocul ferestrei. A sărit pe parapet și s-a ghemuit.
- Păcat. spuse el dezinvolt. M-am distrat cu tine, dar cred că așa este corect.
- Ești doar un copil plictisit.
- Aș prefera să mă plictisesc decât să fiu înfocat.
Era atât de mândru. Dar uneori chiar și mândria trebuia să treacă pe bancheta din spate.
- Mulțumesc, Campbell.
Cuvintele lui m-au surprins atât de tare încât m-am uitat inconștient la el. M-a privit cu acei ochi magnetizanți care îmi dădeau fiori pe șira spinării. Am tăcut o clipă, doar uitându-ne unul la altul. M-am întrebat dacă am auzit greșit. Băiatul ăsta doar... mi-a mulțumit? Doamne, asta devenea și mai ireal.
Mi-am dres glasul, tremurând. M-am uitat la Ward cu privirea disprețuitoare care îi era rezervată numai lui, cu fața neclintită. Se putea simți special.
- Nu trebuia să faci asta. Oricum nu voi accepta asta, mulțumesc. am mormăit, referindu-mă la ultima noastră conversație când mi-a spus același lucru
Kane pufni pe sub răsuflare, clătină din cap cu milă și se duse cu dibăcie spre cealaltă parte a pervazului. După o clipă, mi-a dispărut din vedere, lăsând doar un miros ciudat și o iritare care mi-a străbătut corpul.
Am oftat, stând în același loc. Am încercat să procesez cumva tot ce s-a întâmplat, dar a fost prea mult. După un timp, am clătinat din cap și m-am îndreptat spre fereastra pe unde ieșise băiatul. M-am aplecat, dar nu era nimeni în curte și nu exista nici un indiciu că cineva tocmai mi-a făcut o vizită. Poate că nu s-a întâmplat deloc? Poate am avut halucinații? Era mai probabil decât toată această discuție întortocheată.
Am închis geamul atât de tare încât cadrul s-a zguduit. Mi-am mușcat interiorul obrazului, mulțumită de asta, că totul era pe cale să se termine. M-am simțit și eu puțin mândră. M-am ocupat singură de toată situația. Fără ajutorul nimănui.
Deodată telefonul meu a început să emită o serie de bipuri. L-am scos din buzunarul treningului și m-am uitat la ecran.
Dakota: OMG! Blakeeeee!
Dakota: Nu vei crede ce s-a întâmplat. Eu însumi nu cred.
Dakota: Am primit o invitație la o petrecere.
Dakota: Și nu vei crede de la cine.
Mi-am încruntat sprâncenele, neînțelegând. Eram adesea invitați la petreceri. Eram oameni destul de celebri la școală datorită influenței lui Seàn, așa că dacă era un eveniment, mergeam la el. Nu a fost nimic ieșit din comun pentru mine.
Blake: De la cine, Dakota?
Dakota: De la Cyrus Palmer!
Când am citit ultimul mesaj, m-am înecat cu propria mea saliva. Mi-a luat douăzeci de secunde bune să îmi revin în fire. Dakota încă nu știa ce se întâmplă în viața mea. Habar nu avea cât de departe ajunsese treaba cu Kane, iar eu deveneam din ce în ce mai convinsă că nu voiam să îi spun nimic. Oricum, nu mai era nimic de discutat. Ward trebuia să mă lase în pace.
Blake: Dar cum s-a întâmplat?
Dakota: Ei bine, nici eu nu știu. Am postat o fotografia pe Instagram și câteva minute mai târziu mi-a trimis un mesaj în privat. M-a întrebat ce fac mâine. Am spus că nimic și mi-a spus să vin la petrecerea lui. Cu tine.
Blake: Mâine? Este marți. Mergem la școală miercuri. Am un test de algebră.
Dakota: Vom merge și la școală, prostuțo. Petrecerea începe la nouă.
Dakota: Palmer ne-a invitat. Palmer! Tipul ăsta nu invită pe nimeni de la școală și tu știi asta. E ca și cum ai câștiga la loterie.
Blake: Nu vom merge.
Dakota: Dă-mi un motiv bun pentru care nu ar trebui să mergem acolo.
Blake: El își petrece timpul în preajma unor oameni periculoși, care vor fi acolo, e mijlocul săptămânii, părinții ne vor ucide dacă află și, pe deasupra, probabil că vom ajunge la poliție.
Am mârâit pe sub răsuflare, lovindu-mi furios mâna de pervazul ferestrei. Nu știam ce se întâmplă sau de ce ne invitase băiatul. Mă îndoiam că are vreo legătură cu Ward. Nu aveam genul de relație în care puteam merge veseli la petreceri și eram sigură că va fi acolo. La urma urmei, el și Palmer erau prieteni. Acesta era și motivul pentru care nu aveam de gând să merg, dar nu voiam să îi spun Dakotei adevărul.
Ward și tot haosul ăsta aparțineau trecutului, iar eu mă separasem de el. Mă îndoiam că Kane știa ceva despre invitație. Subconștientul mi-a spus că totul a fost ideea lui Palmer. Dar de ce a decis să o facă? De ce ne-a invitat și a întrebat-o pe Dakota? Ceva despre asta chiar nu mi-a plăcut.
Dispozitivul s-a aprins din nou în mână, făcându-mă să mă uit la el.
Dakota: Bine, dă-mi un alt motiv bun să nu mergem acolo.
Mi-am blocat mobilul, clătinând violent din cap. L-am aruncat pe pat, apoi ochii mi-au căzut pe mizeria pe care o făcuse Ward pe podea, mă rog, eu o făcusem din vina lui.
Și nu numai pe podea.