CHELSEA ARNOLD
10:35
Mai am douăzeci și cinci de minute până la întâlnirea cu șeful meu, luându-mi buza între dinți și ronțăind-o de parcă m-aș delecta cu un nenorocit de tub plin cu chipsuri Pringles.
Pe lângă asta, nu-mi pot stăpâni ticul de a bate constant din picior, atrăgând atenția celorlalți angajați care se află pe hol, stând pe scaunele de lângă și așteptând același lucru ca și mine.
Să fim chemați în biroul șefului nostru.
Nici măcar nu știu de ce am ajuns atât de repede aici. Poate se datorează somnului pe care l-am pierdut, atunci când la tot ce m-am putut gândi a fost mesajul pe care l-am primit ieri.
Domnul Carver dorește să se întâlnească cu dvs. mâine, ora 11:00. Vă așteaptă la biroul său de la etajul 4.
Cu stimă,
Eva.
Secretara sa, Eva mi-a trimis acest mesaj la finalul programului de muncă. Mă ocupam de ultimele retușări ale editării articolului pe care urmează să-l lansăm pe site-ul nostru de știri, când telefonul meu a scos un mic zgomot.
Domnul Carver nu se întâmplă să ia legătura personal cu angajații, doar în vederea unei promovări sau... concedieri.
Nu știu dacă să mă gândesc la partea bună sau la cea rea, așa că le fac pe ambele.
Mai nou, nu doar că bat din picior, dar încep să înspir și să expir tot mai accelerat, trăgând cu coada ochiului către femeia roșcată de alături. O găsesc privindu-mă lung și aproape că mi-o imaginez fumegând din cauza iritării. Ce pot spune? O înțeleg.
Agitația mea se transmite și altora.
O văd deschizându-și buzele, pesemne că ar fi pregătită să-mi reproșeze câte ceva, dar ușa biroului se deschide rapid. Tresar și mă lipesc mai bine de scaunul dur, mijindu-mi ochii de emoție și apoi răsuflând ușurată la vederea corpului mic și slab al Evei.
Cu părul lung, negru ca tăciunele, buclat la vârfuri și ocupându-i aproape întregul spate, arată cu cel mult șapte ani mai tânără. Trupul mic, slab și fizionomia blândă nu se pot asocia cu poziția ei în această firmă. Știu că domnul Carver este stresant, își solicită angajații, dar ea pare relaxată și lipsită de cearcănele din jurul ochilor.
Dacă m-aș uita acum în oglindă, dungile negre de sub ochii mei ar fi primele care ar ieși în evidență.
— Doamnă Harrison, este rândul dumneavoastră.
Eva se adresează femeii de lângă mine, ridicându-se de pe scaun. Ușa se deschide doar pe jumătate, suficient ca trupul roșcatei să poată intra. În rest, nu poți vedea decât jumătatea unei ferestre din podea până în tavan.
Sunt o norocoasă lucrând într-o astfel de publicație, încât nu-mi pot imagina ca aceasta fiind o posibilă zi în care să-mi iau rămas bun de la toată cariera mea de reporter.
Am început să visez la asta încă de când îmi cădeau primii dinți, ca să pot realiza că este tot ceea ce îmi doresc să fac pentru o viață. Când am crescut, mama m-a lăsat în grija bunicii pentru a se putea întoarce la muncă, iar bunica Gracie fiind prea bătrână ca să-și crească și al șaptelea nepot, m-a lăsat mai mult să mă joc singură sau să privesc la televizor.
Am urmărit reclame și canale mondene, inclusiv cele de știri ca să descopăr oameni care își săvârșesc meseria cu mândrie.
Săptămâni întregi asta am făcut, atunci când mama mă lăsa să stau la bunica. Ca apoi, într-una din zilele petrecute la școala generală, învățătoarea noastră să fie interesată despre cariera pe care ne-am dori să o urmăm.
Vreau să fiu un reporter și un jurnalist de excepție!
Asta mi-am spus, deși aveam doar opt ani și trăiam în lumea mea plină de chestii roz și păpuși Barbie.
Treisprezece ani mai târziu, mă rog ca cea mai bună agenție de jurnalism să mă sune pentru un interviu. Zis și făcut!
Sunt aici de câteva luni, dar visul meu se poate spulbera în mai puțin de treizeci de minute.
Ușa se închide în urma femeii și nu mă pot abține din a continua să bat stresată din picior, ba chiar să îndrăznesc a-mi vârî o unghie între dinți pentru a o roade. Îmi decojesc oja bej până când aplec privirea să găsesc bucățile din ea lipite de topul negru.
— Ai putea să te calmezi? Îi stresezi și pe alții, femeie.
Vocea bărbatului de lângă mă oprește pentru un moment, privindu-l acum deloc drăguț. Poate o părea simpatic, tânăr și o întâlnire interesantă, dar trebuie neapărat să lucreze la modul în care conversează cu o femeie. Sună grosolan.
— Ai putea să te miști mai încolo? Nu eu te-am pus să stai lângă mine, când există încă cinci locuri disponibile.
Îmi arăt nemulțumirea, apoi zâmbesc strâmb când tipul se ridică și se îndepărtează spre partea opusă. Așa! Pot respira liniștită, fără ca domnul să îndrăznească a-mi reproșa ceva pe seama respirației zgomotoase.
Spre deosebire de mine, nu pare a avea emoții. E atât de lipsit de asta și aproape că îl invidiez.
— Ai vreo idee de ce șeful ne-a chemat pe toți?
Nu mi-am dorit o conversație cu bărbatul acesta, dar sunt curioasă și poate am ocazia de a descoperi. Mulți sunt ochi și urechi în companie, mai mult decât ar trebui. Îl cunosc pe acest coleg ca fiind unul dintre cei care pornesc o bârfă, apoi o continuă doamnele printre care se enumără și femeia din biroul șefului.
— Nu știu, nici nu vreau să mă gândesc!
Răspunsul său e aprig, stresant și tonul folosit mă irită pe timpane. Omul se simte la fel de panicat ca mine, de parcă ar fi auzit o bârfă despre asta și acum îi este frică că se va întâmpla pe bune.
— Trebuie să fi auzit vreo bârfă, tu mereu auzi.
Ridic din umeri și acesta înghite în sec de câteva ori, de parcă s-ar abține să nu-și dea drumul la glas și să-mi mărturisească.
— Chiar nu știu nimic.
E rândul său să ridice din umeri, mușcându-și buza. E emoționat, dar mai emoționată sunt eu. Pentru că știu cât de mult mi-am dorit să fac parte din această companie.
Nu am decât să oftez și să sper la lucruri pozitive, timp în care aștept în tăcere ca minutele să se epuizeze și femeia să iasă din biroul șefului. Conform ceasului situat pe unul dintre pereți, mai sunt cinci minute până la întâlnirea pe care o am programată.
Exact în momentul în care îmi iau ochii de pe ceas, aud pași ce se apropie de ușă, urmați de vocea femeii care sună total diferit de cea cu care mi-a vorbit acum ceva vreme.
Înainte să mă mai pot gândi la ceva, ușa se deschide rapid, trupul femeii iese în grabă și plânsul său este zgomotos. Ne aruncă o scurtă privire, aplecându-și-o după și fugind pe hol către liftul din capăt. Suspinele ei aproape că îmi întăresc frica, iar modul în care corpul i se cutremură de regret mă face să vreau să îi ofer îmbrățișarea mea, plus un alt strop de afecțiune și sprijin în orice naiba s-ar fi întâmplat acolo.
Cum am spus, șeful nostru nu este un tip drăguț. Se știe că, dacă te invită în biroul său, are să-ți ofere numai vești proaste.
Ușile metalice ale liftului se deschid abia pe jumătate, dar femeii nu-i pasă de asta pentru că își zvântură corpul printre ele și apasă cu disperare pe butoane. Înainte ca ele să se închidă în urma sa, ea se uită direct la mine și dezaprobă din cap, pesemne că nimic nu are să fie în regulă.
Îmi rotesc privirea către colegul de alături, care face același lucru și își întredeschide buzele pentru a-mi vorbi. Prea târziu pentru că ușa biroului se deschide, iar secretara șefului iese.
— Domnișoară Arnold, este rândul dumneavoastră.
Tonul său este neutru, nu inspiră suficiente, la fel și privirea care nu te lasă să-i găsești vreo urmă de emoție. Nu știu dacă asta ar trebui să mă înspăimânte sau să mă facă să am o urmă de speranță, dar e destul să trag aer adânc în piept, să-mi frec palmele peste genunchi de câteva ori și să mă ridic de pe scaun, zâmbindu-i scurt și timid secretarei.
Haide, Chelsea! Au fost rahaturi mai mari decât ăsta, nu te face pe tine un loc de muncă.
De fapt, dragă conștiință, am visat la locul acesta de muncă de pe vremea când mă scobeam în nas, în public.
Scârbos, știu. Orice copil face asta.
Mă ridic de pe scaun și înaintez către ușă, trupul secretai se retrage pentru a-mi oferi acces în biroul șefului. În urma corpului meu ușa se închide cu un mic zgomot, privind în urma mea la aceasta și apoi la încăperea în care mă aflu.
Biroul șefului este aranjat într-un stil complet diferit pentru un CEO, cu un decor plin de lemn lăcuit în mahon, cu coarne și animale împăiate pe pereți asemeni unor tablouri. Știu că este pasionat de vânătoare, ocupându-și timpul liber prin a cutreiera fiecare pădure existentă la marginea orașului.
Draperiile din tavan până jos, dintr-un maro asemeni interiorului, sunt trase până la jumătate și ascund multă lumină. Totuși, există o porțiune suficientă între acestea să pătrundă razele soarelui, reflectându-se în verigheta care tronează pe degetul său cu mândrie. Sunt cu ochii pe biroul său, care este plin de fotografii ale familiei. Imortalizează clipe cu soția sa frumoasă și zâmbitoare, apoi copiii adorabili. Poți surprinde câtă dragoste și fericire se zărește inclusiv în privirea șefului meu.
Poate este cunoscut ca fiind un om rece, dezinteresat de viața angajaților, dar sper că este doar o mască care ascunde de ochii noștri fericirea imprimată în fotografii.
— Domnișoară Arnold, o plăcere să vă întâlnesc.
Ochii mei urcă până la chipul său, găsind o privire serioasă, lipsită de vreo emoție și părând inclusiv secăuit de energie. Se spune că nu și-a mai luat un concediu de trei ani, cele două zile libere petrecându-le în natură și la vânătoare.
Este în picioare, drept, cu maxilarul ușor încordat și aproape că-mi dă impresia că mă va concedia.
Mă apropii de biroul acestuia, pașii mei fiind ușor reticenți. Observ mâna care îi este îndreptată către mine, așa că mă grăbesc pentru a i-o prinde într-o strângere fermă cu a mea.
— Mulțumesc! O plăcere să vă cunosc pe dumneavoastră, în cele din urmă.
Îmi lungesc buzele puțin și mâna sa se retrage dintr-a mea, urmând să-mi facă semn către scaunul din spatele meu.
— Te rog, ia un loc și simte-te confortabil. Avem de discutat lucruri importante.
Aproape că mă așez pe lângă acel scaun, făcându-mă de rușine cu o căzătură de rahat în fața sa. Pipăi scaunul în căutarea lui, neputând să-mi dezlipesc privirea de pe mormanul de hârtii de pe birou.
Ar putea să fie demisia mea, la naiba!
În cele din urmă, fundul meu aterizează pe moliciunea scaunului din piele sau o imitație a acesteia. Așez geanta pe spătarul său și palmele mi se lipesc de genunchi, netezindu-mi blugii și străduindu-mă să-mi opresc tremurul de emoție al acestora.
— Știi de ce te afli aici, domnișoară Arnold?
Oh, Doamne! A început deja prost...
— Dacă are legătură cu vreunul dintre reportajele pe care le-am făcut, dar încă nu am apucat să le finalizez, voi încerca să beau mai multă cafea și să le termin în seara aceasta. Îmi pare rău...
— Doamne, Arnold! Ia-o mai ușor cu vorbăria, nu țin pasul cu tine.
Surâde scurt și ridică mâna cât să mă facă să pun stop pălăvrăgelii mele proaste. Când mă opresc din vorbit, își lasă din nou mâna să-i cadă pe birou și să se uite cu atenție la mine.
— Se vede că nu ești la curent cu nimic, așa că va trebui să o spun personal...
— Mă dați afară, știu! sar ca arsă, aproape ridicând tonul de tristețe. Știu că poate nu vă pasă, dar am visat la cariera aceasta de când...
— De când încă purtai scutec și credeai că Barbie e o persoană reală.
Mă încrunt la cuvintele sale și aproape că îmi mijesc și ochii de uimire, ca să nu mai zic de stânjeneală.
— De unde știți?
— Domnișoară Arnold, nu cred că există om în clădirea aceasta căruia să nu-i fi spus povestea vieții tale. Pereții sunt subțiri, iar dumneata vorbești cam tare.
Îmi simt obrajii arzând de rușine, fundul meu lovindu-se de suprafața scaunului într-un mod plin de regret. Poate că ar trebui să fiu mai atentă ce vorbesc și cu cine, astfel întreaga firmă m-ar vedea ca pe cea mai ciudată angajată.
— Și, dacă tot te-am redus la tăcere, avem de discutat cu totul altceva față de o demisie. De fapt, este vorba despre un transfer și un salariu cu mult peste ceea ce ai primit aici.
Corpul meu se relaxează dintr-odată, stomacul mi-e cuprins de fluturi plini de emoție și ochii mi se umezesc de fericire. Cariera mea nu se termină aici, dar voi continua să profesez într-un alt loc și pentru bani mai mulți.
— Ai aici toate informațiile și contractul, dar înainte trebuie să înțelegi că această șansă nu se oferă tot timpul. Ultima persoană și-a dat demisia și un înlocuitor mai bun decât tine nu este, deoarece lucrezi în compania mea de câteva luni bune, aproape un an.
Îmi întind mâna după foaia cu informații și găsesc două cuvinte cât aproape jumătate din acea foaie, deasupra paginii.
Knights United.
Îmi curbez sprânceana asupra acestui nume și trec cu privirea printre rândurile existente. Chiar dacă nu citesc tot, înțeleg ce înseamnă Knights United.
O echipă de fotbal englez, râvnită în Premier League pentru câștigarea trofeului.
Nu știu multe despre fotbalul din Europa, nici nu sunt o fană al său, dar să fiu a naibii dacă îmi doresc să lucrez pentru o grămadă de nenorociți.
— Reporter pentru o echipă de fotbal european? Asta înseamnă să renunț la Statele Unite și să mă mut în Regatul Unit?
— Exact. Se pune totul la dispoziția ta, tu trebuie doar să citești contractul, apoi să-l semnezi și viața ta va fi mai bună.
Îmi imaginez cât de greu este să lucrezi cu o echipă întreagă de fotbaliști, iar eu n-am fost pregătită pentru asta. Nu sunt gata să las New York-ul, căci este casa mea, orașul meu de suflet și am o grămadă de amintiri. Știu că părinții mei ar fi de acord cu asta, ba chiar m-ar împinge pentru a-mi îndeplini toate visele, așa au făcut dintotdeauna.
— Uite, nu e nevoie să semnezi acum. Nu vreau să iei o decizie pripită și să se întâmple același lucru care a fost cu ultimul reporter. Îți ofer un exemplar al contractului și te uiți peste el în seara aceasta, mâine mă aștept să te întorci cu decizia luată.
Gândește, Chelsea. Gândește.
Azi primești această oportunitate, mâine există posibilitatea să nu o mai ai.
În fața mea apare un set de foi capsate bine una de cealaltă, privindu-le cât timp îmi mușc pe interior obrazul.
Poate ar fi o decizie înțeleaptă să ascult de părerea șefului și să studiez contractul. Sau îl pot citi aici.
— Domnișoară Arnold, mai sunt și alții la rând. Te-aș ruga să te decizi mai repede...
— Dați-mi doar trei minute, vă rog!
Sustrag rapid contractul și încep să citesc printre rânduri, simțindu-i ochii asupra mea și un mic zâmbet plin de amuzament. Nu sunt persoana care ia decizii pripite, dar cred că există pentru toate un început.
Ridic scurt privirea pentru a-l vedea relaxându-se în scaunul său, timp în care întinde mâna spre clepsidra din colțul biroului. O rotește și se uită cu prudență la ea, cel mai probabil așteptând până când nisipul se va scurge spre partea superioară.
— Ăsta e timpul tău, Chelsea. Dacă se sfârșește, atunci voi încerca să găsesc pe altcineva care s-o facă.
Rahat!
Îmi cobor privirea către foi și le scanez rapid, urând că nu sunt unul dintre puținii oameni care moștenesc o bună memorie vizuală.
Trec peste fiecare pagină, dar mă opresc mai amănunțit la cea care presupune salariul și programul de muncă. Se întâmplă să fie în lire sterline, iar asta nu am idee cât înseamnă.
Totuși... patruzeci și cinci de mii de lire/an.
Sună mult.
Și îmi place asta!
Ce mai contează restul?
Mă întind după stiloul de lângă și îmi pun semnătura pe fiecare foaie, zâmbind cu entuziasm și înmânându-i setul de acte.
— Perfect! exclamă și zâmbetul său se lărgește, șocându-mă să pot vedea o altă față a șefului.
Sau fostul meu șef.
— Pregătește-ți bagajele, domnișoară Arnold. Vei avea un zbor lung.
____________________________________
ESTE DOAR O MOSTRĂ.
CARTEA INTEGRALĂ SE VA PUTEA ACHIZIȚIONA LA FINALUL ACESTEI VERI SAU ÎNCEPUT DE PRIMĂVARĂ.
*capitol needitat*