.....
Știu știu că am întârziat și vreau sa va mulțumesc că ați avut răbdare să încă o săptămână pentru acest capitol.
Și acum.... tobele va rog.... AVEM TREILER LA ACADRMIA SECRETELOR!!
Îi mulțumesc fetei geniale căreia îi este dedicat acest capitol pentru incredibilul treiler, în mod special pentru că l-a făcut fără ca măcar să îi cer eu și i-a ieșit super! A alocat o perioada destul de lunga din timpul ei creării acestui filmuleț când nici măcar nu era obligată și de aceea nu știu cum să îi mulțumesc cu adevărat pentru asta. BlackSights / @mywesley , îți mulțumesc din tot sufletul!!!
Asa... Acum, acest capitol și următorul se concentrează mai mult pe Ryder și Maze pentru ca am simțit ca v-am tot tachinat pe parcursul cărții cu relația aceasta dintre ei doi. Tachinarea rămâne anyway. Nu vă las.
Enjoooy!!
Capitolul Treizeci Și Cinci
Să fii de față când un inamic moare, nu e atât de dureros, deși firea umană, în mod normal nu ar suporta să-și vadă semenii pierind. Să vezi un străin cum moare, poate să te lase cu o amintire neplăcută. Dar să-ți vezi propriul prieten, sau părinții murind sfâșietor. Trezea o emoție inexplicabilă și o durere nefirească atât în trup cât și în suflet , în esență; o emoție pe care nici celui mai mare dușman al meu nu i-o doream să o experimenteze. Aceea avea puterea incredibilă de a schimba un om într-o clipă, într-un moment de cumpănă, creând astfel cu totul alte persoane față de cele care au fost înainte.
Dacă aș spune că moartea lui Emily nu m-a schimbat în niciun fel, aș minți. Numai un animal lipsit de sentimente și-ar privi prietenul cum moare și nu ar fi afectat de acele imagini. Așa că nici eu nu am fost scutită de amintirile tulburătoare care aveau să-mi bântuie mintea pentru mult timp și nici de vinovăția cu care venea la pachet.
Mai întâi Emily... Apoi dacă urma Patricia? Dintre toți, fata cu părul precum lanul de grâu și ochii ca două smaralde reușise să-mi cucerească sufletul din primele clipe. Acea flacăra care ardea în ochii ei, acea bucurie incomensurabilă ce o sugera zâmbetul ei, dar și loialitatea de care dădea dovadă m-au făcut să mă atașez de ea mei mult decât oricine altcineva.
Așa că spuneți-mi... cum aveam să mă împac cu faptul că ar fi putut să moară? Că ar fi putut, în mai puțin de o secundă, să plece de pe lumea aceea și totul numai din cauza mea. Pentru că eu nu am fost destul de atentă, pentru că eu mi-am lăsat garda jos și nu am fost în stare să o apăr. Da, eram egoistă, voiam ca Patricia să trăiască o viață frumoasă, modestă precum și-o dorea, lungă și nelipsită de iubire, pentru mine. Voiam să îi văd zâmbetul acela larg și sincer pentru mine, pentru sănătatea mea mintală, ca să prind curajul de a mai zâmbi și eu din când în când. Avem nevoie de suportul ei, oricât de mult mi-ar fi fost alături Ryder, Zach sau Gabi. Nimeni nu se compara cu ea.
- Maze, mai ești în viață? vocea slabă a Patriciei mă trezi din transă.
Oarecum speriată și nedumerită, mi-am întors capul înspre ea și i-am întâlnit perechea de iriși verzi care mă priveau cu intensitate. Nu era prima dată când Patricia suferise de pe urma acțiunilor mele, însă nu o mai văzusem niciodată astfel : tenul Și-așa alb ca varul era acum parcă mai palid, ochii sticloși care aveau ca și tovarăși niște cearcăne adânci și corpul ei slăbit îmi dădeau impresia că vorbeam cu o fantomă, nu cu prietena mea care numai acum o zi fusese nevătămată.
- Cred că eu ar trebui să te întreb acest lucru, am spus, ridicând puțin colțurile gurii, simțind că era prea dificil să zâmbesc cu adevărat.
- Pe mine? râse ea. Eu nu m-am mai simțit niciodată la fel de vie. Sunt conștientă de părți ale corpului meu de care nici măcar nu avusesem habar înainte.
Nu știam cum reușea, dar nu mi-am putut abține un surâs ce a pus stăpânire pe fața mea în numai câteva secunde. Deși am vrut să-l ascund, am eșuat amarnic.
- Te-am văzut, Maze. Ar trebui să zâmbești mai mult. Nu ți-am mai văzut dinții de mult.
Profitând de urma de veselie ce se cuibărise în mine, m-am reîntors cu fața la ea dar de data aceasta purtând cel mai fals zâmbet existent, dar care îmi arăta în totalitate dantura. Patricia chicoti, lovindu-mă ușor peste braț cu mâna ei liberă.
- Ai vrut să-mi vezi dinții!
- Nu așa, aiurit-o! Și vezi că sunt cam galbeni, când te-ai spălat ultima dată?
De data aceasta, răspunsul meu a fost scoaterea limbii în aceeași manieră jucăușă, fiind răsplătită cu un alt chicotit zgomotos din partea Patriciei. Era plăcut să o aud râzând... Era singura modalitate prin care vina pe care o purtam putea fi alungată.
- Te uiți la chestia aia de două ore, spuse ea.
Am strâns din dinți, făcând același lucru cu pumnul în care țineam 'chestia aia'. Dispozitivul acela îmi ocupa trei sferturi din gândurile ce mișunau prin mintea mea si-asa întortocheată. Mă jucam cu el printre degete, îl studiam cu atenție, memorând fiecare detaliu minor care putea fi de fapt crucial. Puteați spune că eram complet obsedată cu el, dar ce naiba? Aveam toate drepturile din lume să vreau să aflu ce ascundea.
- Două ore și jumătate, am corectat-o eu, ridicând o sprânceană.
Ea își dădu ochii peste cap și oftă adânc, dramatizând. Locul acela, exact lângă patul Patriciei, aproape de ea, era perfect pentru a gândi toate aspectele acelei situații delicate. Eram confuză. Eram al dracului de curioasă ce aveau de ascuns părinții mei, încât l-au ascuns atât de bine. Nu înțelegeam ce putea fi atât de important pentru Samuel încât să riște totul, chiar și puterea care venea la pachet cu academia aceea. Iar răspunsul meu se afla chiar în fața ochilor mei, ascuns între degetele mele ce strângeau cu putere.
- Ce vei face? întrebă ea, curiozitate sclipind în ochii săi.
- Voi găsi acel loc, am spus, fără sa dau prea multe detalii.
Ultimul lucru de care avea nevoie Patricia era să-i împărtășesc problemele mele.
- Nu te închide în tine, Maze, spuse ea deodată, de parcă mi-ar fi citit gândurile.
- Nu mă închid, am negat eu, simțind un mod în gât.
Era ca și când putea să vadă exact prin mine. Nu știam cum reușea, sau ce fel de superputere avea, însă nu puteam să ascund absolut nimic. Încă eram obosită din cauza evenimentelor din trecut, încă mă refăceam în urma comei din care mă trezisem, însă asta nu era o scuză pentru a-mi lăsa garda jos. Devenisem vulnerabilă, o țintă ușoară pentru Samuel, iar acest lucru mă afecta nu numai pe mine, dar și pe cei din jurul meu. Poate că după ce toate aveau să se termine, iar răul îndepărtat, eu aveam să pot să iau o pauză, să mă deschid din nou, însă până atunci...
Nu am să mai fac aceeași greșeală, mi-am spus.
- Oprește-te din a mai gândi. Faci numai prostii când gândești prea mult.
Am chicotit, deși un sentiment neplăcut se strecură în corpul meu.
- Ar trebui să-i lași pe băieți să se descurce. Abea te-ai trezit și tu acum două zile și te porți de parcă nu ai fi pățit nimic, continuă ea.
- Mă simt bine, acum poți să te odihnești, te rog? am zis enervată, studiind felul în care beculețul stălucea intermitent, dintr-o dată.
Fusesem mult prea pierdută în propria mea lume pentru a observa că înpuse să pâlpâie mai des.
- Nu, nu pot să mă odihnesc. Nu când prietena mea este încăpățânată, insistă Patricia în așa fel încât furia din mine și nerăbdarea s-au intensificat.
- Ei bine, nu eu sunt cea încăpățânată acum.
M-am încruntat când am simțit atingerea unei mâini celde pe umărul meu. Abea atunci am observat că Patricia se ridicase în șezut, deconectându-se de la aparatele care nu mai scoteau sunete enervante. Vederea ei în poziția aceea a reușit să mă facă să mă îngrijorez, privirea coborându-mi șiroaie instantaneu asupra brațului său bandajat cu meticulozitate.
- Ce faci?! am tresărit. Întinde-te la loc.
- Nu până nu îmi dai afurisitul ăla de dispozitiv, spuse ea, întinzându-și brațul cel bun către mine, având palma deschisă.
I-am sudiat cu nedumerire palma mâinii, ca și când ceea ce mi-ar fi cerut era imposibil. Pentru o secundă, am fost tentată să i-l înmânez, numai pentru a scăpa de povara pe care o aducea un obiect atât de mic dar dubios. Dar aceea ar fi fost calea ușoară. Aș fi ales, într-adevăr, metoda cea mai simplă de a rezolva situația, renunțând la dispozitiv, însă asta ar fi însemnat și atât de multe alte lucruri. Ar fi însemnat că nu aveam să descopăr secretele părinților mei, ca nu aveam să rezolv puzzle-ul din viața mea și că nu aș fi putut să ies din labirintul fără sfârșit în care tot aflam.
- Nu, am spus simplu, strângând obiectul și mai tare. Trebuie... trebuie să aflu...
- Nu vezi ca te distruge? Că din cauza lui ai suferit atâta? Dă-le-n-colo de secrete!
- Nu pot! am strigat deodată atât de tare, încât întregul corp al Patriciei înlemni brusc, de parcă ar fi văzut o fantomă.
Dar nu văzuse nicio fantomă ;eu eram de vină pentru schimbarea stării sale de spirit. Privirea mea ucigătoare, tonul meu care s-a auzit probabil în toată clădirea și violența cu care m-am întors cu fața la ea au făcut-o să se retragă în patul ei, uitându-se la mine ca și când nu m-ar fi cunoscut. Ce-i drept, nici eu nu mă mai recunoșteam. Nu fusesem nici cea mai extrovertită persoană din lume, însă nici atât de rigidă, rece și agresivă.
Oftând adânc, mi-am reluat vechea poziție pe scaun și am ocolit orice intersecție între privirile noastre. Eram rușinată de comportamentul meu, îndeosebi de faptul că îmi era greu să mă controlez. În ultima vreme fusesem ca un vulcan de emoții și sentimente, o persoană imprevizibilă în care nu mai puteai să ai încredere. Eram extremele întotdeauna, numai alb sau negru, niciodată gri.
Chiar și așa nimic nu mă putea opri din a-mi duce până la capăt planul.
- Ce naiba se întâmplă aici? se auzi vocea uimită a lui Gabi.
Nici nu voiam să-mi imaginez cum arăta întreaga situație : cu Patricia tremurând în patul ei, chiar mai albă decât înainte, cu obrajii mai sărutați de o roșeață care nu făcea altceva decât să îndrepte semnul pe care scria 'vinovat' înspre mine, Gabi părea gata să omoare pe cineva.
Acel cineva fiind eu.
- Nimic. Doar organizăm o petrecere, am răspuns eu afișând un zâmbet fals. Vii și tu?
De data aceasta era rândul lui Gabi să mă privească de parcă nu m-ar recunoaște. Nu avea nici cea mai mică intenție de a-și ascunde sentimentele, acelea fiind complet evidente pe chipul său nelipsit de o furie abea controlabilă. Pumnii săi strânși și mușchii săi încordați îmi dădeau de înțeles că, în ciuda faptului că nu îi convenea, încă se mai putea controla, dar nu pentru mult timp. Nici măcar nu mă temeam de el, ba chiar eram mulțumită de faptul că reacționa așa cum o persoană care iubește altcineva ar trebui într-un caz precum acela. Era dovada sinceră a faptului că o adora pe Patricia, deși el îmi demonstrase de multiple ori acest lucru.
- Maze, nu o căuta cu lumânarea, mă amenință el, furios.
Era clar... Locul meu nu era acolo. Supărasem pe doi dintre cei mai importanți oameni din viața mea, dar asta nu înainte de a pierde conexiunea cu Ryder și de a-l dezamăgi, probabil, pe Kaleb. Momentan, întreaga lume se întorsese împotriva mea și nu eram bine-venită nicăieri.
Așa că am plecat. Vârând micul dispozitiv în buzunarul de la pantaloni, le-am aruncat o ultimă privire lui Gabi și Patriciei și am părăsit încăperea cu părere de rău dar în același timp și cu o voință restaurată. Era una dintre puținele dați, în viata mea, în care știam ce aveam de făcut. Știam exact de unde trebuia să încep căutarea și eram ferm convinsă că aveam să găsesc acel loc dubios în acea seară liniștită.
Însă toate planurile mele au fost uitate în momentul în care am dat cu ochii peste Ryder, care și el mă privea cu o intensitate neobișnuită pe care nici nu încerca să o mascheze cu indiferență. Ceva era diferit.
- Unde crezi că te duci? întrebă el, în timp ce eu micșoram distanța dintre noi doi cu fiecare pas plin de încredere pe care îl făceam.
L-am ignorat, fiind extrem de aproape de a trece pe lângă el fără nicio problemă. Însă am fost oprită brusc, când mâna sa largă mi-a prins brațul, forțându-mă să mă opresc numai la câțiva centimetri de el. Aproape că puteam să îi detectez respirația caldă pe pielea dezgolită a umărului meu și să-i simt irișii verzi plimbându-se pe fiecare milimetru al corpului meu. Tensiunea dintre noi doi era incredibil de greu de ignorat.
- Am pus o întrebare, Maze, spuse el.
Prinzând curaj, mi-am întors privirea spre mâna care îmi strângea cu fermitate brațul, nefiind în stare să îi întâlnesc privirea.
- De când te interesează pe tine?
Pentru o secundă, l-am văzut încruntându-se ca și când i-aș fi dat o palmă prin intermediul vorbelor mele, dar și-a revenit repede.
- Acum trei zile nici nu erai trează. Erai prin lumea subconștientului în timp ce fiecare secundă în plus a însemnat pentru noi un chin, zise el. Chiar crezi că îmi face placere să te văd defilând pe holuri, intrând în belele de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic?!
Replicile sale m-au lăsat oarecum uimită. Era bine să știu că era în stare să își dea la o parte mândria și să recunoască faptul că a suferit în aceste zile. Dar cuvintele sale m-au rănit în același timp, într-o oarecare măsură.
- Defilez?! am întrebat, strâmbând din nas. Asta consideri tu că fac?
- Micile tale isprăvi nu au făcut altceva decât să înrăutățească lucrurile. Te bagi în seamă prea mult când tu ar trebui să fii încă în pat, după o comă de trei săptămâni, mârâi el, punând accent pe numărul de săptămâni.
Corecție : amândoi eram niște vulcani de emoții și sentimente. El părea la fel de vulnerabil în fața mâniei și furiei, gata să se spună lor din cauza lipsei de control. Măcar acest lucru, îl aveam în comun.
- Dă-mi drumul, am spus deodată, simțind cum mă sufocam în prezența sa.
Dar nici măcar nu s-a clintit.
- Ryder.... Dă-mi drumul, am zis încă o dată pe un ton amenințător.
- Te duci să cauți acel loc, nu? întrebă el. Vrei să găsești ce au ascuns părinții tăi.
Mi-am arcuit o sprânceană, lăsând loc confuziei în corpul meu, însă o imagine cu Ryder furios, plin de sânge și legat de un scaun îmi săgetă mintea, făcându-mă să-mi îndrept privirea către locul unde la momentul actual, Ryder cel mai probabil că purta cicatricea unei răni adânci și foarte dureroase. Aproape că nu am putut să rezist tentației de a-i ridica tricoul pentru a inspecta zona, fiind prea dureroasă amintirea. Însă, chiar și așa, nu am putut să nu tremur la gândul că fusese atât de aproape de moarte.
- Nu mergi nicăieri, spuse el deodată, întrerupând firul gândurilor mele.
- Asta nu e ceva ce decizi tu.
- Nu te las să mergi, insistă el, fiind prea încăpățânat pentru a renunța. Ar trebui să fii în pat, odihnindu-te, în loc să hoinărești prin academie.
Rănită din nou de cuvintele sale, am profitat de faptul că strânsoarea mâinii sale slăbise și m-am desprins din el, continuându-mi drumul pe care îl începusem înainte de întâlnirea mea ce Ryder. Dar nu a durat mult până am auzit pașii săi grăbiți apropiindu-se din ce în ce mai tare și ajungându-mă în cele din urmă.
- Nu ai cum să mă faci să mă răzgândesc, Ryder, așa că fie mă lași în pace fie putem să ne certam toată ziua pentru că nu schimbi nimic.
Tocmai când am crezut că am câștigat acea luptă, Ryder m-a luat prin surprindere depășindu-mă, dar nu pentru a mă opri, ci pentru a-mi spune:
- Vin cu tine atunci.
- Poftim?! am tresărit. Nu, fac asta singură.
El și-a întors capul spre mine însă nu a încetinit măcar o dată.
- Ai două variante : fie vin cu tine, fie stai în pat toată săptămâna.
- Ce generos ești, am mârâit nemulțumită de așa-zisele sale variante, dându-mi ochii peste cap, dar m-am resemnat deși aveam să regret. Mișcă, a fost tot ce am zis înainte de a ne continua drumul spre locul unde aveam să începem căutarea.
Biblioteca.
- Ești sigură că începem de unde trebuie? întrebă Ryder, punând pauză la liniștea ciudată ce se instalase intre noi doi.
- Mai sigură de atât nu puteam fi, am spus, întorcând dispozitivul cu beculețul înspre el. De când suntem aici a început sa pâlpâie mai puternic. E ca un joc de rece-cald : cu cât ești mai aproape cu atât pâlpâitul se intensifică.
Oarecum mulțumit de răspunsul meu, Ryder și-a continuat drumul printre șirurile biblioteci în de cărți vechi și prăfuite, uitându-se cu atenție la coperți și la titluri. Profitând de faptul că era cu spatele la mine, i-am studiat trăsăturile bărbătești din cap până în picioare, simțind o durere acută în pieptul meu, care se regăsea și în stomac. Trecusem de mult peste stadiul de adolescentă care avea fluturași în stomac deși, teoretic, încă mai eram una. Nu... Acei fluturași suferiseră o transformare radicală, devenind niște flăcări mistuitoare, care nu încetat până nu ardeau absolut totul din mine. Era o durere... oarecum plăcută. Pe care aș da-o la schimb pentru oricare alt sentiment.
- Cum ai descoperit-o? întrebă el curios, fără a-și lua ochii de pe o carte.
- De fapt, am început ezitand, Zach mi-a arătat-o. L-am urmărit într-o zi pentru că l-am găsit pe în coridor pustiu și mi s-a părut dubios.
Ryder și-a direcționat întreaga sa atenție asupra mea încă de când am menționat numele lui Zach. Nu știam de ce, dar privirea întunecată pe care mi-o arunca nu era tocmai pe placul meu, dar nu aveam să fac nimic în pricina acestui lucru.
- Zach, uh? Deci de aceea sunteți atât de apropiați.
Nu m-am putut abține de la a surâde la auzul cuvintelor sale.
- Gelos? întreb eu, pe un ton vesel.
- Ai vrea tu.
Fusesem sigură că nu avea să recunoască, dar simplul fapt că era gelos era destul pentru a mă face să zâmbesc. Însemna că ținea la mine.
'Te iubesc, Maze'
Acele trei cuvinte nu au încetat din a mă bântui încă de când au fost rostite pentru întâia oară. Deși nu au mai fost menționate de atunci, încărcătura lor emoțională și valoarea lor nu au pierit. Fusesem deja vrăjită de acele cuvinte și afectată mai mult decât îmi plăcea să cred. Puteam să fiu rece și dură cât voiam, dar în fața acelor vorbe mi se înmuiau genunchii într-o clipă.
- E incredibil, șopti el. Absolut fiecare carte are legătură cu familia ta.
Mulțumită de distracția de la gândurile mele pe care mi-o oferea, m-am apropiat de Ryder, trecându-mi degetele peste coperțile prăfuite ale cărților. Rămăseseră la fel de fragile, la fel de vechi cum mi le aminteam, și totodată la fel de importante pentru mine. Mare parte din titlurile peste care dădeam îmi sunau cunoscute, cărțile fiind deja citite sau măcar răsfoite. După săptămâni întregi în care tot ce făceam era să studiez absolut fiecare document din acea bibliotecă, am învățat atât de multe lucruri despre trecutul familiei mele cât nu învățasem eu la istorie, pe parcursul liceului. Atâtea informații, atâta date și atâtea scrieri... Niciuna care putea să fie cheia problemelor mele. Toate lipsite de orice informație despre Samuel, prin care as fi putut evita atât de multe evenimente din trecut.
- Aș preferat să aud fiecare lucru de aici de la părinții mei, nu să le învăț singură, am șoptit, convinsă de faptul că Ryder nu asculta.
- Și părinții tăi și-ar fi dorit acest lucru, spuse Ryder, întorcându-se cu fața către mine.
I-am evitat privirea, prefăcându-mă că citeam ce scria pe cotorul unei cărți groase. Evident, Ryder nu a căzut plasă acestui act și mi-a prins bărbia între degetele sale, însă i-am respins afecțiunea, îndepărtându-i mâna. Nu voiam mila sa, mai ales atunci când știam că nici el nu avea un trecut tocmai roz, deși mare parte din acel trecut încă mai era în ceață pentru mine. Părând rănit de refuzul meu, Ryder și-a coborât privirea în pământ, dar nu a mai spus nimic, lucru de care eram mulțumită.
Orice urmă de tristețe a fost înlăturată de îndată ce am observat cum beculețul dispozitivului pâlpâia mai puternic ca niciodată. O dată cu el și inima mea începu să bată incontrolabil, în anticiparea a ceea ce avea să se întâmple în continuare.
- Suntem aproape, am spus.
Amândoi am început să ne uităm în jurul nostru, căutând orice ar fi putut să iasă în evidență, însă din cauza luminii slabe, am întâmpinat dificultăți la început. Nu exista nici o ușiță în podea, ceea ce ne descuraja pe amândoi, însă dispozitivul era dovada faptului că eram aproape.
În încercarea de mă apropia mai mult, am înaintat către peretele de care se rezemau alte dulapuri și biblioteci pline cu documente și cărți. Într-adevăr, beculețul îmi arăta că eram pe drumul cel bun, însă m-am oprit exact în fața unei biblioteci cu rafturile pline ochi.
- Și acum ce? am șoptit nedumerită, privind cărțile de parcă ar fi ascuns ceva în spatele lor. De fapt, nu e o idee atât de rea.
Felicitări, Maze. Vorbești singură, m-am mustrat în gândul meu, conștientă de faptul că eu încă mai continuam să vorbesc cu mine însămi. Am îndreptat lanterna pe care o țineam în mână spre rafturile prăfuite, uitându-mă prin spațiile libere dintre cărți. Însă teoria mea a fost dovedită greșită atunci când Ryder a scos o mai multe cărți, dezvăluind peretele gol din spatele bibliotecii.
- La naiba,mârâi Ryder.
Dar eu nu eram încă ferm convinsă de faptul că nu era nimic dincolo de aceea bibliotecă, ba chiar de acel perete. Părinții mei fuseseră genii, asa ca probabil că au creat o ascunzătoare grea de găsit. Poate puțin cam prea grea...
Deodată, privirea îmi cazu peste uns dintre cărțile de pe raft. Nu se potrivea cu celelalte sub nicio formă, ieșind în evidență, totuși, într-un mod discret. Coperțile erau la fel de vechi, filele probabil la fel de uzate, însă titlul 'algebra pentru prosti' mă lovi în fața precum un pumn. Cine ar fi pus o astfel de carte în mijlocul unora care erau numai de istorie?
Când am luat-o în mână, schimbarea s-a produs aproape instantaneu : biblioteca se zgâlțai ușor și, spre surprinderea mea și a lui Ryder, s-a mișcat,dezvăluind o cu totul altă încăpere o în spatele ei. Peretele dispăruse complet în zona aceea și în pofida faptului că era întuneric, puteam distinge câteva elemente. Nivelul meu de satisfacție depășea orice limită în acel moment, dovadă vie fiind buzele-mi care s-au curbat într-un surâs mărunt. Fără nicio ezitare, am înaintat.
De îndată ce piciorul mi-a atins suprafața podelei dincolo de perete, câteva becuri puternice s-au aprins deodată, luându-mă complet prin surprindere. Ochii mei încă sensibili la schimbarea bruscă de luminozitate s-au adaptat cu greu, însă îndată am reușit să deslușesc ceva, am continuat drumul.
- Unde crezi că duce? întrebă Ryder în spatele meu.
- Nu am nici cea mai vagă idee.
Holul era complet alb. Pereții erau albi, gresia alunecoasă ce acoperea podeaua era albă, până și neoanele emana lumina aceea albă, făcând totul să fie greu de suportat. Dacă scopul fusese să ne orbească, atunci au fost extrem de aproape de a și-l îndeplini. În afară de asta, pereții erau goi, lipsiți de orice imperfecțiune, la fel ca și podeaua, arătând faptul că nimeni nu mai trecuse acolo de foarte mult timp. Simțeam cum nerăbdarea ardea în mine la fel precum și curiozitatea. Însă nu eram singura care se afla în acea situație. La o distanță modestă de mine, Ryder își încordase mușchii și analiza împrejurimile cu mare atenție, de parcă în orice moment cineva ar fi putut să își facă apariția. Însă, dincolo de fațada aceea, știam mai bine ca oricine că era la fel de curios ca și mine.
Am mers în linie dreaptă, până când, după o cotitură, și-a făcut apariția o ușă din lemn negru de abanos. În acele momente în care ultimii pași păreau cei mai grei de făcut, aerul mi-a înghețat în plămâni, iar bătăile inimii mi-au accelerat până în punctul în care le puteam auzi.
Când am ajuns în dreptul ei, am observat că era încuiată printr-un sistem ceva mai complicat. Clanța care mă tot striga să o apăs nu avea să se miște decât dacă făceam ceea ce îmi solicita acel sistem.
- E cu citire de retină. Nu mai încape îndoială, e camera părinților tăi, spuse Ryder.
Aprobând din cap, m-am apropiat de micul ecran ce stătea în dreptul ușor și m-am uitat direct în cititor. Acesta a prins viață instantaneu și mi-a scanat retina, iar în secunda următoare s-au auzit niște sunete metalice dinspre ușă. Era descuiată.
Ce mai aștepți? Intră! strigă subconștientul meu.
Însă eram blocată. Nu știam ce avea să se întâmple o dată ce intram pe ușa aceea și nici nu știam ce aveam să găsesc în spatele ei. Privind micul dispozitiv care încă mai stătea în palma mea, am simțit dorința de a-l arunca, de a scăpa de el, trezindu-mi numai repulsie și greață simpla lui existență. Fusese dintotdeauna sub nasul meu, un obiect pe cât de minuscul pe atât de dorit, căutat, dar și mortal.
- Maze...
Am strâns dispozitivul în mână, bazându-l înapoi în buzunar. Numai după ce a dispărut din cadru am putut să mă calmez, inspirând și expirând adânc, de parcă nu exista destul aer în lume pentru mine. O privire asupra chipului încărcat de emoții a lui Ryder, una singură a fost de ajuns pentru a capăta curajul necesar.
Și de a-l săruta pe Ryder.
Gestul meu ne-a luat prin surprindere pe amândoi, pe mine mai mult decât pe el. Orice dorință de a vedea ce se afla în spatele acelei uși, orice fel de ură, mâine asupra lui Samuel au dispărut ca prin minune de îndată ce buzele noastre s-au alipit. Dar sărutul nu era nici pe departe unul tandru și blând, ci violent, tensionat, asemanandu-se mai mult cu o hărțuire decât cu un gest afectuos. Am simțit că nu mai aveam răbdare, nu mai voiam să mai existe nimic care să împiedice conexiunea dintre noi doi.
- Maze.. Ce nai...
L-am întrerupt înainte de a termina. Nu putea să-mi mai reziste pentru mult timp, dovadă fiind gemetele sale de placere pe care le-am primit ca o câștigătoare și brațele care i s-au încolăcit în numai câteva clipe în jurul taliei mele cu posesivitate și dorință. Curând, răspunsul său la sărutul meu a urmat, preluând conducerea cu o agresivitate nemaiîntâlnită, dar pe care nu aveam s-o resping sub nicio formă. Nu atunci când aveam nevoie să simt ceva ce putea fi mi puternic decât orice mânie, furie de dinainte. Aveam nevoie de vechea Maze, care simțea și trăia cu o intensitate inexplicabilă și care putea fi adusă înapoi numai de Ryder. Dar mai mult de atât... îl voiam pe el. Îl voiam pe Ryder.
Brusc, el s-a desprins de mine ca ars, dorind să păstreze o distanță semnificativ de mare între noi doi. Confuză și extrem de nemulțumită de golul pe care îl aveam din cauza faptului că nu îi mai simțeam buzele, m-am uitat la el încruntată, așteptând o explicație.
- Nu... Nu fă asta Maze, spuse el, îndepărtându-se chiar mai mult de mine.
- Poftim? Până acum trei secunde nu te plângeai.
- Da, dar nu vreau asta, zise Ryder, făcându-mă să mă simt de parcă mi-ar fi tras un pumn în față.
- Nu înțeleg, am șoptit, devenind din ce în ce mai panicată pe măsură ce clipele se scurgeau.
Ryder părea extrem de dezorientat. Își trecu mâinile prin par de vreo trei ori, trăgând cu putere de șuvițele aurii, ce îi cădeau pradă și lăsându-i podoaba capilară mai ciufulită ca niciodată. Semne de stres și anxietate se vedeau pe tot chipul său, ai cărui ochi nu îndrăzneau să se ridice din pământ. Ce se întâmpla?
- Nu pot... Nu pot să te sărut având în vedere evenimentele din trecut.
- La naiba... Despre ce tot vorbești?
- Maze... Ai fost în comă trei săptămâni, începu el, ridicându-și în sfârșit privirea asupra mea. Trei săptămâni nu am știut dacă aveam să mai apuc să-ți simt bătăile inimii vreodată sau să-ți mai aud vocea. Tu știi prin ce dracu am trecut?!
Dacă aș fi spus că nu am fost luată prin surprindere de vorbele sale, as fi mințit cu nerușinare. Era evident că ceva de schimbase în Ryder, că nu mai părea același, însă nici într-o mie de ani nu aș fi crezut că aveam să purtăm o astfel de discuție. Nu știam dacă trebuia să fit fericită sau speriată de consecințele acesteia.
- Și tu crezi că eu am fost în paradis în tot acest timp? am întrebat, furioasă. Crezi că această perioadă a fost o vacanță în care tot ce am făcut a fost să visez la cățelusi și curcubee? M-am luptat în fiecare secunda cu cate un monstru al subconștientului meu, însă tu crezi că pentru tine a fost mai rău?
Ryder nici măcar nu și-a mascat durerea, luându-mă din nou prin surprindere. Era ca și când renunțase complet la bariera pe care o avea întotdeauna în jurul său, dând frâu liber emoțiilor sale să îl copleșească. Dar de ce nu puteam și eu să fac același lucru?
- Atunci spune-mi, Maze. Spune-mi prin ce ai trecut, cu ce te-ai luptat.
A urmat rândul meu să îi evit privirea în următoarea secundă. Deși irișii săi încercau cu disperare să îi întâlnească pe ai mei, am rezistat, fiind mult prea dureros să-l privesc.
- Nu pot,am răspuns scurt.
- Nu vrei.
Și asta, mă gândeam în sinea mea.
- Nu pot, chiar nu înțeleg ce e asa mare lucru.
Parcă rănit de cuvintele mele, însă păstrându-și corpul încordat, Ryder a râs printre dinți, acela fiind cel mei fals râs ore care îl auzisem vreodată venind din partea sa.
- Chiar te aștepți să îți cad în plasă așa de ușor? Când m-ai sărutat am simțit... Am simțit atracția pentru tine, dar tu? Tu mai simți ceva? întrebă el, făcându-mă să-mi măresc ochii.
Minunat. Chiar asta îmi mai lipsea, mi-am spus. Ca Ryder să-mi confirme faptul că sunt rigidă, rece și lipsită de viață. Însă eu știam mai bine ca oricine adevărul. Știam că focul din mine ce ardea pentru el era inconfundabil , știam că nevoia de a-l simți aproape devenise indispensabilă existenței mele. Așa căde ce nu-i puteam spune acele lucruri?
- La naiba... Ți-am spus și că te iubesc, la auzul acelor cuvinte mi-am ridicat privirea din pământ. Iar tu ce ai făcut? M-ai ignorat. Ai continuat cu planul tău incredibil de bine gândit de a te auto-mutila!
- Nu aveati să-l scoateți prea curând, am spus eu. Eu doar am grăbit procesul.
- Vezi?! strigă el deodată. Din tot ce spun eu, tu asta auzi și nu faptul că am spus pentru a doua oara că te iubesc!
Era rândul meu să oftez exasperată. Întreaga situație luase o întorsătură bruscă, extrem de neplăcută pentru amândoi. Nu știam ce să fac. Eram mai neputincioasă ca niciodată, iar simplul fapt că rostise încă o dată cele două cuvinte la fel de magice cât și blestemate îmi încețoșa gândirea.
Dacă planul lui Ryder era acela de a mă tortura cu privirile lui insistente ce nu îndrăzneau să îmi părăsească fața și cu vorbele care reușeau să creeze mai multă durere decât făcuse Samuel, atunci se descurca de minune. Pentru că nu am mai vrut niciodată pe cineva atât de mult precum mi-l doream pe el și pentru că durerea din mine nu era una fizică, am înlemnit în loc, păstrând legătură dintre ochii noștri.
Dar cu fiecare clipă se scurgea , sclipirea din ochii lui Ryder părea sub privirea atentă a mea. Furia i se potoli, iar corpul i se relaxă de parcă tocmai ridicase steagul alb, al resemnării. Se dăduse bătut. Nu a durat mult până ce a făcut primul pas spre înapoi, urmat de alții ceva mai determinați, mai plini de voință.
- Stai...Ryder.
Dar nu a ascultat. S-a întors cu spatele la mine, îndepărtându-se din ce în ce mai mult. Priveam cum distanța dintre noi doi devenea tot mai sufocată, corpul meu arzând de dorința de a fi lângă el, la fel ca și inima mea, care își striga perechea.
Ce naiba? Fugi după el! striga subconștientul meu. Însă în fața iubirii parcă întregul meu curaj dispărea în timp ce în fața morții se intensifica. Ce fel de logică mai exista în acest lucru? De ce nu puteam să fac ceva atât de simplu și natural?
Îl vei pierde...
Așa că aveam de ales intre orgoliul meu de dimensiuni cosmice și singurul care a reușit vreodată să mă facă să simt fiecare emoție la o intensitate de o mie de ori mai mare. Câștigătorul?
El.
- Te iubesc, am spus, ezitand, mai mult ca o șoaptă.
Deși, pentru o secundă, am crezut că nu a auzit, Ryder s-a oprit brusc în loc, însă nu s-a întors spre mine. Nedumerit, și-a îndreptat doar capul în direcția mea și am fost surprinsă să văd că nu puteam să citesc nicio emoție pe chipul său. 'Poftim?' a întrebat el, la fel de încet.
- M-ai auzit foarte bine, am spus, făcând pași mărunți spre el. Te iubesc.
Tot ce am simțit în următoarea secundă a fost căldura buzelor sale contopindu-se cu ale mele printr-un gest pe cât de șocant pe atât de copleșitor. În numai câteva secunde rămăsesem aproape fără aer datorită violenței cu care mă abordase Ryder. Corpul său, lipit de al meu, trimitea electricitate prin mine, iar brațele sale parcă nu reușeau să mă strângă îndeajuns de puternic la pieptul său. Aș fi crezut că aveam să regret faptul că recunoscusem cu adevărat ceea ce simțeam, însă nu as fi putut să ne înșel meu tare de atât. Ryder făcea să pară acele cuvinte rostite de mine erau cele mai bune lucruri pe cât aș fi putut să i le spun.
Nu mai exista nimic între noi. Nicio sfială, niciun obstacol care ar fi putut să ne stea în cale, în afară de hainele noastre. Simțeam că mă sufoc sub povara lor, ardeam de nerăbdare de a-i simți pielea pe pielea mea, iar din răspunsurile lui Ryder, înțelegeam că și el își dorea același lucru.
Probabil că cine ne-ar fi văzut ar fi zis că eram nebuni de legat. Acolo eram, în fața ușii ce mă despărțea de ceva ce Samuel își dorise cu atât de multă disperare, dar nu mă interesa. Eram sătulă de toate secretele și minciunile ce veneau la pachet cu fiecare persoană pe care o întâlneam. Eram sătulă de toată furia ce nu făcea altceva decât să îmi întunece sufletul. Dar mai ales eram sătulă de faptul că amânam acel moment cu Ryder de atât de mult timp. Acum nimic nu ne mai stătea în cale.
Printr-o mișcare rapidă, Ryder m-a ridicat în brațele sale, făcându-mă să-mi încolăcesc picioarele în jurul taliei sale fără a întrerupe sărutul pasional. Nici nu era nevoie de mai multe instrucțiuni, pentru că Ryder a intrat împreună cu mine în încăpere și în curând m-am simțit culcată pe o suprafață moale. Am ignorat simplul fapt că, cumva, în acea cameră misterioasă se afla o canapea atât de mare, iar pentru o secunda am fost tentată să privesc în jurul meu. Dar nu mai conta. În acel moment , singurii existenți pe lumea aceea eram numai noi doi ; niciun Zach, niciun Kaleb, niciun Samuel...
Numai noi. Doi oameni simpli, conduși de pasiunea ce le curgea prin sânge, de chimia ce îi atragea.
Și de iubirea ce îi lega pe veci.
***
Scuze pentru eventualele greșeli :D