Taxiul oprește în fața blocului în care locuiesc și cobor cu ajutorul lui Peter. Încă nu sunt sigură că sunt stăpână pe corpul meu după tot șocul prin care am trecut până acum. Aștept până acesta plătește cursa și îmi ia geanta de pe locul din spate, în care am stat amândoi. Inconștient îi prind mâna lui Peter până ajungem la ușa apartamentului meu. Scot cheile din geantă și vreau să le introduc în locul specific cheii pentru a deschide ușa însă mâinile îmi tremură de parcă aș fi bolnavă de Parkinson. Peter îmi prinde încheietura și îmi ia cheile din mână introducându-le din prima însă suntem distrași amândoi din cauză că nu se aude clinchetul specific. Îmi prind părul în pumnii, iar Peter se întoarce cu totul spre mine.
-Liniștește-te. Poate ai uitat să închizi ușa. Îmi spune luându--mi mâinile din păr.
-Nu uit niciodată să închid ușa. Spun panicată, iar acesta deschide ușa apartamentului cu grijă.
Îl prind de braț oprindu-l. Acesta își întoarce capul spre mine și eu neg frenetic din cap să nu intre. Dumnezeule...Dacă e cineva la mine și îl omoară pe Peter? Eu ce naiba voi face?
-O să mă asigur că totul este în regulă apoi o să vin după tine. Îmi răspunde el în șoaptă.
Încerc să mă calmez și îi dau drumul la mână. Ar face bine să se întoarcă repede.
În câteva minute Peter apare din nou lângă mine și sunt șocată că s-a mișcat atât de repede.
-Este prietena ta. Îmi spune apoi intru în apartament.
Îmi las geanta pe fotoliul din living și o privesc pe Emma care stă ca un par înfiptă lângă ușa dormitorului meu. Când mă vede vine spre mine aproape alergând și mă prinde într-o îmbrățișare de urs. Aș vrea să fiu în stare să îi răspund la îmbrățișare dar în momentul ăsta nu pot. Pur și simplu stau fără a schița vreun gest.
Îmi aud telefonul sunând în geantă și Peter îl scoate de parcă ar avea vreun drept să facă asta. Dar nici de asta nu îmi pasă în momentul ăsta. Poate face ce vrea.
-Este mama ta. Îmi spune el simplu de parcă ar știi la ce mă gândesc.
Îi fac semn să vorbească cât timp eu o să vorbesc cu Emma despre motivul venirii ei aici. Deschid ușa dormitorului și intrăm amândouă. Pentru o perioadă niciuna nu spunem nimic, stând într-o liniște mormântală. Asta până când Emma își drege glasul și îmi dau seama că va începe să vorbească, iar eu nu vreau.
-Ce faci, Angel? Mă întreabă ea pe un ton calm însă pot citi nervozitatea din glas.
-Nimic. Absolut nimic.
-De ce nu mi-ai răspuns la telefon?
-Credeam că e de înțeles că nu voiam să vorbesc din moment ce ți-am scris asta și în mesaj.
E clar. Sunt obosită, sunt speriată...Acum scot pe gură tot ce e mai rău din mine.
-Ei bine, iartă-mă că îmi pasă de cea mai bună prietenă a mea...și ar trebui să îl ierți și pe Michael care mai avea puțin și își ieșea din minți din cauză că nu dădeam de tine.
Mă așez pe marginea patului pufnind nervoasă.
-Să îl iert pe Michael? De ce ar trebui să îl iert?
-Pentru că te iubește.
Îmi dau ochii peste cap și bufnesc în râs la auzul vorbelor. Michael mă iubește? Nu mai spune...
-Uite ce e, Emma. Nu ți-am răspuns la telefon pentru că am nevoie de timp să mă liniștesc. Să mă adun. Nu sunt făcută pentru lumea lui. Nu sunt făcută să privesc în jur cum execuți alte persoane. Nu sunt făcută să fiu fără frică în momentul în care arma îmi este lipită de frunte. Nu sunt făcută să...fiu luată de proastă.
-Cine te ia de proastă?
-Totul a fost atât de perfect. Am fost un cuplu normal pentru o zi întreagă, apoi am fost la acea petrecere ținută de Natasha. Cu toate că mă simțeam de parcă nu aparțineam acelui loc sau că nu aveam ce căuta la acea petrecere, m-am simțit foarte bine doar pentru că el era acolo. Apoi seara petrecută împreună descoperindu-mi lent câte o o bucățică de piele...Doar ca în dimineața următoare să îl văd sărutându-se cu Natasha în fața ușii camerei unde eram cazați. M-am simțit...josnic. Nu mai pot continua pe acest drum.
Nu mi-am dat seama că plâng până când privirea mi s-a încețoșat. Îmi șterg lacrimile de pe obraji și îmi trag nasul. Încerc să mă adun.
-Și acum ce? Tu cu Peter sunteți ce anume?
-Prieteni.
-Prieteni?! Tu și Peter? Cum naiba s-a întâmplat asta?
-Ei bine, după ce ajungi să îl cunoști și să treci peste masca de prefăcut pe care o poartă, a-i fi surprinsă de adevăratul Peter.
-Doamne, Angel...Ești nebună.
-Poate. Dar deocamdată el nu m-a rănit cu nimic.
Mă ridic de pe marginea patului și mă îndrept spre ieșirea din dormitor. Emma mă urmează până în living și o văd țintindu-l pe Peter cu privirea, apoi dă să plece.
-Emma. Spun simplu, cu răceală în voce. Am nevoie să îmi înapoiezi cheia pe care ți-am dat-o.
Aceasta pufnește nervoasă apoi îmi înapoiază dublura cheii pe care o avea de la mine. Iese pe ușă trântind ușa după ea și îmi vine să fug după ea să îmi cer iertare. Dar nu pot. Oricine m-ar urmări pe mine, nu trebuie să ajungă la ea.
Fac asta pentru binele ei...Poate dacă îmi repet asta de mai multe ori o să ajung să mă cred.
-Ești bine?
Peter vine spre mine și eu doar aprob din cap în semn de răspuns.
-Ce a vrut mama?
Mai bine schimb subiectul...
-Să știe cum ești, dar de cum m-a auzit la telefon, nu a mai pus alte întrebări.
Reușesc să schițez un zâmbet mic și ne așezăm amândoi pe fotoliul din living.
-Cine ești tu? Adică, ce ești?
Vorbele mi-au ieșit repede printre buze încât nu știu dacă m-a înțeles ce am spus, dar după modul în care mă privește știu că m-a auzit.
-Angel, nu ar...
-Oh scutește-mă...Spune-mi, ce naiba. Este vorba de mine, de viața mea aici...Știu să îmi țin gura închisă.
Pot să văd bătălia pe care o poartă cu el însuși. Orice bătălie are de dus ar face bine să-mi spună pentru că eu sunt cea care a fost martoră la faptul că are un pistol la el și eu n-am știut nimic până azi.
-Sunt detectiv.
Aruncă cuvintele repede de parcă i-ar fi teamă că voi fugi în celălalt capăt al lumii și mă voi da dispărută. Ei bine, și acum ce fac cu informația asta? Până la urmă am avut dreptate să o îndepărtez pe Emma de toată situația asta.
-Ok...
Cred că șocul mi se poate citi clar pe chip pentru că acesta se apropie mai tare de mine și îmi prinde palmele în palmele sale mari.
-Te rog, nu te speria.
Ușor de spus...La naiba! Îmi vreau viața plictisitoare înapoi. Repede. Îmi cobor privirea spre mâinile noastre și trag adânc aer în piept.
-Părinții mei știu?
-Nimeni nu știe. Bine...Nimeni în afară de părinții mei. Angel, cred că...
-Am priceput. Nimeni nu știe. Nici eu nu știu. Cine erau cei care m-au urmărit?
-Încerc să aflu.
-Crezi că voi fi răpită din nou?
Alte lacrimi amenință să îmi inunde fața doar la acest gând că s-ar putea să fiu răpită din nou. Nu mai pot să trec încă o dată prin ceea ce am trecut acum cinci ani. Nu cred că mai am puterea psihică să trec din nou prin asta.
-Angel, uită-te la mine. Îmi cere Peter pe un ton calm ceea ce mă face să îmi mut privirea de pe mâinile noastre în ochii lui. Nu voi lăsa să ți se întâmple nimic.
-Nu poți promite asta, Peter.
-Atâta timp cât voi fi prin preajma ta, promit că nu voi lăsa să ți se întâmple nimic. De fapt, îți jur.
Nu știu dacă o spune ca să mă simt mai bine sau nu, dar dacă o face doar ca să mă simt eu bine, atunci îi ieșe de minune. Cumva mă face să îl cred și mă simt în siguranță momentan.
-Ok...
-Bine...Ți-e foame?
Aș minți dacă aș spune nu.
-Îmi este.
-O să merg să cumpăr ingrendientele pentru lasagna, apoi mă apuc de treabă.
Dă să își retragă palmele de pe ale mele, dar ăl prind brusc fiindu-mi imediat frică.
-Nu mă lăsa singură.
-Nu ești singură, Angel. Dau o fugă doar până la supermarketul de după colț. În zece minute voi fi înapoi. Nici nu vei știi că am fost plecat.
Doamne...Par o nebună după cum mă comport. Îmi retrag palmele parcă rușinată de ieșirea pe care am avut-o, iar el îmi transmite un zâmbet de siguranță.
-Să ai grijă de zgârietura de la mână. Îmi spune apoi se îndreaptă spre ieșire, dar nu înainte de a lua dublura cheii pe care am recuperat-o de la Emma.
Îmi trec mâinile peste față adunându-mă puțin apoi merg în dormitor. Îmi iau din dulap o pereche de colanți multicolori și un maiou gri apoi merg în baie. Scap de hainele de pe mine, aruncându-le în coșul de rufe apoi pornesc apa băgându-mă sub duș. Las apa să îmi dezmorțească corpul și să și îmi relaxeze mușchii. Îmi întorc privirea spre rana pe care am căpătat-o lovindu-mă de acel dulap în goana mea de a scăpa de acei bărbați și răsuflu ușurată că e doar o zgârietură superficială. Îmi torn șamponul meu preferat cu miros de pepene verde și încep să îmi spăl părul.
După ce termin dușul și îmbrac hainele aduse îmi prind părul cu un prosop în stil turban apoi mă așez la biroul din dormitorul meu începând să lucrez la fișierele trimise de contabilitate pentru săptămâna asta. Nu este ceva ce îmi place să fac, dar pentru că am vrut să fiu independentă financiar de părinții mei am optat pentru această slujbă. Și sincer...Este plătit destul de bine. Așa cum a zis Emma...Salariul pe care îl avea ea la restaurant, eu îl fac într-o zi.
Două ore mai târziu, închid laptopul și îmi dau jos prosopul de pe cap și merg în living. Panica pune stăpânire pe mine când văd că Peter nu este nicăieri. A spus că va fii în zece minute înapoi. Au trecut două ore.
Dumnezeule....Dacă este mort din cauza mea? Pun mâna pe telefon și caut numărul lui în agendă pentru a-l suna, când ușa se deschide. Îmi scap telefonul din mână, speriată, dar îmi revin când văd că este Peter. Nici nu mai stau să mă gândesc la ce îi voi spune sau ce vreau să fac, pur și simplu mă îndrept spre el și îi înconjor torsul cu brațele mele mici. făcându-l să își lase sacoșele cu cumpărături pe podea. Îmi răspunde la îmbrățișare și o palmă și-o mișcă pe toată lungimea spatelui meu pentru a mă calma.
-S-a întâmplat ceva? Ești bine?
Pare îngrijorat pentru mine. Ei bine, sunt gata să îl strâng de gât pentru că a lipsit atât de mult și eu nu am știut nimic.
-Data viitoare îmi scrii sau mă suni dacă ai de gând să lipsești mai mult de zece minute. Spun retrăgându-mă din îmbrățișare pentru că am început să mă simt incomfortabil.
Am fost mult prea apropiați unul de altul. Nu vreau să își facă o idee greșită despre noi. Nu vreau să-i dau speranțe false.
-Îmi pare rău. Nu am vrut să...
Nu îl mai ascult ce are de spus pentru că iau sacoșele de pe podea și le duc în bucătărie. Încep să scot toate cumpărăturile apoi mă holbez la ele.
-Nu știu să fac lasagna. Spun uitându-mă la ingrendiente de parcă le-aș vedea pentru prima dată în viața mea.
-Nici nu e nevoie. Gătesc eu.
Îmi mut atenția spre el crezând că glumește dar când îl văd așezându-și sacoul pe spătarul fotoliului din living apoi sumeticându-și cămașa până la coate îmi dau seama că vorbește serios. Peter știe găti? Vreau să o văd și pe asta. Mă așez pe un scaun la masă și îl privesc cum pregătește cina ca un adevărat Chef bucătar. Mușchii i se încoardă și se relaxează de fiecare dată când mânuiește cuțitul. Venele de pe brațe îi sunt proeminente semn că frecventează sala destul de des. Buzele îi sunt întredeschise, din când în când umezindu-le cu limba. O cută îi este așternută între sprâncene fiind prea concentrat la ceea ce face, iar părul...Părul îi este un dezastru. Nu mai este aranjat, așa cum îl are de obicei. Pare răvășit de parcă și-a trecut în mod repetat mâna prin el, câteva șuvițe buclate intrându-i în ochi, dar asta nu pare să îl deranjeze sub nicio formă.
Mă întreb dacă în aceste două ore cât a fost plecat a făcut altceva...cu cineva. Cel puțin, părul lui asta spune. Arunc gândul într-un colț îndepărtat al minții pentru că nu este treaba mea ce face el, și continui să îl analizez rostind mut câteva rugăciuni să nu știe că mă holbez la el. În orice caz, cine îi va fi soție va fi cea mai norocoasă femeie. Peter are tot ce și-ar dori o femeie. Este înstărit, arată bine, poate fi un adevărat domn când își propune...Știu că va avea grijă de soția lui. Să nu mai spun că și gătește. Visul oricărei femei.
-Ai găsit ceva ce să-ți displacă?
Vocea lui mă aduce din nou pe Pământ și îmi dreg glasul într-un gest penibil de a găsi un motiv pentru faptul că m-a prin holbându-mă la el.
-Nu prea...Dar vreau să îți spun ceva. Spun pe un ton prietenesc încercând să mai risipesc din tensiunea acumulată de liniștea dintre noi.
-Ascult.
Acesta introduce tava cu lasagna în cuptor apoi se șterge pe mâini cu un prosop ținându-și privirea pe mine.
-Ești visul oricărei femei.
Îl aud chicotind în timp ce iese din bucătărie, iar eu îl urmez decizând să butonez telecomanda pentru a găsi un film până când lasagna va fi gata.
-Acum doar îți bați joc de mine. Spune așezându-se lângă mine pe fotoliu.
-Deloc. Cine nu și-ar dori un bărbat care știe să gătească?
-Nu știu...Tu, cel mai probabil.
Un nod mi se așează imediat în gât și mă opresc din a mai butona telecomanda, întorcându-mi capul vijelios spre el. Expresia îi este calmă și nu arată că ar fi rănit din cauza acestui fapt.
-Peter...
-E ok, Angel. Știu că nu mă placi deloc. Nu e nevoie să mai discutăm aspectul ăsta.
La naiba! Dacă știam că o să mă ajute cândva, aveam grijă să mă comport mai omenește cu el. Dar cine știa că voi ajunge să am nevoie de el? Cine știa că mă voi înțelege atât de bine cu el fără să ne certăm sau fără ca el să se dea la mine?
Cred că trebuie să lămurim câteva aspecte legate de noi. Ar fi timpul. Mai ales că am ajuns să petrecem destul de mult timp împreună.
-Peter, nu e vorba că nu te plac deloc. Adică, am început să țin la tine. Te consider prietenul meu. E vorba că mereu erai grosolan cu mine când ne întâlneam, și nu înțeleg motivul.
-Pentru că tu ești...tu. Adică, de fiecare dată când intrai într-o încăpere eclipsai pe toată lumea, iar eu mă purtam ca un bădăran cu tine pentru că îmi dădeai emoții.
Izbucnesc în râs la vorbele lui, iar acesta mă acompaniază.
-Emoții? Eu îți dădeam emoții? Întreb printre râsete.
-Tu te-ai văzut în oglindă? Ești frumoasă, Angel. Pe lângă asta, ești o femeie senzuală fără ca măcar să încerci.
Mă opresc din râs doar din cauză că îmi aduc aminte că și Michael mi-a spus că sunt senzuală și nu l-am crezut deloc. Pare atât de departe acel moment în care Michael a fost la mine acasă când eu mă întorceam de la cina cu părinții mei și ai lui Peter de parcă ar fi trecut anii, când de fapt au trecut două săptămâni. Îmi scutur capul încercând să scap de Michael, apoi îi arunc lui Peter un mic zâmbet, chiar dacă interiorul meu strigă să îl dau afară din apartament și să fug la Michael să îi cer să mă ierte că l-am rănit involuntar prin faptul că l-am părăsit. Dar am luat deja o decizie. Știu că nu sunt făcută pentru lumea lui. Doar l-aș trage în jos. L-aș face să fie vulnerabil. Nu îmi place să îl văd vulnerabil.
-Mulțumesc...cred.
Fir-ar...Roșeața. Nu se putea să apară într-un moment mai perfect de atât. Revin la a butona telecomanda din nou doar pentru a avea o preocupare și din a-mi distrage mintea de la faptul că privirea lui Peter îmi urmărește fiecare gest pe care îl fac.
-Dar mașina aia sport de un galben țipător? Sparg tăcerea care se instalase între noi.
-Cu aia veneam special pentru a te scoate din minți. Îmi plăcea când te enervai. Erai comică.
Îl lovesc peste braț, iar el râde copios. De ce nu am putut fi așa și înainte? Poate aveam mintea în cap și mă îndrăgosteam de el, nu de cineva care are dublul vârstei mele și o viață plină de pericole.
Găsesc ceva film cu Superman și ne uităm împreună până când ticăitul cuptorului ne anunță că e gata cina. Peter scoate lasagna din cuptor și pot să jur că nicio mâncare nu a mirosit atât de bine niciodată. După ce așează în farfurii, pentru amândoi, începem să mâncăm în fața televizorului, comentând pe toată durata filmului. Cine credea că un film cu Superman poate fi atât de interesant, încât să ne țină pe amândoi în fața televizorului chiar dacă am terminat de mâncat? Ba chiar, când filmul a ajuns la sfârșit m-am găsit plângând pentru că eroul a murit, iar Peter se distra copios pe seama mea. Am decis să nu îl bag în seamă și am mers să spăl vasele. Pot să fac asta, din moment ce el a gătit.
-Cred că ar trebui să plec. Este destul de târziu, iar mâine ai cursuri. O să vin eu să te duc. Spune el luându-și sacoul.
Înainte să mai facă vreo mișcare mă trezesc prinzându-l de braț oprindu-l din a pleca.
-Ai putea rămâne la mine? Dacă rămân singură s-ar putea să nu închid un ochi din cauza paranoiei.
Acesta își lasă sacoul pe fotoliu și îmi dă o șuviță de păr supă ureche.
-Bine. Rămân.
Aprob simplu din cap și mă fac dispărută în dormitorul meu. Mă arunc în pat oftând pentru că nu știu cum să îmi readuc viața în stadiul în care a fost, dar fără să găsesc un răspuns somnul mă ia mult prea repede din cauză că azi am avut o zi cât un an.