Alaskan.
O privesc de la geam cum se aşează pe leagăn şi plânge citind scrisoarea mamei ei. Sarah şi Damon au fost nişte oameni grozavi, Damon ma ajutat după ce am fost zgârâiat. Tatăl meu e om, are ceva rude medium dar parțial om. Eu nu am moştenit puterile mamei deci am fost un pui de om, cum îi plăcea ei să îmi spună. La 8 ani am fost zgârâiat şi am fost nevoit să învăț cum să mă controlez, atât schimbare cât şi furia. Îi caut cicatricea de pe gât şi e chiar acolo, îmi strâng pumnii de furie când îmi amintesc cum a căpătat-o şi cine i-a făcut-o. Carmelo intră pe uşă la fix când veneam eu să o caut. Aceasta îmi adreseazā o încruntătură urâtă apoi începe să vorbească.
-De ce nu i-ai spus adevărul?
-Care adevăr?
-Despre copilăria voastră!
-Oricum nu o v-a ajuta cu nimic. Se va învinovăți de una singură.
-Dar..
-Niciun dar. Du-te şi adu-o în casă altfel se va îmbolnăvii.
O privesc rece cum plânge şi stomacul mi se întoarce pe dos. Urăsc să o văd aşa şi mă urăsc pe mine pentru faptul că mie milă de ea, că am orice sentiment față de ea, chiar şi mila. Nu o merită. Dar am clacat, rău de tot. Să am grijă de ea ca atunci când eram mici? Nici când. Totul s-a schimbat. Eu, ea, noi! Nimic nu mai e la fel. E o femeie în toată regula chiar dacă are 18 ani. E puternică, isteață şi se descurcă şi singură.
Şi mă urăsc pentru faptul că mi-am spus oful, chiar dacă ştiam că ascultă. Mă plimb ca un tembel prin cameră,nici nu m-am sinchisit să mă schimb de hainele ude, iar ea nu e nicăieri. E 2 dimineața firar să fie! Dulceața buzelor ei moi îmi e impregnat pe buze.
Sunt dezarmat. Braţele îmi cad pe lângă corp, iar eu mă simt copleşit de vină. Durerea din privirea ei, din glasul ei, sunt prea mult pentru mine. Am fost un laş. Cuvintele ei mi se plimbă neîncetat prin minte.
,,-Sunt un monstru..? " ,,Îmi pare rău că exist..". ,,Vrei să mor? Pot face şi asta!" ,,Am omorât oameni nevinovați..?"
Derek tot vine în cameră vorbind la telefon. Toți sunt agitați şi mai ales îngrijorați.
-Futu-i! Ai idee unde ar putea fi?
-Nu-mi vine nimic în minte acum. Îşi trece furios mâna prin păr.
-Doar tu ştii unde ar putea merge. Tu o cunoşti cel mai bine.
-S-a schimbat mult, deci zi-mi de unde dracu să ştiu?
-Gândeşte-te. Unde mergea când era supărată sau când avea nevoie de alinare. Nu-mi vine nimic în minte, dar imediat mă loveşte. Nu e un loc, ci o persoană. Mă grăbesc să cobor scările şi să ies afară pe alee, o i-au la fugă pe stradă şi ajung în fața casei. E neschimbată. O casă cu două etaje acoperită toată cu iederă sau asta presupun că e, amprenta Sarei e peste tot. Deschid portița de lemn şi înconjor casă, ajungând în spate.
-April! Totul e exact la fel, doar că ponosit. Grădina e vraişte, leagănele sunt rupte şi murdare, iar masa şi scaunele sunt tot aici, cu paharele şi farfuriile pe ea cum au fost atunci. Mai fac câțiva paşi şi o zăresc, exact unde am presupus. Ghemuită pe mormântul alor săi. Mă aşez în genunchi lângă ea şi pun mâna pe umărul ei, e rece ca gheața, iar rochia s-a făcut tapet pe pielea ei. Îmi înfăşor o mână după genunchii ei şi cealaltă pe spatele ei şi o strâng la pieptul meu. Corpul ei reacționează imediat şi îşi înfăşoară o mână după gâtul meu.
-Mama..? Deschide ochii încet, apoi oftează şi se face mică în brațele mele. Îmi lipesc obrazul de fruntea ei care arde şi oftez.
-Sunt aici, acum sunt aici. Îm pare rău că a durat atât. Mă ridic cu ea la pieptul meu şi imediat Sarah apare în fața mea.
-Îmi pare rău, ştiu că am zis că o să am grijă de ea dar..
-Shhh. Doar ai grijă de fetița mea. Apoi dispare. Mormintele lor reci sunt tot acolo.
《Aici se odihnesc sufletele soților Casalegno.Apropiați vă jeles moartea şi vă vom fi mereu recunoscători pentru sacrificiul făcut.》
Sarah Casalegno:29.05.1980/12.03.2008
Damon Casalegno: 25.07.1978/12.03.2008
Strâng micul suflet din brațele mele apoi plec. Ajuns în fața uşi Carmelo îmi deschide uşa.
-Ce-a pățit?
-E bine, n-are nimic.
-Sărmana de ea, e aşa de fragilă. Urc scările şi desfac uşa camerei cu piciorul, o aşez pe patul meu.
-Nu e fragilă, nu o mai cocoloşi. Mă duc la dulap şi caut ceva să o schimb. Mă poți ajuta să o spăl?
-Sigur. Mă ocup. Aceasta o ridică cu uşurință şi intră cu ea în baie, iar cand dau să intru şi eu îmi închide uşa în nas. Mă descurc singură. Pufnesc şi mă aşez pe pat. Trebuie să alerg, să mă descarc.Pun cămaşa pe pat şi ies din cameră. Las hainele în cuierul de lângă uşă şi îmbrățişez blana de lup. Alerg prin pădurea de lângă până la epuizare. Imagini cu cele două smaralde inocente şi zâmbetul de copil până la urechii plutesc în jurul meu. Sunt peste tot. Nu trebuie să o las să aibă putere asupra mea, dar pe cine încerc să păcălesc? Şi-a pus amprenta pe mine de când am ținut-o în brațe.
Acum 18 ani, 11 luni, 12 zile şi 3 ore, când Sarah mi-a pus-o în brațe să îl poată alăpta pe Augustin. S-a liniştit făcându-se comodă în brațele mele. Ma privit cu cele două smaralde inocente şi mi-a zâmbit. De atunci mereu mă rugam de Sarah să mă lase să o țin când aveam ocazia. Dormea în brațele mele iar eu o priveam fascinat. Mi-a plăcut al naibi de mult să o văd crescând şi să am grijă de ea.
La ieşirea din pădure mă preschimb înapoi şi zac ceva timp pe jos, trăgându-mi sufletul.
La întoarcere Carmelo mă întâmpină îngrijorată, mă încrunt.
-Ea e bine?
-Nu. Adică da. Fata e bine, dar mie teamă că tu vei răci dragule. Zâmbesc şi o ciupesc de obraji.
-Sunt băiat mare, mă descurc.
-Toți spuneți asta şi tot la vorba mea ajungeți.
-Restul? Îmi pune un prosop pe umeri şi vine după mine.
-Au ajuns acasă la scurt timp după ce ai plecat tu.
-Nu le-ai spus că eu..Oftează.
-Nu. Am spus că s-a întors singură.
-Bun. Nu vreau să ştie nimeni.
-De ce?
-Pur şi simplu. Potrivit lor, sunt lupul mare şi rău, aşa că lasă-i să creadă asta în continuare. Deschid uşa camerei mele, iar un val de căldură îmi învăluie fața imediat. Ca într-un cuptor aici.
-A trebuit să încălzim camera, după spusele medicului, trebuie să se odihnească în mediul ei.
-Bine. Noapte bună. Nu îi mai dau ocazia să spună ceva şi închid uşa. Micul trupşor e ghemuit în patul meu, sub pilota mea şi poartă cămaşa mea. Mă duc şi fac un duş fierbinte, iar când mă întorc în cameră o găsesc ghemuit pe marginea patului. Mă aşez lângă ea şi tresare.
-Hei.
-Ah, tu erai.
-Da. E camera mea, deci.. Ridică privirea spre mine şi mă priveşte destul de intens.
-Scuze, eu..Priveşte din nou în jos şi se joacă cu mâinile. Mă simt ciudat.
-Ți-e rău? Vrei să chem doctorul? Mă ridic în picioare dar mă prinde de mână.
-Nu în sensul ăla. Mă încrunt iar ea continuă. Mă simt ciudat..de ușurată. Nu ştiu.
-Bine.
-Bine. După câteva secunde de tăcere adaugă. Noi eram prieteni?
-Da.
-Doar prietenii? Aprob din cap.
-Bine. Atunci te las să dormi.
-Poți să..rămâi cu mine până adorm? Te rog? Îmi vine să o strâng în brațe şi să o bag în sufletul meu.
-Sigur. Se ridică în picioare în pat şi se bagă sub plapumă. Înconjor patul, nu înainte de a arunca prosopul, i-au o pernă şi mă întind pe canapea. Trebuie să păstrez distanța de ea. Trebuie..
_____________________________________
Acest capitol şi următoarele care vor mai fi le dedic cititorilor mei, că au răbdare si sunt acolo pentru a citi povestea mea. Orice ideii sau ponturi sunt binevenite.🥰🥰 Nu mă voi supăra niciodată când mi se v-a spune ce fac bine şi ce nu!