...Copiii platesc pentru pacatele parintilor...
Skyler Rivera
Inca din copilarie, mama imi repeta acea vorba cum ca orice ai face in viata, nu poti da timpul inapoi. Ca deciziile, fie ele de moment sau nu, trebuie luate cu cap si cu simt de raspundere pentru a putea fi satisfacuta de urmari si de rezultatul final. Ca orice greseala as fi facut mi-ar fi putut influenta viata intr-un anume fel. Am simtit asta pe pielea mea, de nenumarate ori de cand ma stiu. Chiar si ieri am resimtit acea vorba. Probabil daca as putea da timpul inapoi, in clipa in care am ales sa vin inapoi acasa, as lua cu totul alta decizie.
Ieri a fost printre putinele zile din viata mea pe care le regret cu adevarat. Dupa discutia cu mama din bucatarie care s-a sfarsit in cel mai urat mod, am ales sa imi consum restul zilei in camera mea, ramanand acolo chiar si dupa ce tata s-a intors acasa. In clipa in care mama m-a chemat la cina m-am prefacut ca dorm iar la cateva mai tarziu, pe la miezul noptii, am decis sa imi iau lumea in cap si sa ies la o plimbare pentru a ma refugia din nou de tot dezastrul din casa aia. Simt cum de fiecare data cand pun piciorul in casa urmeaza sa fiu inconjurata doar de durere, lacrimi, tipete si lucruri sparte care imi zdruncina mintea si asa distrusa.
Oricat as incerca sa imi refac viata luand-o de la zero, parca nimic nu este bine, nimic din ceea ce incerc sa fac pentru mine nu este bine si nimic ce incerc sa fac pentru ei nu este suficient. Nu o sa fiu niciodata indeajuns de buna si nu ma voi ridica niciodata la adevarul nivel pe care parintii mei il vor de la mine, deci probabil nu voi putea avea parte de iubirea lor sincera si de mandria ca insfarsit am reusit. Insfarsit am reusit sa ma distrug...
M-am intors acasa in urma cu doua ore iar soarele abia isi facea curaj sa se ridice pe cer. Este inca o racoare ametitoare afara care iti provoaca confuzie. Daca urmeaza sa ploua sau sa fie o zi normala de septembrie. Stau pe marginea pervazului privind peste drum catre reflexiile copacilor rosiatici din rau. Uneori simt ca viata mea este exact ca una dintre frunzele acelor copaci. La fel de usor de manevrat, si oricat as trage de ea sa reziste pe linia de plutire, ea ajunge sa se prabuseasca de una singura.
Trag cu nesat din tigara expirand fumul afara, apoi imi sucesc capul privind caietul de schite deschis in mijlocul patului, exact la paginea mea. Am analizat aproape o ora desenul ala nenorocit incercand sa ii copiez estetica si modul de a realiza detaliile atat de realiste. L-am invartit pe toate partile incercand sa transpun acele detatii in schitele mele. Am esuat lamentabil facandu-mi cladirile sa arate mai rau decat aratau.
Inspir si expir nervoasa aruncand undeva afara chistocul si inchizand geamul in urma mea. Eram pregatita sa vina dimineata si sa trebuiasca sa cobor? Nu. Trebuia sa fac asta pentru ca altfel riscam scandaluri mai mari? Bineinteles. Daca nu cobor, tata se va enerva pentru faptul ca desi sunt acasa nu cobor deloc din camera si ca nu stau deloc cu el pentru ca nu reprezinta nimic in viata mea, si multe alte povesti inventate sa ma joace la sentiment. Pe de o parte nu voiam sa dau ochii cu el oricum, nu il suportam si stiam ca sentimentul este reciproc, a contribuit la multitudinea de traume ale copilariei pe care le-am capatat, insa nu vreau sa ii mai provoc mamei probleme asa ca nu am incotro.
Ma asez pe pat inchizand caietul si aruncandu-l undeva pe noptiera. La naiba cu arhitectura, la naiba cu schitele si la naiba cu Issac Torrens. Nu ma pot ridica la nivelul lui, niciodata nu voi putea, insa poate m-ar putea ajuta... La o adica, cred ca am reusit sa fim mai mult decat niste copii de gradinita care se cearta constant. Poate daca l-as ruga, poate daca i-as cere sa imi arate cate ceva... Insfac telefonul si il deblochez amintindu-mi instant ca eu nu am numarul lui Issac pentru a putea vorbi. La dracu. O sa vorbesc cu el cand ma intorc, luni sper. Gandul ca mai trebuie sa stau aici aproape o saptamana ma termina psihic.
Tresar si scap telefonul din mana pe asternut in clipa in care primesc un mesaj. Deja vorbitul cu tipul asta a devenit un obicei, inca de ieri dupa discutia cu mama, i-am raspuns la mesaje si am continuat sa vorbim despre o mie de chestii lipsite de sens sau importanta, majoritatea legate de colegiu si oras, si poate cateva detalii despre fiecare, nimic important. Eu si Miles suntem la aceeasi universitate, si comic, si el este student la arhitectura. Poate ma poate ajuta el, pana cand reusesc sa dau de Zack.
"— Neata, raza de soare, cum a fost mica iesire in natura?"
Stia ca am iesit sa ma plimb, il informaseram de asta inainte de a pleca, in speranta ca poate printr-o minune, va vrea sa vina si sa imi tine companie. Nu s-a intamplat, scuzandu-se cu ceva cina in familie dupa o lunga perioada de separare. Nu am pus prea multe intrebari personale, simteam ca nu ma priveste si ca nu este treaba mea sa ma bag. Mi-am vazut oricum de plimbare mergand pana la magazinul non-stop al lui Patrick si mai povestind cu el despre micile barfe ale orasului. Patrick este vanzator la magazinul din josul strazii de cand ma stiu, am copilarit cu el acolo, si am crescut cu el acolo.
Am ales sa nu comunic cu Miles prin niste mesaje stupide din moment ce el nu dormea iar timpul imi permitea sa mai zabovesc putin in camera. Mi-am insfacat pachetul de tigari si am iesit din nou pe pervaz luand una dintre tigari intre buze si aprinzand-o cu bricheta. Am apasat pe iconita de apelare a numarului si am asteptat relativ putin pana cand vocea usor ragusita si adormita a lui Miles s-a auzit.
— Te-am trezit? mormai putin jenata de ideea neinspirata.
— Ihm, nici sa nu te gandesti sa inchizi, niciodata nu m-am trezit asa de bine dimineata, a ras scurt facandu-ma sa expir usurata. Deci, face o pauza auzindui gemetele infundate in timp ce se intinde, cum a fost?
— Interesant, rad scurt tragand un fum, Patrik mi-a povestit despre un al saptelea iubit al vecinei mele, care merge in fiecare vara in excursii exotice si se plimba zilnic prin diverse locuri pentru tineri in timp ce pe ea o cauta moartea acasa.
— Oh doamne, trebuie sa o cunosc, pare a fi sufletul meu pereche, a ras zgomotos facandu-ma si pe mine sa scap un ras colorat pe care l-am astupat cu mana.
— Are optzeci si patru de ani, Miles, pufnesc amuzata.
— Varsta e doar un numar, raza de soare.
— Nici macar jumatatea ta nu poate sa fie, rad infundat. I-ai putea fi maxim nepot. Esti prea tanar pentru ea, dar iti apreciez intentia, promit sa o informez de admiratorul ei secret.
— Sa ii trimiti si niste flori, intervine rapid provocandu-mi o alta criza de ras. Ia si tu garoafe, in caz ca moare pana ajung la ea, o sa schimb eu mesajul de pe bilet.
Discutiile cu Miles nu erau neaparat interesante, insa erau foarte amuzante si linistitoare, reusind sa ma deconecteze de la lumea de dincolo de usa dormitorului. Imi provoca o stare buna si imi distragea mintea de la problemele mele. Am continuat sa radem si sa glumim pe diverse teme inca o buna bucata de timp, dupa care mi-am facut curaj sa il intreb daca ma poate ajuta cu niste schite. In felul asta am ajuns sa stau pe web cu Miles la ora sase dimineata ca sa lucram impreuna la schitele mele, pentru a le perfectiona.
— Abia astept sa te vad cum o sa construiesti chestia aia ca si macheta.
Am pufnit nervoasa oprindu-ma din hasurat pentru doua secunde pentru a il privi. Statea intins in patul sau de patru persoane cred, la bustul gol, invelit pe jumatate cu o patura de un alb imaculat, sprijinit in cot pentru a ma putea privi prin micul ecran al telefonului ce probabil statea sprijinit de ceva, pe noptiera. Suvitele sale blonde sunt prea proeminente chiar si in lumina obscura a camerei si a reflexiei telefonului, iar ochii lui albastrii ca si cerul senin urmaresc fiecare miscare a mea. Arata de vis, si imi permit sa spun asta, nu ii pot reprosa nimic din punctul asta de vedere.
— Eu nu sunt capabila sa o termin pe o foaie, iar tu vrei sa o realizez ca si macheta? imi incrucisez bratele la piep lasandu-ma pe spatele scaunul.
— Te judeci prea mult, arata bine, o sa mai lucram la el cand vi acasa, iar la inceputul cursurilor o sa ma asigur ca suntem parteneri ca sa vezi cat de usor poti sa realizezi o macheta a unei cladiri asa simple ca si a ta.
— Stiu ce trebuie sa fac, pufnesc dandu-mi ochii peste cap, am facut un liceu pentru minimul de informatii pe care il am, a ras scurt ridicandu-se in capul oaselor si continuand sa ma asculte. Trebuie sa transform schita asta intr-un desen tehnic al fiecarei camere din interior si pe baza acelor desene sa realizez macheta finala.
— Pana aici ai nota cinci, rade si ia telefonul in mana apoi se ridica din pat mergand cu el catre draperiile pe care le indeparteaza.
— Doar pentru asta am nota cinci? stramb din nas nemultumita incercand sa ii ignor bustul gol si abtomenul asa de bine lucrat.
— Restrul de cinci puncte le primesti dupa ce pui toate astea in practica, zambeste in coltul gurii fixandu-ma cu o privire atat de familiara si atat de albastra ca m-as putea inneca in ochii lui.
Am ignorat golul din stomac si dupa inca cateva minute de coorecturi si retusari am terminat schita care era gata sa fie tranformata in desen tehnic odata de incepeam cursurile. Sunt asa de norocoasa ca am reusit sa dau de unul ca Miles. Nu imi pot da seama cum poate fi prieten cu un tip asa de vulcanic ca si Mikel. Miles mi-a oferit cunostintele sale dobandite in urma meditatiilor si a lectiilor particulare de care a avut parte inca din copilarie si astfel am reusit impreuna sa terminam desenul meu. Si chiar sunt mandra de el, nu as fi putut sa fiu mai mandra sincera sa fiu, arata foarte bine.
Sah mat, Zack!
Abia astept sa ma laud la el cu asta.
Dupa ce Miles mi-a inchis spunand ca vorbim dupa ce isi termina dusul si micile treburi, am pus hartia inapoi in tub si mi-am schimbat hainele pe care teoretic le purtasem si ieri. Am privid scurt ecranul telefonului ce indica deja ora opt. M-am apropiat de sertarul noptierei si am scos de acolo folia cu calmante luand o pilula in speranta ca isi va face efectul rapid. In urma cu cinci ani am aflat in urma unui control ca sufar de insuficienta cardiaca. Nu am stiut ce este asta si am tratat-o, atat eu cat si parintii mei, foarte superficial. Nu am mai facut investigatii in legatura cu asta, nu am urmat un anume tratament pentru asta, doar am mers pe recomandarile persoanelor si ale internetului in legatura cu ce ar trebui sa iau pentru a imi stapanii atacurile de panica, anemia si crizele de nervi. In urma cu aproximativ am inceput sa iau calmante pentru toate astea, fara cunostinta oamenilor care probabil m-ar fi dus la un doctor instant. Nu vreau in locul ala, nu il plac in mod personal, am amintiri mult prea neplacute de acolo. In schimb am avut grija ca parintii mei sa isi urmze linistiti tratamentele, tata cu boala capatata in urma consunului de alcool si ale altor complicatii, iar mama cu problemele ei psihice capatate din casnicia ei minunata
Iau pastila inghitind-o fara apa apoi arunc folia inapoi in sertar. Inspir adanc facand cateva cruci in minte si apas pe clanta deschizand usa, gata sa cobor. Am inghitit in sec de cateva ori in drumul meu catre sufragere de unde se auzeau deja vocile lor. Mi-am strecurat capul pe dupa stalpul alb ce delimita holul si intrarea in sufragerie si am privit scurt catre ei.
— In sfarsit ai decis sa cobori?
Asta este total neaspteptat. Tata a vorbit cu mine, in conditiile in care ieri am auzit din pura coincidenta o discutie intre el si mama in care a intrebat-o de ce m-a chemat acasa. Comica situatie. Pufnesc dandu-mi ochii peste cap si merg la bucatarie luandu-mi un pahar cu apa dandu-l pe gat. M-am intors in sufragerie si m-am asezat in cealalta parte a canapeleli, incercand sa ii ofer tatei tot spatiul personal de care avea nevoie.
— Pune mana si mananca, mormaie mama fara sa isi ridice ochii din telefon.
— Nu imi este foame, o sa mananc mai tarziu, o privesc scurt si apoi imi intorc capul catre tata care acum si el era cufundat cu nasul in telefon. Cum te simti?
— Sunt bine, doar nu credeai ca ma doboara pe mine asa ceva. Doctorii au spus ca sunt un caz unic ca am scapat de complicatii, dar eu stiu cat de puternic sunt, ranjeste arogant continuand sa fixeze telefonul cu privirea.
Ma bucur ca nu ti-ai pierdut aroganta si mandria in ultimele dati cat ai fost internat. Adora sa se laude cu faptul ca a reusit sa infrunte o boala pe care el singur si-a creat-o. Felicitari, esti cu adevarat luptator, ce pot zice? Bine, asta ignorand sutele de dolari pe care mama le-a dat doctorilor si legaturilor sale pentru a il ajuta. Nu pot pune in clipa asta in balanta cata dreptate a avut mama sa ia banii bunicului, insa un lucru il stiu clar: daca nu i-am fi luat, nu mi-as fi permis multe lucruri pe care le am astazi, pentru ca tatal meu i-ar fi investit pe majoritatea in diverse constructii ale casei — inutile dupa parerea mea — in masina lui, si multe alte lucruri ce clar nu ne includeau pe mine si mama.
— Ma bucur sa aud asta, mormai absenta vrand sa ma ridic si sa plec de acolo.
— Tu cum esti? Te-ai acomodat cu orasul deja? Am vazut ca nu ai prea sunat. Stiu ca tu acum te vezi libera si vrei sa iti faci de cap pentru ca esti singura si crezi ca poti face ce vrei, dar-...
— Da tata, il intrerup oftand zgomotos, stiu. Trebuie sa ma tin de treaba si sa invat si sa lucrez pentru colegiu.
— Nu, uite vezi? Daca ai lasa omul sa vorbeasca poate ai fi inteles si tu ceva, dar tu numai contra sa faci! Numai sa enervezi omul, sa vorbesti peste el, sa il scoti din sarite! Voi ma baga-ti in pamant pe mine, tu si cu ma-ta!
Si a inceput, stiam eu ca trebuia sa tac. Imi strang mainile in poala privind-o pe mama cu coada ochiului cum il ignora si isi plimba privirea prin camera lasandu-l sa isi verse frustrarile si nervii pe mine. Din ce motiv? Inca nu reusesc sa imi dau seama, din nou, ce l-a scos din sarite, insa stiu ca nu ma pot ridica de aici pana cand nu termina de reprosat totul, de la primul pas gresit la doi ani, pana in prezent.
Deja a devenit asa de normal incat nici macar nu mai pot sa am reactie la asa ceva. Sunt asa de previzibile lucrurile pe care le spune, toate reactiile pe care le are, normal ca mamei ii devine indiferent, ea s-a obisnuit cu asa ceva, insa eu nu am reusit, si probabil nu voi putea niciodata sa ma obisnuiesc.
— Bine tata, ai si altceva de spus sau pot sa ma intorc inapoi la lucratul meu excesiv pana in ultima zi a vietii la orice tine de colegiu si mai putin de viata mea persoana? izbucnesc amutindu-l si atragandu-i atentia mamei care isi ridica privirea asupra mea ca si arsa.
Pastila nu si-a facut efectul.
Inima mea incepe sa pompeze tot mai putin sange in corpul meu, imaginea incepe sa se blureze si sa se intunece. Totul incepe sa se transforme intr-un vis urat. Acelasi vis de cand aveam paisprezece ani si abia descoperisem lumea cu adevarat in liceu.
Stiu visul asta... Stiu cum se termina... Am mai fost aici...
— Copil nenorocit! Nerecunoscatoare!
Trebuia sa tac...
Tipatul asurzator al tatei ma mentine pe linia de plutire, alaturi de palma sa grea ce se lipeste de obrazul meu drept azvarlindu-ma pe podea. Reusesc sa mai simt doar lovitura pe care o obtin in urma contactului arcadei cu marginea mesei de cafea. Nu simt durerea fizica asa de puternica cum o simt pe cea din inima care abia bate. Am crezut ca lucrurile se calmasera, ca totul era cat de cat sub control si ca puteam evita amandoi aceste izbucniri.
— Sa o iei pe fi-ta si sa va duce-ti dracu din fata ochilor mei! Sa nu va mai vad pe nici una! Voi aveti casa, aveti avere acum! Sa dispareti din ochii mei cu averea voastra cu tot!
Trebuia sa tac...
Se ridica de pe canapea trantind pe parchet cana de ceai pe care o tinea, aceasta preschimbandu-se in cioburi langa picioarele mele, apoi urca in dormitor. Raman ingenuncheata si lipsita de putere ducandu-mi mana la cap. Pipai cu puricele degetelor zona afectata si privesc lipsita de orice tip de emotie lichidul rosiatic ce mi se scurge pe degete. A facut-o din nou, iar mama a ramas din nou stana de piatra de frica de a nu ajunge in situatia mea. A preferat sa ma lase sa trec din nou prin asta pentru a se proteja pe ea insasi.
— Mi-as fi dorit sa fi facut avort atunci cand am avut ocazia, ofta ea zgomotos mergand dupa el.
Trebuia sa tac...
Cred ca unul dintre lucrurile pe care le-am invatat din aceste experiete, de-a lungul anilor, a fost plansul silentios. Acel tip sa plans in care nu suspini, nu te crispezi, doar simti intepaturile inimii si lacrimile ce ti se scurg din ochi in timp ce tot corpul iti amorteste de parca ai trece treptat in nefiinta. Nimic, in acel moment, nu mai pare real, nimic din ceea ce vezi sau auzi nu pare cu adevarat ce este defapt. Tot ce auzi sunt bataile inimii prin vajaitul din urechi.
Inghit in sec incercand sa ma ridic de pe poadeaua rece. Ma prijin cu mainile de marginea canapelei punandu-mi toata puterea ramas in ele, incercand din greu sa ignor intepaturile inimii din repetatele incercari de a inspira. Nu pot sa o fac. Inima nu permite plamanilor mei sa obtina aerul de care au nevoie, iar eu simt cum ma prabusesc mai mult decat am facut-o deja. Ma las moale inapoi sprijinindu-mi spatele de marginea canapelei. Imi las capul pe spate si incerc sa imi numar bataile inimii sperand ca acestea se vor regla de la sine si voi putea inhala aerul dupa care plamanii mei ard.
O sa ma intorc inapoi in Manhattan. Sa vin aici a fost cea mai proasta alegere. Cum am putut sa fiu asa de naiva crezand ca s-a schimbat ceva in absenta mea, ca poate au realizat ceva. Da, au realizat cat de bine le este fara mine.
Incerc sa iau o gura mare de aer si cand realizez ca totul s-a linistit in corpul meu, ma ridic si merg tinta in camera mea cautand cu privirea un rucsac. Il insfac de langa tuburile telescopice si imi indes in el pastilele din sertar si mapa cu schite unde se afla si desenul la care am lucrat cu Miles, hainele pe care le purtam cand am venit si il arunc pe umeri iesind vijelios din camera. Imi iau telefonul de pe canapeaua din living si ma incalt rapid cu prima pereche de tenisi de la intrare, trantind usa in urma mea. Nu pot sa mai stau aici nicio secunda, aerul de acolo este inposibil de respirat, iar ceea ce se intampla inauntru este demn de mila.
O iau la pas pe strada catre magazinul lui Patrik. Durerea de cap este inca prezenta iar tentatia de a lua o alta pastila este mare. Insa nu, daca fac asta probabil voi fi confundata cu un om al strazilor care doarme pe banci. Sunt obisnuita cu tipul asta de trai, insa nu am spus ca il si suport. Si cand ma gandesc cati oameni ii iubesc pe cei doi soti crezand ca sunt cuplul perfect si familia perfecta. Eu, in schimb, am vazut si auzit lucruri de care nimeni nu stie. Asa a fost mereu, iar eu trebuia sa joc rolul ieftin de fata model si fericita pentru demnitatea lor.
— Cineva a avut o dimineata grea, mormaitul lui Patrik ma trezeste la realitate cand intru in magazinul gol, trecand de tejghea catre micul scaunel pe care se odihnea uneori.
— Se putea mai rau, dau din umeri acceptand servetelul umed pe care mi-l intinde pentru a imi sterge probabil dara de sange ce continua sa imi curga.
Probabil ca el era o exceptie de la regula. El stia mai tot ce se invarte prin orasul asta mic, asa ca nu ii scapa prea multe. Patrik stie cate ceva despre oricine, chiar si despre parintii si familia mea in general. El mi-a spus unele lucruri de care eu habar nu aveam, lucruri petrecute inainte ca eu sa apar, din viata personala a tatei, din familia lui. Traumerele lui pe care le-a capatat din pricina parintilor ce il abuzau in favoarea surorii sale. Aschia nu sare departe de trunchi, daca nu s-a putut razbuna vreodata pe ei, a ales sa se razbune pe mine si mama.
— Esti bine, Serenity?
Doar el ma numea asa, pentru ca doar el stia de acest nume al meu. Skyler Serenity Rivera. Suna a ceva asa de frumos si de pasnic. Simbolizeaza atat de multe lucruri ce ma definesc. Pacat ca eu nu sunt asa de minunata precum lucrurile pe care ar trebui sa le reprezint. Nu sunt asa stralucitoare si senina precum cerul noaptea, si nici linistita si calma precum raul ce ma inconjoara, tinandu-ma captiva intr-un oras fantoma.
— Da, mormai absenda holbandu-ma la conversatia cu Alma gandindu-ma daca sa ii cer numarul lui Zack.
Da, probabil ca este stupid din partea mea sa il chem sa ma ia de aici si sa ma duca oriunde, departe de locul asta, dar dupa seara aia, tind sa cred ca ar veni. Probabil. Sper. Pe Alma nu o pot chema, daca ar veni, probabil ar incerca sa discute cu ei si m-ar obliga si pe mine sa povestesc ce s-a intamplat, iar rabdarea mea nu mai rezista si la asa ceva. Nu pot sa ii povestesc, nu ma simt capabila sa insir din nou povesti absurde despre viata mea de acasa, de parca nu ar fi si ea la fel de satula ca si mine.
Renunt la ideea de a ii cere ei numarul si schimb intru in conversatia cu Tammara. Alta idee proasta stiind ca si ea m-ar putea refuza instant mai ales ca ii cer numarul... nici nu stiu ce ii vine si nici nu ma intereseaza in clipa asta. Aceasta imi raspunde rapid bombardandu-ma cu diverse intrebari despre absenta mea subita si spunandu-mi despre ingrijorarea Almei, insistand mai apoi sa vina amandoua dupa mine. O refuz politicos asigurand-o ca totul este bine si punand accent pe faptul ca vreau numarul lui Issac pentru ca am ceva de discutat cu el. Aceasta cedeaza intr-un final si mi-l trimite iar acum stau si ma uit ca boul la poarta noua la insiruirea de cifre ce alcatuiesc numarul brunetului. Imi iau inima in dinti si inchid ochii ducand telefonul la ureche dupa ce ii apelez numarul.
A inchis.
Am incercat din nou.
A respins din nou. Ce mama naibii se intampla?
Imi reprim pornirea de a ii trimite un mesaj text, si trec la planul B in care il apelez pe Miles. Este ultima mea varianta pentru care ma simt foarte prost. Este deja a doua oara in care imi face serviciul de a veni pana in Cold Spring, de parca ar fi la doi pasi de el. Rasuflu usurata cand ii aud vocea calda, realizand ca macar el mi-a raspuns.
— Da mica arhite-...
— Poti sa vi te rog sa ma iei?
I-am taiat vorbele spunandu-mi dorinta dintr-o suflare. Atat de rapid ca nici nu stiu daca m-a inteles. S-a facut o liniste apasatoare si pentru cateva clipe am crezut ca mi-a inchis, asa ca am dezlipit telefonul de ureche pentru a privi daca inca mai este in apel.
— Ajung intr-o ora, unde esti? il aud intr-un final cum deschide si inchide niste usi, mai apoi auzid sunetul cheilor masinii.
— La magazinul de la intrarea de pe strada mea, oftez lipindu-mi fruntea de marginea tejghelei.
— Ramai acolo, vin imediat raza de soare, rade scurt stiind ca mereu rad la randul meu cand imi spune asa. Este totul in regula? Parca trebuia sa vi abia luni, azi este miercuri.
— Vorbim cand ajungi, il privesc pe Patrik cum imi intinde o sticla cu apa si unul dintre sandwich-urile sale pe care le avea drept pachet.
Zambesc multumindu-i din cap prietenului meu trecut de varsta a doua, care are grija de mine mereu cand are ocazia. Ii inchid lui Miles si ii ofer lui Patrik locul meu pe singurul scaun pe care il avea in micul magazinas, dupa ce ma pune sa intorc panoul cu semnul care arata daca magazinul este inchisa sau deschis. Invart jaluzelele din dreptul usii formata dintru-un mare geam prin care trecatorii puteau privi in magazin, apoi ma asez cu fuldul pe marginea tejghelei mancandu-mi pranzul alaturi de prietenul meu batran.
Faptul ca am avut incredere in propii parinti ca totul s-a indreptat in casa si ca va fi mai liniste si mai bine, a fost alegerea mea, faptul ca ei mi-au demonstrat contrariul a fost alegerea lor. Iar pentru alegerile parintilor mei a trebuit ca eu sa am de suferit, din nou. Am dat gresi din nou, inca odata nu am putut sa fac alegerea cea buna pentru mine, cu toate ca stiam in ce m-am bagat si stiam ce m-au invatat cand eram mica:
"Sa nu ai incredere in nimeni".
Ei nu erau o exceptie de la regula. Nimeni inseamna nimeni. Acel "inafara de parintii tai" sau " doar noi iti vrem binele" este doar un mod de manipulare asupra subcontientului, pentru a isi usura munca mai tarziu. Cum au si facut de altfel.
I-am povestit in mare parte ce s-a intamplat acasa si motivul pentru care capul meu era spart, simtind pe tot parcursul discutiei noastre cum calmantul isi face efectul si ma moleseste complet, apoi inducandu-mi somnul. Am ignorat apelurile si mesajele mamei in care imi cerea sa ma intorc acasa, aruncandu-i doar un mesaj simplu in care ii spun ca sunt in drum catre Manhattan. Nu mi-a mai scris, si multumesc cerului pentru asta, nu voiam sa mai discut cu ea pe ziua de azi.
Miles a ajuns exact in timpul in care mi-a spus ca o va face. A inspectat zona inainte de a incerca usa magazinului. A deschis-o large de perete facandu-l pe Patrick sa ii adreseze niste cuvinte colorate din pricina aerului rece ce intra in incapere. Imi amintesc cand Zack a intrat mult mai zgomotos si brusc pe usa magazinului si a parut in fata vanzatorului, citez, " ultimul om din Neanderthal" dar exact stangacia lui de a nu stii cum sa faca o fata sa zambeasca si sa se simta in largul ei i-a construit buna impresie din ochii lui Patrik. Am tresarit brusc amintindu-mi de acadeaua cumparata de el si mi-am verificat buzunarul hanoracului. E inca acolo. Miles si-a cerut scuze pentru deranjul creat si a venit in fata mea indepartandu-mi parul din fata zonei vatamate analizand-o minutios.
— Vrei sa mergi la un medic?
Ii multumeam oarecum ca nu ma presa cu intrebari in legatura cu motivul pentru care arcada mea este sparta, probabil constient ca aveam sa inventez mai tarziu un motiv plauzibil. Am negat din cap si m-am dat jos de pe mobilier luandu-mi rucsacul. I-am multumit lui Patrick pentru companie si pentru mancare, apoi mi-am urmat prietenul afara din magazin, catre masina sa. Nu stiam inca in ce fel de cercuri se invartea Miles, insa stiu sigur ca provine dintr-o alta familie bogata, ca si restul baietilor pe care i-am cunoscut in centrul New Yorkului. Oare se cunosc intre ei?
— Unde vrei sa mergi?
Miles a sparg linistea apasatoare dintre noi. Eu stau capul spijinit de geam privind fragmente ale peisajelor toamnei, in timp ce el bate ritmatic cu degetele in volan conducand foarte degajat. Stia ca nu vreau sa merg acum acasa unde aveam sa dau cateva ore doar explicatii. Este evident ca nu acolo voiam sa merg, insa evident este si fapul ca nu stiu unde sa merg, nu stiu vreun loc in care sa ma pot linisti, Manhattanul este antonimul cuvantului liniste.
— Habar nu am, oftez invartindu-mi capul catre el odata ce intram pe podul ce ne duce direct catre inima orasului. Daca ai vreo idee, sunt deschisa sa o aud.
— Putem merge in Battery, este destul de liniste acolo si putem sa mai aruncam cateva priviri asupra desenelor tale, imi face scurt cu ochiul.
Inafara Parcului Central, al doilea parc invatat de cand sunt aici este Battery, nu l-am frecventat, nici nu cred ca am intrat in el vreodata, insa l-am vazut din exterior, in trecere, de cateva ori. Este fix langa port, de aia este si asa pustiu cum spune Miles, este impanzit de cei de acolo, de prietenii si oamenii acelor patru baieti care ma urasc de moarte, iar Miles are de gand sa ma arunce fix in gura lupilor.
— Sigur, cred ca putem merge, dau din umeri analizandu-i zambetul ce se intinde pe fata sa perfecta.
— Putem trece pe la Starbucks sa luam ceva cald, apoi mergem in parc. Vrei sa trecem pe la tine sa te schimbi?
Probabil aveam nevoie de asta, purtam hainele astea de ieri seara, singurul lucru bun a fost ca am facut un dus inainte sa le imbrac, deci probabil nu miroseam asa de groaznic. Insa el nu aici incerca sa bata, ci la faptul ca vremea din Manhattan devenise mult mai rece comparativ cu cea din Cold Spring, acolo era o toamna normala si abia simteai racoarea anotimpului. Aici este intr-adevar toamna, peisajul copacilor ruginii este divin iar racoarea iti implementeaza in minte doar dorinta de a sta intr-un loc calduros, sa bei ciocolata calda si sa citesti o carte buna. Nu bate vantul, insa simt racoarea pana in maduva oaselor cand deschid putin geamul pentru a simti briza. Iar eu port doar o pereche de blugi evazati, care se intampla sa mai fie si rupti pe alocuri, un tricou ce imi ajungea pana in baza mijlocului, si hanoracul al carui fermoar l-am inchis instant cand mi-am simtit pielea infiorandu-se de frig.
— Sunt bine, vreau sa ma mai plimb putin, daca nu te deranjeaza, i-am zambit inchizand rapid geamul provocandu-i amuzamentul celui din stanga mea ce si-a asezat mana peste a mea, pe picior continuand sa rada zgomotos.
— E in regula, am luad un hanorac de-al meu gandindu-ma ca vei avea nevoie de el, este ceva mai calduros decat ce porti acum.
A facut asta? Chiar s-a gandit la asta? Nu imi pot masca socul in niciun fel iar el il observa dar nu face nimic in privinta asta, pentru a nu ma face sa ma simt incomod. Omul asta poate fi mai perfect de atat? Miles este intr-adevar un prieten adevarat si minunat si ma simt norocoasa ca l-am cunoscut.
Dupa ce mergem la Sturbucks unde avem parte de o mica cearta legata de faptul ca imi pot plati de una singura consumatia — cearta pierduta bineinteles — mai pierdem inca cinci minute pana in parcarea parcului. Coboram si imi iau rucsacul in spate evitand insistentele sale de a ii imbraca hanoracul. Apreciez gestul, dar nu o sa fac asta. Nu voi da impresia ca deja sunt cu altcineva, si mai ales intr-un loc asa de nepotrivit, la o aruncatura de bat de port.
Incepem sa luam parcul la pas bucurandu-mi privirea cu portul si marea din timpul zilei. Pana azi am avut ocazia de a le vedea doar noaptea, din diverse inconveniente. Acum in schimb ma aflu impreuna cu un tip minunat, intr-un loc linistit si calm, privind vapoarele si discutand pe iarba rece despre imperfectiunile schitelor mele.
Totul ar fi putut sa fie perfect. Totul s-ar fi putut termina atat de bine. As fi putut sa imi petrec o parte din timp aici, cu Miles, iar apoi m-as fi putut intoarce la penthouse iar ziua s-ar fi sfarsit intr-un mod bun pentru toata lumea. In schimb nu asta a avut Dumnezeu in plan pentru mine, pentru ca in timp ce Miles statea in fata mea cu paharul sau de expresso, explicandu-mi diverse chestii arhitecturale, ochii mei au sarit peste umarul lui facand contact vizual, direct, cu o pereche de ochi negrii, infricosatori.
Am inghitit in sec incepand sa imi fac rugaciunile pentru orice ar putea urma...