Draperiile negre ce nu au lasat un moment lumina sa patrunda in asa-zisa pestera din care, cu greu, las urmele de la incaltamintea mea sa paseasca in afara ei, au fost desigur complice la izolarea brutala in care ma afund, depresia severa si incapabilitatea de a ma deschide sau a lasa loc pentru lumina in sine, oricum ai lua-o. Sunt, cu siguranta, atatea metode de a inceta sa ma impotmolesc in noroi, incetand sa fac parte din acest labirint de cercuri concentrice, insa inevitabilul ce speram ca niciodata n-o sa-l ating, eu din prezent, continua sa isi saboteze singura orice urma de mic progres.
Mai mult...Mai intens...Mai des...Mai divers...Nu pot renunta; insist. Logodnicul, spre exemplu, a incercat sa ma limiteze de cateva ori, insa acesta a sfarsit prin a fi victima a neputintei mele de a avea limite... In momentele cand l-am impins, urlat, sau chiar plans, pot admite ca nu eram eu. Eu din prezent e pura adictie. Nu functionez fara a hrani dependenta ce imi mananca, puternic conturat, din intreaga fiinta.
Am trecut in nefiinta, de altfel spus. Sufletul colorat ce traia candva in corpul meu e acum putrezit, si, desi simt ca nu mai e cale de scapare si ca sunt in stare de descompunere - ceva sau cineva urla in interiorul meu dupa ajutor; pare ca nu se da batuta, oricat de depasita ar fi. Inca spera. Candva, voi depasi complet adictia si voi face loc pentru zile bune. Loc pentru zambete si rasete si oameni... Loc pentru mai mult de 4 pereti;
Loc pentru mine.