Capul îmi trosnește puternic, fredonând întruna versurile: Zilele de luni și până joi, le-am lăsat pe altă dată. Acum vreau să fii cu mine să faci din viața mea o artă!
Unde am auzit melodia aceasta? Și de ce o repet întruna ca o nebună?
Îmi deschid ochii răsuflând aerul blocat din piept ce parcă mă ține plutind. Observ tavanul alb neutral și pereții ce încă mai au nevoie de un strat de vopsea. Îmi mișc capul de-o parte și alta, unde observ geamul imens din living-ul apartamentului meu. E mai mare cumva sau mi se pare? Îmi scutur capul și mă ridic de pe mocheta gri pufoasă ce aparent n-o aveam până acum. Sau oare n-am băgat de seamă? Sau a pus-o cineva?
Sunt nebună! Doar totul arată la fel, iar eu port aceleași haine. Canapeaua verde e la locul ei, iar televizorul e așezat în același loc în fața ei. Casc ochii ridicându-mă și înaintând spre plasma agățată pe perete. Televizor? N-am avut așa ceva. Unde sunt? Asta nu e casa mea.
Mă întorc spre bucătărie și privesc mobila gri de colț ce pare neschimbată. Până și zgârietura de pe blatul de stejar e acolo. Imposibil! De unde sunt lucrurile acestea? Eu nici nu aveam draperii. Urma să le cumpăr din salariul următor, la fel și televizorul.
Înaintez cu pași mici spre dormitorul meu, unde simt un șoc ce-mi străbate inima. Totul este diferit față de cum era, ceea ce mă face să mă îndoiesc de locul în care mă aflu. Mobila albă combinată cu stejar, iar patul tapițat de culoarea smaraldului nu se aflau acolo. Oi fi greșit apartamentul? Dar cum am ajuns aici? Ultima dată îmi amintesc că îl urmăream pe Leonardo, însă o mașină se apropiase cu viteză, încât nu-mi mai amintesc nimic.
Nu se poate! Un șoc electric îmi străbate corpul transformându-mi pielea în cea al unei găini!
— Am murit? îmi replic pe un ton confuz, punându-mi mâinile în părul vâlvoi și rotindu-mă încercând să analizez toate detaliile, devenind totodată din ce în ce mai agitată.
Nu se poate! Doar respir! Mă mișc. Cum aș putea muri?
Analiza detaliilor nu mă duce prea departe de asta. Dar cum să pățesc asta? M-a ucis acea dubă albă cu orbindu-mă cu luminile de ceață? Dar n-am apucat să-mi trăiesc viața!
Sau încă sunt fantomă? Încerc să ating peretele emoționată pentru a observa dacă mâna mea poate trece prin el.
— Bună dimineața!
Chiuiesc speriată la auzul vocii ce vine din spatele meu. Tresar și-i privesc fața peste umăr. Un bărbat de statură înaltă aproape dezbrăcat și-a făcut apariția din direcția băii, având legat un prosop alb împrejurul taliei.
Fac câțiva pași mai în spate șocată de persoana care acum se află în fața mea.
— Te-am speriat? îmi replică întinzându-și buzele întru-un zâmbet seducător în timp ce înaintează spre mine.
— Nu te apropia! îl opresc gesticulând. Cine ești și ce cauți aici?
Inima îmi bate puternic, iar confuzia mă omoară. Fantomă n-oi fi, dar nu pot să exclud faptul că n-am murit. Oare mă răsplătește Dumnezeu cu un bărbat? Îi privesc ochii castanii clipind cu genele lungi. Își scutură părul castaniu ud de picurii ce-au mai rămas de la duș, aceștia scurgându-se de pe pieptul lui spre abdomenul bine definit. Arată chiar bine.
Vai de mine! Cum pot gândi așa! Revino-ți Sam. Dacă e un violator?
— Ce-i cu tine Samantha? Nu cred că am o față de speriat și nici de uitat! îmi răspunde făcând câțiva pași mari micșorând distanța dintre noi.
Își apropie capul de fața mea și îmi cuprinde talia cu brațele lungi. Mirosul gelului de duș nu întârzie să mă îmbete cu aroma citrică.
De unde știe cum mă cheamă? Și de ce îmi folosește frazele? Mă trezesc ca dintr-o beție, deoarece mirosul m-a dat peste cap.
— Nu mă atinge! îi cuprind încheietura lăsându-i mâinile jos de pe corpul meu. Dacă nu-mi spui cine ești, am să te reclam poliției.
Îi zâmbesc sarcastică fiind sigură că dețin controlul.
— Iubita mea, cred că te-ai îmbătat rău aseară și observ că te-a afectat tare.
Un fior mă face să-mi mușc buza enervată.
— Cum mi-ai spus?
— Haide Sam. Știu că ești încă supărată pe mine, dar chiar vreau să ne împăcăm. Mi-am cerut iertare și sunt dispus să fac orice pentru tine.
Despre ce naiba vorbește? N-am nici o idee cine e și de unde a apărut. N-am băut nimic aseară în afară de apă plată, iar creierul meu nu este afectat deloc.
— E apartamentul tău sau al meu? îl întreb întinzându-mi mâinile pe lângă corp și privind ușa de lemn de la intrare. Poate chiar am dat buzna în locul dânsului.
Oftează privindu-mă cu ochii mari.
— Știu că e al tău, dar ai spus că vrei să locuim împreună.
Serios? E al meu? Deci zgârietura de pe masă nu m-a înșelat.
— Ieși afară! îi poruncesc arătându-i calea de plecare. Și ia-ți și lucrurile. Televizorul, lampa, draperiile și ce ai mai adus.
— Poftim? se minunează, probabil crezând că glumesc. Nu cred că vorbești serios. Ți-am zis că îmi pare rău. Chiar nu am unde să mă mut acum. În plus, mă grăbesc la muncă. Tu nu?
O scurtă încruntare mă face să mă îndoiesc tot mai mult de ceea ce se întâmplă, așa că merg să-mi iau telefonul aruncat pe jos.
E joi, douăzeci și patru februarie. Ora opt și jumătate. Intuiesc că ceva nu miroase bine.
— Azi sunt pe după masa. Nu mă grăbesc nicăieri.
Aștept să plece ca să nu-l mai primesc înapoi. Cine naiba se crede? Ar trebui să-mi plătească apa consumată.
— Cum pe după masa? Mereu ai avut orar fix. De la nouă la cinci.
— Nu știu cu cine mă confunzi, sau ce ai băut, dar nu cred că mai are rost să stai aici. Pleacă odată!
— Ești foarte ciudată, se încruntă cu ochii năucitori în timp ce se îndreaptă enervat spre dormitor, trântind ușa în urma lui.
Fraiere! Îmi strici ușile! Unde se crede? La circ?
Mintea îmi e atât de confuză, încât mă gândesc dacă nu cumva visez. Adică să fim serioși, cine nu s-a gândit vreodată ca un bărbat frumos să-și facă apariția începând să te divinizeze. Nu eu!
Mă apropii de geam gândindu-mă cam cât de mare mi-l amintesc eu? Cu siguranță pare mai lat. Sau o fi din cauza draperiilor? Dar îmi place așa. Mereu mi-am dorit să am o rază mai mare de lumină ca de obicei.
Tresar și îmi întorc capul peste umăr atunci când aud ușa deschizându-se și pașii mici și vioi pe care îi face spre mine, încercând să își aranjeze cravata.
— Îmi faci tu nodul?
— Poftim?
N-am făcut un nod în viața mea, iar acum tu mă pui să o fac?
— Mereu îmi faci nodul la cravată, nu-ți amintești? Mă privește confuz gândindu-se ce să facă.
Mi-aș dori să îmi explice cineva ce se petrece.
— Uite, încep să gesticulez din mâini, nu știu cine ești și ce cauți aici. Nici eu nu știu ce naiba fac. Nu are cum să fie douăzeci și patru februarie, deoarece ieri a fost data aceasta, iar acum e dimineață. Deci e clar că telefonul meu a rămas în urmă, iar nod la cravată n-am făcut în viața mea.
Îmi atinge fruntea cu palma, iar eu mă trag rapid mai în spate. Îmi cuprinde spatele cu brațul stâng ca să nu plec. Mă atinge din nou pe frunte și pe obraji, probabil simțind căldura ce îmi înăbușă corpul.
— Ciudat, n-ai febră, rostește el. Dar dacă te simți rău, te duc la spital, doar spune-mi.
Ca să fiu sinceră, m-am cutremurat puțin de apropierea lui, dar singur e din cauză că n-am ieșit în lume demult.
— Mă simt bine.
Trec din fața lui în lateral, făcând câțiva pași mai departe de el.
— Perfect! Atunci du-te și îmbracă-te. Te duc la muncă.
— Ți-am zis deja. Nu mai repet.
— Uite, face o pauză apropiindu-se din nou, fapt ce mă pune în gardă.
— Stai acolo!
— Înțeleg că nu te simți bine și că mă respingi. Dar nu poți să nu mergi. Știi doar că HBKGroup e o companie serioasă. E greu să intri, iar eu știu bine cât te-ai chinuit ca să primești acest job.
— Stai, stai, stai. Oprește-te! Ce companie?
— Hastings Bigotti Key, cea mai mare companie de IT din New York.
Îmi pun mâna la gură astupând-o auzindu-i cuvintele ce-i ies pe gură. Eu nu-l cunosc pe omul din fața mea. Nu l-am văzut niciodată. De unde știe despre compania pe care am descris-o în manuscrisul meu? Nici măcar nu am detaliat prescurtarea literelor, însă e exact referința mea. Cine i-ar fi putut spune? E un detaliu destul de neimportant pentru alții, însă pentru mine înseamnă multe.
— Spune-mi exact cine ești! mă răstesc agitată respirând greu.
— Iubitul tău Simon. Suntem împreună de doi ani. Nu te-ai comportat niciodată așa.
Halal iubit! De unde să am așa ceva?
Ceva nu miroase bine. Deși privindu-l pare foarte convingător. Sigur nu mă confundă?
— Mi-ai citit cumva romanul?
— Ce roman? îmi răspunde tot mai încurcat.
— De unde ai știut de HBK? Nu există nici o companie cu acest nume.
— Cum să nu existe dacă suntem colegi? Ai uitat unde ne-am cunoscut? Te-ai angajat pe perioada facultății.
Mi-e rău! Să-mi aducă cineva apă!
— Cum mă numesc? Cum îi cheamă pe părinții mei?
— Tu ești Samantha Stuart. Cât despre părinții tăi, nu mi-ai vorbit niciodată. Știu că e un subiect sensibil.
Da, e sensibil, mai ales când ne ciondănim.
— Mi-ai spus că ai rămas orfană când erai mică.
O să cad! Să mă prindă cineva!
***Mulțumesc de lectură! Astept părerea ta sinceră. Dacă ți-a plăcut nu uita de ★