M-am săturat să-ți tai singur aripile,
Și să le învinețești pe ale mele,
Cu ude desfrânări morale,
Îți detest și blestem pura vinovăție,
Dar ce îți pot reproșa eu ție?
Aș vrea să-ți consum focul,
Până se stinge flacăra albastră,
Și cândva să-ți câștig fără milă jocul,
În vid să ascult melodia noastră,
Realizând că nu mi te amintește,
Dar să mă mint cu nerușinare,
Căci doar umbra ta mă ispitește,
Voi căuta mereu altă dominare,
Să te judec, să mă mint, să te uit,
Să mă vindec, să te alint, să mă incit.
Nu pot rezista flacărei albastre,
Nici cuvintelor tale lascive,
Nici măcar conexiunii noastre,
Nici atât adorației ăsteia nocive,
Pe care o trăiesc, o simt și o respir,
Naufragiind pe niște petale uscate de trandafir.
Mi-ai murdărit esența de sânge,
Iar acum încăpățânarea mea plânge.
Da, m-am atașat de a ta morbiditate,
Căci se asortează cu a mea obscuritate.
Eros, ești un fel de zeitate,
Ce îmi fură puțin câte puțin din puritate,
Și îmi oferă negreșit senzualitate,
Învelită într-o difuză sensibilitate,
Ce plutește pe a ta mare de obscenitate,
Dar ce se îneacă în al meu ocean de vulgaritate.