Simt disperarea cum mă cuprinde,
Poate este un lucru bun,
Poate trebuie să simt cum mă stinge,
Pentru a nu știu câta oară, îmi vine să te sun...
Îmi doresc să lupt pentru tine,
Dar dac-ai plecat definitiv,
Și înaintezi fără mine,
Lăsându-mă-n coșmarul morbid-admonitiv?
Aș vorbi cu cineva,
Despre disperarea din venele mele,
Și aș merge departe, altundeva,
Să-mi inund pașnic calea.
Mă chinuie tare,
Mă las condusă de fiecare aberație,
Mi se îngreunează fiecare respirație,
La gândul că aș exista-n umbra-ți rece,
Departe de sufletu-ți fierbinte,
La gândul că-mi vei dispărea din pântece,
Vreau să le fii părinte...
Mă sufoc în disperare,
Poate e un lucru bun,
Nu vreau să am mărgele funerare,
Dar chiar nu pot să mă adun...
Nu pot trăi fără tine,
Departe de viitorul nostru,
Pe umbre sufocante și străine,
Moarte, fără văzduh albastru.
Am luptat pentru multe,
Oricum nu avea cine s-asculte,
Sper ca tu să m-auzi cum te strig,
Cum mă sting încetișor și sigur de frig.
Să lupt, să-ți intru cu forța-n suflet,
Sau să las totul la alegerea ta,
Chiar dacă mi-aș da un ultim răsuflet,
Chiar dacă mi-ai părăsi orbita?...
Îmi vine să te rog,
"Te implor, nu omorî copilul din mine!"
Urăsc atât de tare acest monolog,
Această tristețe-n zeci de lavine.
Oare mai apuc vreodată să-ți recit,
Sfioasă, versurile astea?...
Sau trebuie să mă scrijelească fiecare scâncit,
Să părăsesc fiecare stea?...
Mă agăț de cuvintele-mi sugrumate,
Și-ți cer să rămâi, iubitule...
Te vreau o eternitate, și
Îți jur, în totalitate...