În regatul Noctum, ora 19:47 însemna că mai rămăsese puțin sub un sfert de ceas înainte ca Umbrele să ia loc soarelui brusc, revărsându-se pe tot cuprinsul ținutului ca o serie de valuri neguroase care ar putea face chiar și pe cel mai temerar îmblânzitor de feline să-și dorească să rămână închis în casă. Pe lângă asta, înainte de ora 20, locuitorii regatului își iau, preventiv, sau dintr-o naivitate a credinței, câte o pastilă de ibrunitol, menită să-i apere de apariția umbrelor.
Desigur, asta nu i-a ajutat pe cei 74 de nevinovați, care, într-un anumit moment al nopții, din ei au început să iasă văpăi întunecate. Nimeni nu a reușit să înțeleagă Umbrele, care este cauza pentru care apar sau dacă există un tipar pe care îl folosesc pentru a-și alege gazdele. Sau victimele. Niciunul din cei 74 de locuitori ai regatului nu au mai fost văzuți odată ce zorii zilei și-au făcut apariția.
Să fii atent la oră! bolborosi bibliotecara, însăilând un zâmbet inexpresiv, asemenea chipului petrecut de vreme.
Tânărul scoase un pufnet care se voi a fi o încuviințare. Aruncă o privire piezișă femeii căreia nu izbuti niciodată să-i rețină numele, deși vizita biblioteca regatului săptămânal.
— Poftim, mârâi bibliotecara în timp ce îi întinse permisul ce prezenta semne de uzură, însă nu se obosise nimeni să i-l reînnoiască. La și jumătate închidem, îl anunță și îl zori cu o plescăire cât se putu de domoală a palmei pe suprafața lucioasă a biroului înalt.
Băiatul apucă permisul, cu degetele ițindu-i-se de sub mânecile prea lungi ale pardesiului care îi acoperea trupul zvelt și înfrigurat de nerăbdare. Se întâmplase să arate așa caraghios, fiindcă împrumutase, în fapt, haina de la fratele său mai mare. Împlinise deja douăzeci de ani, astfel încât fusese cooptat în rândul armatei regale pentru a fi instruit într-un soi de școală specială, timp de trei ani. Avea să-i vină și lui rândul anul următor, gând care îl înspăimânta mai teribil decât desenele pe care avea să le vadă curând.
Se întoarse, precipitat, scrutând cu privirea un anume rând pe care se afla raftul său preferat. O singură cărțulie, dacă putea fi numită așa, îl ademenea săptămânal și dacă biblioteca din Noctum nu ar fi avut reguli stricte pentru a evita aglomerația, ar fi năvălit în acel loc cu fiecare ocazie în care era liber.
Tinere Carvel! auzi, în urma lui.
Un murmur mai degrabă sâsâit, care nu sunase nicidecum cu glasul doamnei din spatele biroului, decât dacă ar fi vrut să fie nostimă, ceea ce era ceva foarte greșit în concepția băiatului. Când privi către bibliotecară, se așteptă să-i întâlnească privirea acră și plictisită, însă aceasta era cufundată într-o oarecare lectură.
Carvel scoase o grimasă care îi trăda confuzia, dar timpul se scurgea, astfel că această presiune nestăvilită îl forță să nu-și bată capul cu cele auzite. Poate i se păruse, își spuse. Poate că freamătul lăuntric îl făcea să aiureze.
Nu-i luă mult să ajungă la rândul dorit – asta pentru că era ultimul. Rândul lung și înalt, înțesat cu tot soiul de cărți despre ocultism, spiritualitate, paranormal și câteva cărți despre istorie medievală uitate. Pe Carvel nu-l interesau niciuna dintre cele ce se regăseau acolo.
Își grăbi pașii, iar silueta lui din care se zăreau pălăria neagră împrumutată de data aceasta de la tatăl său, pardesiul negru, scămoșat, care avea atâta culoare precum o plantă care nu a mai fost udată de două zile, și ghetele de culoarea zahărului ars – singura pată de culoare care îl compunea –, părea atât de insignifiantă în comparație cu imensitatea rândurilor. Deasupra, clădirea se închidea într-o boltă de sticlă verde, prin care putea zări strălucirea diformă a lunii.
Cineva ar trebui să-și facă treaba, constată cu dezamăgire.
Își dădu seama că încă ținea permisul în palma stângă. Îi netezi marginile și, mecanic, încercă să îndrepte unul dintre colțurile îndoite, dar nu avu sorți de izbândă nici de data aceasta, ceea ce era, oricum, previzibil. Îl îndesă în buzunarul interior și cu greu își stăvili un chiot de încântare când își zări prețiozitatea. Era în același loc în care se aflase de atât de multe ori încât depășea numărul vizitelor la mormântul surorii lui. Amintirea care îi scrută mintea și îi scutură tihnea îl mânie, însă nu era loc de zăbavă.
Înghiți în sec, un nod dureros de familial, și se aplecă de spate pentru a ajunge la raftul cel mai de jos, acolo unde ascunsese – sau așa voia să creadă – bestiarul.
Dădu, cu grijă, deoparte două enciclopedii binecunoscute și trase afară cu migală cartea. Nu i se părea o denumire potrivită, fiindcă era un obiect atât de bizar, de diferit și de gros, încât nu putea fi numit o simplă carte.
Pe semne că avea mai bine de un kilogram. Zări coperțile de un ocru galben din care ieșeau în relief într-un mod fascinant animale fantasmagorice ca niște aripi sculptate într-un lemn subțire ce străjuiau scoarța coperților. Pe prima văzu în partea stângă, pornind de sus și depășind locul în care se termina coperta un fel de acvilă cu cap de dobermann sau ogar englez, încă nu-i era clar. Avea două picioare, cu câte trei gheare așezate pe titlul cărțuliei. O coadă mare se încolăcea ca un nouă răsturnat la capătul căreia se afla un alt cap, iar cele două capete se confruntau, cu privirile înlănțuite într-o încleștare dură și mută. Carvel atinse singura aripă pe care o putea zări a creaturii, cu atâta fermecare de parcă era întâia oară când o zărea.
De partea cealaltă a coperții ieșea în relief o altă creatură de un portocaliu închis, lungă și slăbănoagă, cu gât subțire și îndoit, de care era încolăcit un bărbat dezbrăcat, cu păr blond rar și barbă de culoarea grâului. Chipul său chinuit și trupul aproape contorsionat îi dădeau mereu frisoane. Aproape la fel de multe ca spinii ascuțiți de pe spatele creaturii, care continuau până la coadă, formând-o. Băiatul nu putea să vadă decât trei membre cu câte trei gheare lunguiețe și niciodată nu înțelesese dacă biologic nu avea și un al patrulea membru sau pur și simplu fusese o stângăcie a artistului. Cu litere de culoarea papaiei, cu decorațiuni sofisticate și un scris caligrafic ireproșabil, era încrustat cuvântul Bestiarul din Noctum.
Când se așeză turcește pe podea și deschise bestiarul, simți că era mai frig decât își amintise, deși pardesiul ar fi trebuit să-i țină de cald în condiții mai potrivnice.
Tânărul cercetă cuprinsul și apoi trecu direct la capitolul pe care îl citise săptămâna trecută pentru a-și reîmprospăta memoria. Era capitolul în care se vorbea despre un basm în care personajul principal trebuia să iasă victorios de sub capcanele puse de două creaturi gemene nocturne, una care se baza pe auz și alta pe miros pentru a se deplasa. Era ceva straniu, cu ochi mici, eliptici, cu ciocuri lungi și ascuțite, urechi mici, aproape ascunse. Aveau capetele mici și subțiri în comparație cu corpurile lor.
Un zâmbet de satisfacție îi încolți pe chip amintindu-și cât de avid citise fiecare pagină a capitolului. Numaidecât, își dădu seama că și locuitorii regatului erau asemenea personajului, expuși unui pericol de netăgăduit – Umbrele. Încercă să-și alunge gândul din minte. Își șterse bărbia, ocazie cu care își făgădui să-și amintească dimineață să se bărbierească, fiindcă îi displăcea înțepătura bărbii mai veche de două zile.
Când ajunse la următorul capitol pe care trebuia să-l citească astăzi, își ținu răsuflarea. Ca deobicei, primei pagini îi era destinată descrierea unei vrăji. Desigur, i se părea ceva prostesc, însă asta nu însemna că nu putea să joace rolul unui vrăjitor, rostind incantația cu glasul minții într-un mod cât se putea de serios.
Evictortis Noctegra, își auzi glasul în minte.
Inventator: Alatar, continuă, hipnotizat parcă de rândurile scrise cu cerneală neagră.
Incantatorul se va bucura de magia deplină odată rostită denumirea. Va deposeda temporar de abilitățile magice pe oricine asupra căruia îndreaptă vraja. Ea poate fi vizualizată sub forma unui duo de bobine care se întrepătrund, de culoare vișinie.
Apoi, pagina se încheia cu un alt desen cel puțin la fel de ciudat ca și celelalte. Nu apucă să descopere decât că era un mamifer acvatic, căci glasul bibliotecarei se auzi clar și răspicat:
— Închiderea! Închidem biblioteca! tună aceasta cu o voce atât de puternică, încât părea ca un comandant de artilerie să-i fi luat locul.
Carvel stătu cu privirea ațintită într-un punct fix, mocnind de furie și deznădăjduire. Se învinovățea pentru că venise prea târziu și știa că risca să nu apuce să termine de citit capitolul pentru această săptămână. Însă afurisitul său de frate avusese nevoie de haine noi și a trebuit să piardă mai mult timp în regat decât preconizase pentru a-i face rost de ele și pentru a le lăsa la unitatea militară. Nu avea ce face decât să se conformeze. Închise cu furie bestiarul și se zgăi la monștrii de pe prima copertă cu intensitate. I se părea că aveau culori mai intense, că aproape străluceau. Puse totul pe seama oboselii și a zbuciumului care îl cuprinse. Așeză bestiarul în același loc pitit de acele enciclopediile de care nimeni nu era interesat.
— Hai, băiete!
Glasul bibliotecarei aproape că îl scosese din minți. Ura să nu aibă timp să termine ceva și cu siguranță ura să fie grăbit, mai ales că era forțat să părărească locul său preferat, după cel de acasă.
Se îndrepta către ieșire, având să treacă prin fața biroului femeii din nou și își spuse că trebuia să găsească suficientă vlagă pentru a-și stăpâni o înjurătură. Până să treacă de ultimele rânduri, amintirea a ceva prea important și indispensabil îl îngheță în loc. Uitase să-și ia pastila de ibrunitol. Oricâtă zarvă și abureală era pe seama pastilei, care avea menirea să-i apere pe oameni de apariția Umbrelor, făcuse o mare greșeală uitând să o ia.
Scotoci după ea în același loc în care pusese permisul de bibliotecă, dar nu o găsi. Găsi, cumva, puterea de a face câțiva pași, în timp ce brațele și picioarele îi erau străbătute de furnicături. Trebuie că îi crescuse tensiunea arterială și urma să i se facă rău dacă nu se calma. Însă afurisitul de ibrunitol nu era acolo unde trebuia să fie.
— Carvel Oldwind! își auzi numele pronunțat atât de strident și cu atâta impaciență încât îl făcu să-și scape cumpătul.
Trânti o înjurătură în barbă și scoase permisul cu o mișcare smucită. Îi venea să-l facă ferfeniță, însă încă își mai păstră un strop de luciditate, astfel încât să fie conștient de necesitatea lui. Atunci când scoase la iveală carnetul, ceva mic și aproape alb se strecură dinăuntru și căzu la picioarele sale.
Pastila!
Lui Carvel îi veni să râdă și poate că ar fi făcut-o dacă pașii apăsați și grei ai bibliotecarei nu răzbăteau în imensitatea clădirii care începuse să-l împresoare. Venea după el, ceea ce îl irita și mai tare. Se comporta ca o doică țâfnoasă care își luase meseria prea în serios.
Se aplecă pe vine, pentru a culege pastila de pe jos, iar pantalonii gri-închis în carouri i se ridicară deasupra gleznelor, iar de data aceasta fu sigur că temperatura scăzuse în locul în care se afla.
Apucă pilula care avea culoarea părului cărunt, însă nu apucă să o ducă la gură. Ceva scânteie în dreapta lui și percepu că se mișcă odată cu el. Privi în dreapta, fără să intuiască ceva anume și descoperi ceva ce îl îngrozi. Pe marginea raftului lângă care se afla se putea zări o rămășită de oglindă care încă mai era țintuită de prea puține cuie. Își regăsi reflexia. La început nu înțelesese.
Pastila era dură și începuse să se încălzească între degete. Imaginea în care se regăsea era neclară, ca și când oglinda era mânjită, însă descoperi că nu era așa. Își văzu ochii, tulburi, cu pupilele dilatate. Părul îi cădea ud pe frunte, iar broboanele de sudoare îi acopereau fruntea încrețită de uimire. Deși vedea, nu înțelegea încă. Paltonul se răsfrângea pe podea ca o cascadă pirpirie și abia când privi către marginile vestimentației sale observă cu adevărat ce se petrecea.
Deși nicio lumină nu se reflecta în mod direct asupra lui, își putea zări umbra în spatele său – clară și luminoasă. Nu ar fi fost nimic nelalocul său dacă umbra ar fi fost proiectată pe podea. Într-un mod pe care nu îl putea înțelege sau pe care refuza să-l înțeleagă, propria sa umbră stătea chiar deasupra lui, la nici un pas distanță. Era înaltă, cu vâlvătăi tenebroase luminoase în felul lor. Și, mai presus de orice, îl privea din picioare. Ca o statuie sau ca un prădător gata să atace.
Încremeni, simțind o durere ascuțită în piept, de parcă îl durea sub oase, iar văpăi întunecate îi străpunseseră sternul, sfârâmițându-l din interior. Carvel parcă se prefăcuse în cremene, cu ochii căscați și morți de spaimă, dacă așa ceva ar fi fost posibil. Se holba cu o asemenea intensitate, încât îi făcea tâmplele să zvâcnească. Forma întunecată era acum în fața lui și îl privea fix, deși nu avea propriu-zis ochi. Chiar și așa, știa că îl sfredeleau din întunecimea aceea, ca și când vidul universului se restrânsese în acea înălțime dinaintea lui. Pașii bibliotecarei erau tot mai aproape, ceea ce reprezenta ultima grijă. Câteva gânduri răzlețe își făcură loc prin mintea ca un sloi și îl făcură să se dezmeticească mai mult din pricina primejdiei.
Nu putea permite ca bibliotecara să vadă ce se întâmpla. În fapt, nimeni nu putea ști ce i se întâmpla. Dacă s-ar fi aflat, autoritățile regale l-ar fi luat cu sau fără voia lui și l-ar fi internat într-un loc în care s-ar fi presupus că era bine păzit și ferit de Umbre. Doar că odată prins, soarta îi era pecetluită. Voise să mai parcurgă un capitol din bestiar, dar se alesese cu cel mai rău coșmar, cu cea mai nenorocită boală. Fiindcă el considera apariția Umbrelor drept o boală necruțătoare, mai ticăloasă decât oricare alta.
O zvâcnire în tâmplă îl redresă. Simțea că o să se descompună dacă nu avea să se clintească din loc. Dar, chiar înainte să o facă el, umbra se scutură abia perceptibil și începu să se deplaseze. Se îndreptă spre ieșirea din spate, aflată în apropiere, cu o viteză pe care nu o putea aproxima – dacă nu ar fi fost cuprins de șoc ar fi putut înțelege totul mult mai ușor. Deși Umbra avea forma lui, iar picioarele făceau pași pe care îi făcea și el, nu putea spune cu exactitate că mergea ca un om. Cumva pășea, fără să scoată vreun zgomot, dar în același timp nu atingea fizic podeaua.
Chiar înainte să iasă pe ușa din spate, văzu cu privirea periferică silueta bibliotecarei apărând după capătul altui rând. Se opri în loc, cu brațele în aer, gata să arunce o altă dojană, probabil neînțelegând de ce Carvel nu ieșea pe unde trebuia să o facă, ci își lua tălpășița ca un hoț. Strigă în urma lui să se oprească sau asta crezu că auzise, însă își mută privirea asupra Umbrei sale și părăsi biblioteca.
Afară aerul era rece, ciudat și greu, de parcă atmosfera se schimbase. Nu știa ce va urma, totul se întâmplase ca într-o pocnitură de degete. Singurul lucru cert era că până mâine dimineață nu avea să mai existe. Nu avea cum. Când zorii aveau să lumineze tărâmul din Noctum, tatăl și fratele său nu aveau să-l mai vadă vreodată. Nimeni nu scăpase după apariția Umbrelor. Și nu exista niciun indiciu care să afirme contrariul în privința lui, că tocmai el ar putea reuși ce nimeni nu a putut.
Deși era conștient că avea să devină încă o victimă în șirul de dispăruți, nu îi mai era într-atât de groază ca la început. Singura lui opțiune era să țină pasul cu Umbra, să se lase condus de ea. Și, oricât de straniu era ceea ce simțea, cumva știa că poate avea încredere în Umbra lui.
Entitatea coborî în taină scările masive, lăsând clădirea bibliotecii în spate. Băiatul se mișca lent, păstrând o distanță în semn de precauție față de Umbră. Nu credea că ar putea să se răsucească brusc și să-l atace, dar nu avea să știe vreodată. Nimeni nu se întorsese viu, astfel încât să poată povesti ce sunt și cum se comportă Umbrele.
Forma întunecată traversă strada fără să privească în vreo direcție. Era ca și când era teleghidată și era în stare să treacă prin ziduri pentru a ajunge în locul dorit. Carvel se asigură înainte să treacă, dar, așa cum era firesc, nimeni nu mai circula după ora 20, excepție făcând bibliotecara care putea sfida regula fiind verișoara unui membru regal. Doar spitalul mai era deschis la acea oră.
Poate că tânărul credea că era cel mai ghinionist în acel moment. Că s-a abătut un soi de blestem asupra lui deschizând încă o dată bestiarul. Însă nu era așa. Cel puțin partea cu ghinionistul.
Deoarece Carvel nu știa că asemenea lui, alți tineri își urmau înspăimântați propriile Umbre care se îndreptau către o unică destinație.