Charlotte păși pe străduța slab luminată.
Mâine o aștepta ziua de joi, dar nu putuse să ignore stelele minunate de pe cerul negricios. Fiecare luminiță îi încălzea inima.
Știa unde voia să meargă. Undeva, unde putea să vadă întinderea vastă a cerului și stelele care împânzeau bolta cerească, fără luminile felinarelor stradale.
Se gândea mai tot timpul la bilețelul pe care îl găsise pe masă.
Cineva intrase în casa ei, fără să lase alte urme, iar acum, o amenința u moartea.
Știa cine îl scrise.
Ar fi vrut să spună cuiva! Ar fi vrut să-i spună lui Jameson. Dar, autorul a fost destul de clar.
Dacă avea să îl omoare din cauza ei?
Nu s-ar putea ierta niciodată pentru așa ceva!
Așa că, păstra liniștea, deși era roasă de o grămadă de presentimente.
Auzi zgomot de pași, în spatele ei.
Știa că cineva tocmai se apropia de ea. Însă, nu întoarse capul.
Ce coincidență, se gândi.
Era extraordinar să vorbești despre un urmăritor care căuta să te omoare, iar apoi să auzi pași în spatele tău!
De ce nu se gândise să își ia arma?!
Persoana o ajunse din urmă și ținea pasul cu ea.
Auzindu-i pașii, Charlotte aproape râse de ea însăși.
Încercând să își ascundă zâmbetul, își întoarse capul spre partea opusă.
Se speriase de el!
Cine o putea blama, atunci când viața îi era amenințată?
- Obișnuiești des să urmărești persoanele? întrebă în locul unui salut.
- Cred că acest morav se ține scai de mine de când am cunoscut o roșcată.
Replicile acelea o întoarseră în timp, când Jameson fugise după ea, acum opt ani.
A fost așa blând, iar ea atât de rece!
Amintindu-și de ceea ce simțise, realiză subconștient că acum se schimbase. Poate că încă, avea un zid de piatră în jurul inimii, dar nu îi mai era frică.
Nu de el.
Își întoarse pentru prima dată în acea seară ochii spre el și, îl surprinse privind-o.
Să își țină limba lipită de cerul gurii sau să încerce a o urni, în speranța că nu va scoate prosti pe gură?
Încetează, Charlotte. Te porți prostește.
Da' adevărul era că el nici n-o prea descuraja, în încercarea ei de a-și pune stăvilar gândurilor.
- Cum ți-a trecut ziua?
- Doar chestiuni de birou.
Răsuflă ușurată când, înțelese ce tocmai verbalizase. Încă, reușea să vorbească inteligibil.
- Ție? își aminti ea, să nu stea cu "mâinile-n buzunar".
- Ca de-obicei.
Se aflau la intrarea în parcul Alsopp.
Semnul de "Accesul interzis" îți sărea în ochi, inevitabil.
Era din cauza unui caz, o anchetă pe care o deschisese de curând poliția, Charlotte știa.
Ei interziceau accesul pentru ca nu cumva să piardă probele.
Știa că Jameson se uita la ea, însă continuă să meargă, până depăși semnul.
Se opri și se uită la el. Rămase cu un pas în spatele semnului, iar ea așteptata pe partea opusă.
- Sper că ai văzut ce scrie.
Charlotte își ridică umerii.
- Unele reguli, sunt făcute pentru a fi încălcate.
Jameson o privi în acel fel, și știu la ce se gândește el.
- Am spus unele! strigă roșcata, ridicând mâinile de-asupra capului.
Se întoarse cu spatele și începu să meargă înspre locul unde voia să ajungă.
- Treaba ta, îi spuse de peste umăr. Însă, dacă ajung mai sus de parc, înaintea ta...
Jameson o luă îi sus, la fugă, fără să o mai aștepte.
- Nu pot să cred! șuieră Charlotte.
Își puse picioarele în mișcare, hotărâtă să nu îl lase primul. Dar, distanța de șapte metri dintre ei putea constitui, fără prea multe paranteze, un avans frumușel pentru el.
Pe la jumătatea parcului, se opriră gâfâind și râzând înfundat.
- Nu te-a învățat nimeni că trebuie să lași o fată să câștige? vorbi cu o voce dojenitoare Charlotte.
- Cu trei surori care vor să muște din victorie, și un frate care numai bătut nu se dă, îmi pare rău, da' nu aprob așa ceva.
Se uită pieziș la el și zâmbi, dusă pe gânduri, încercând să își imagineze ce viață colorată aveai alături de atâția frați. Frați, pe care și-i dorise enorm.
- Hai pe aici.
Îl îndrumă spre o parte lăturalnică.
Totul era deschis și larg. Considera că e mai ușor să urci pe deal, decât printre copaci. Așa că, o luară din loc, până ajunseră la o potecă neumblată.
Un luminiș se vedea la capătul potecii. Când ajunse acolo, în bine-cunoscutul loc, se așeză pe iarbă și privi stelele.
Jameson făcu la fel.
Se uita la întinderea vastă și, la fiecare luminiță cusută pe pânza uriașă.
- Crezi că Dumnezeu chiar a pus fiecare stea pe cer? era curioasă de răspunsul lui.
I-ar fi plăcut să întrebe mai demult asta, atunci când, stătea și se uita pierdută la luminile cerești, dorindu-și ca una dintre ele să fie, mama ei.
- Da, cred că le-a pus pe fiecare la locul lor. De fapt, fiecare are un nume.
O stea care pâlpâia îi atrase atenția. Se mușcă de buză.
O altă întrebare o presă. Însă, nu voia să îi de-a rostire. Dacă suna aiurea?
- Cum explici unui copil, ce e aceea credința?
Se uită la el întrebătoare.
Jameson îi zâmbi.
Charlotte își luă aer în plămâni și, încercă să numere milimetrii dintre ei, pentru că în centimetrii păreau atât de puțini, că s-ar fi întors într-o parte, și ar fi dat bir cu fugiți, lucru mai lesne decât să își întoarcă privirea spre el și, să de-a curs gândurilor ei amăgitoare.
- Ama m-a întrebat odată, același lucru. Credința e ca Wi-Fi-ul. E invizibilă, dar are puterea să te conecteze la ceea ce ai nevoie. Pe scurt, credința e podul dintre locul unde mă aflu, și locul unde mă va duce Dumnezeu.
Dacă cineva i-ar spune că, mântuirea ei e posibilă, atunci ar da orice ca să Îl angajeze pe Dumnezeu ca avocat al ei.
- Ai de gând să explici unui copil, asta?
Se uită clipind, readusă cu picioarele pe pământ.
- Nu, Jameson. Eu sunt acel copil.
Evită să se uite în ochii lui. Oricum, concluzia venea, indiferent dacă era spusă de ochii lui sau dacă era verbalizată.
- Ești diferită.
Două cuvinte care aveau puterea să o lase cu tremurături prin tot corpul.
- Sunt una dintr-un miliard, ridică roșcata din umeri.
- Unele stele strălucesc mai tare ca celelalte.
Din nou acel șoc de inimă!
Până la sfârșitul serii s-ar putea să facă și un stop cardiac dacă, tot continua Jameson cu acele însușiri pe care, nu le auzise niciodată la adresa ei.
Telefonul ei vibră.
Se puse în poziție turcească și, se uită pe ecran.
Tata?
Oare ce se întâmplase?
- Charlotte, unde ești, scumpo?
- În parc. S-a întâmplat ceva?
- Vino la spital. Briella... nu se simte prea bine.
- Ma... ma... ?
- Da. Vino, scumpo.
Apelul se închise brusc.
Pieptul începea să îi coboare, neregulat și să urce lipsit de cadență.
- Lotta?
- Trebuie să ajung la spital. S-a întâmplat ceva cu mama.
- Te pot duce eu.
Mama niciodată nu se plânse de nimic. Era cea mai puternică persoană pe care o cunoștea. Dacă era atât de grav, încât se ajunse la spital, trebuia să se aștepte la ce e mai rău.
Ajunși la intrare, merse rapid la recepție.
- Cum se numește? ceru recepționera.
- Briella Owen.
- Mda. E la oncologie în secția patru. Etajul trei, camera 410.
Charlotte se îndreptă spre coridorul lung.
Aproape că uitase de prezența lui Jameson. Se opri brusc, în mijlocul coridorului de pe etajul doi.
- Oncologie nu era aceea ramură care se ocupă de tumori și cancer?
Își mușcă buza inferioară și auzi propriile cuvinte reverberându-i cu o intensitate gravă în urechi.
Jameson îi puse o mână pe spate, împingând-o mai departe.
Niciun răspuns.
Tăcerea e un răspuns!
- Doamne!
Se grăbi în sus pe scări, căznindu-se să nu se împiedice de asistentele și doctorii dintr-un du-te vino continuu.
Era în sfârșit, în fața camerei 410.
Se uită la ușă și, înapoi pe coridorul lung, nesfârșit care părea desprins dintr-un film ireal, de groază.
Jameson îi ridică bărbia spre el.
- Charlotte, orice vei găsi după aceea ușă...
- Dacă voi mai găsi ceva, i-o tăie ea.
- Nu spune asta, glasul lui blajin o îndemna să îl creadă. Nu trebuie să fie mereu, la fel.
Apasă clanța, cu o nesiguranță pe care nu o simțise nici măcar în ziua când Cathy Lee o părăsise pentru totdeauna.
Cu cine se confrunta, de fapt, în acest moment?