I
La o zi după ce se întoarse acasă, Warren primi informații de la inspectorul Hall în privința anchetei. Află de la acesta că doamna Lockwood își recunoscuse vina și confirmase faptul că tatăl fiului ei de opt ani era nimeni altul decât James Bauer. Soțul ei fusese șocat la aflarea adevărului, însă rămase alături de ea și angajase un avocat.
După alte două zile, Warren fu sunat din nou de inspector, exact după ce ajunse acasă de la serviciu.
— Alo? răspunse el, ținând telefonul între umăr și ureche, pentru a avea mâinile libere să caute cheia de la casă și să descuie ușa.
— Inspectore Fowler? Am nevoie de dumneata.
— Da, spuneți, zise el curios, intrând în casă.
— Doamna Lockwood vrea să vorbească cu tine.
— În regulă.
— Față în față.
— Oh... despre ce este vorba? făcu el surprins.
— Nu știu. Insistă să vorbească cu cel care a rezolvat cazul. Pare destul de agitată.
De ce voia doamna Lockwood să vorbească numai cu el? Nu se întâlniseră niciodată, iar ea probabil că nici nu știa cine era el. Oare voia doar să îl vadă pe cel care îi ajutase pe polițiștii locali să o aresteze? Era poate cuprinsă de remușcări? Sau voia pur și simplu să afle cum reușise să își dea seama de vinovăția ei?
— Și spune că e ceva foarte important, adăugă inspectorul. Cred că ar fi bine să vii aici.
— Bine, pornesc imediat într-acolo, zise Warren hotărât.
II
Elora era singură în apartament într-o zi senină de joi. Era puțin trecut de ora prânzului și copiii vecinilor din apartamentul de deasupra chiuiau de bucurie că o singură zi îi despărțea de vacanța de vară.
Elora nu fusese niciodată la școală, nici măcar la grădiniță. Bunica ei fusese cea care o învățase să scrie și să citească și tot ea fusese cea care avusese grijă de ea până la vârsta de treisprezece ani, când aceasta murise, iar Elora rămase în grija tatălui ei. La început, acesta o ignorase complet, dar mai târziu, văzând că știa să spele, să gătească și să coasă, începuse să o folosească pentru aceste treburi, pentru ca mai târziu să ajungă să își verse frustrările asupra ei.
Câteodată, se întreba cum ar fi fost viața ei dacă ar fi mers la școală. Deși multor copii părea că nu le plăcea la școală, pentru Elora acel loc ar fi fost un paradis. Nu își făcuse niciodată prieteni și nici nu cunoscuse persoane de vârsta ei. Singurul băiat pe care îl întâlnise, care părea de treabă și care era cel mai apropiat de vârstă cu ea era Drake. Ea avusese cincisprezece ani când îl văzuse prima dată și deși fusese obișnuită să nu bage în seamă diverșii bărbați care intrau la ea în casă, pe el îl considerase drăguț. Ulterior, aflase că sentimentul era reciproc și că Drake gândise același lucru despre ea atunci când o văzuse pentru prima dată. Așa se făcea că el îi zâmbise scurt atunci, iar ea, neștiind cum să reacționeze, fugise din cadrul ușii și se ascunsese în camera ei. Evident, se temuse de el. Putea fi drăguț și zâmbitor, dar cine știe ce monstru se putea ascunde în spatele aparențelor fizice?
Aproape că nu își vorbiseră niciodată, însă ochii lor comunicaseră mai mult decât își dăduseră seama. În timp, înțelese că Drake era diferit și că avea suflet bun și începuse să nu se mai teamă de el. De fiecare dată când tatăl ei aștepta pe cineva, ea stătea cu urechile ciulite, sperând să audă vocea lui Drake sau să îl vadă. Acesta nu venea foarte des, iar când o făcea, era mereu însoțit de prietenul lui, pe care Elora nu îl plăcuse niciodată și care se uita mereu la ea cu o expresie perversă ce o scârbea.
Apoi se întâmplase ce se întâmplase. Drake o salvase din acel loc și chiar dacă fusese nevoită să locuiască cu mama ei pe care nu o putea ierta pentru că o abandonase, cel puțin acolo a fost lăsată în pace atunci când a dorit acest lucru. Îi făcuse vizite lui Drake în arest și așteptase cu nerăbdare eliberarea lui, iar când ziua aceea sosise, amândoi erau deja aproape îndrăgostiți unul de altul.
Telefonul începu să îi sune brusc, aducând-o cu picioarele pe pământ. Se ridică de pe canapea și se îndreptă către dormitor, unde își lăsase mobilul aruncat pe pat după ce ieșise de la duș. Era un număr necunoscut.
— Alo?
— Ești bine?
Elora își dădu ochii peste cap.
— De pe ce număr mă suni? o întrebă iritată pe mama ei.
— Nu contează. Trebuie să stăm de vorbă.
— Sunt bine, nu vreau să discutăm nimic, replică ea rece.
— Nu te-am întrebat dacă vrei, te-am anunțat că trebuie să vorbim și vom vorbi! zise Jessica, ridicând tonul.
— Închid, zise Elora, deloc impresionată.
— Știu ce ai făcut, zise mama ei și închise înaintea fiicei sale.
„Mai lasă-mă în pace!" își zise Elora iritată și aruncă telefonul pe pat, ieșind din dormitor.
Cum adică știa ce făcuse? La ce se referea?
După nici treizeci de secunde, se întoarse în cameră și o sună pe Jessica pe numărul ei personal.
— Da.
— Ce știi? întrebă Elora pe un ton amenințător.
— Nu contează, ai zis că nu vrei să vorbim.
— Ai dreptate, nu vreau, zise ea hotărâtă. Scuze de deranj.
Se pregătea să închidă, când mama ei cedă și vorbi:
— Ai dat un telefon anonim și vreau să știu de ce ești implicată într-o anumită poveste.
Elora se înfioră. Cum descoperise?
— Tu ești cea care dă telefoane anonime, nu eu.
— Dacă nu vrei să vorbim față în față, mă văd obligată să spun poliției ce știu.
„Tu ești poliția" gândi fata, însă înțelese la ce se referea inspectoarea. Nu spusese nimic nimănui pentru că era vorba de fiica ei. „Măcar acum mă iubește, dacă timp de cinșpe ani n-a făcut-o."
— Bine, o să vorbim.
— Vin la tine, spuse Jessica hotărâtă.
— În niciun caz!
— De ce?
— Drake nu trebuie să știe.
Ce scuză tâmpită... Lucrurile aveau să se complice și mai mult, dar nu o putea lăsa să vină în apartamentul lor.
— Ok. Atunci?
— O să te anunț eu.
Ar fi vrut să îi ceară să nu spună nimic nimănui, dar se abținu. Dacă ar fi făcut asta, i-ar fi dat de înțeles că situația era mai gravă decât credea. Nu, trebuia doar să aibă încredere în iubirea maternă a Jessicăi.
III
După un drum obositor pe autostradă, Warren Fowler ajunse la penitenciarul unde doamna Lockwood era reținută până la proces. Inspectorul Hall îl aștepta deja acolo.
— Nu înregistrați discuția, îi zise Warren inspectorului, de parcă i-ar fi citit gândurile.
Acesta dădu din cap în semn afirmativ, iar Fowler intră în sala de vizite, unde fu adusă și doamna Lockwood în scurt timp.
— Dumneavoastră sunteți inspectorul Fowler? întrebă ea nesigură.
— În carne și oase. Înțeleg că ați dorit să mă vedeți.
— Mulțumesc că ați venit. O să trec direct la subiect. Ați intuit foarte bine motivul crimei și modul în care aceasta s-a petrecut, dar mai este ceva ce nu știe nimeni în afara mea.
— Legat de crimă?
— Da, zise ea, apoi făcu o pauză. Vorbesc cu dumneavoastră în calitate de civil, nu de polițist, nu-i așa?
— Păi... teoretic... da.
— Nu vreau să mai afle și altcineva ceea ce o să vă spun acum.
— Nu vă pot promite... Depinde despre ce este vorba.
— Nu eu l-am chemat pe Bauer în oraș, mărturisi femeia, privindu-l adânc în ochi.
— Nu?! făcu Warren surprins. Atunci când ați luat legătura cu el?
— N-am făcut-o. Altcineva a făcut-o.
— Ați avut un complice? întrebă el, ridicând o sprânceană.
— Oarecum... Mi-a spus că James era în oraș și mi-a dat ideea cu incendiul, apoi și-a dat întâlnire cu el în magazia noastră și a adus benzina necesară.
— Despre cine este vorba?
Doamna Lockwood ezită.
— Sper că vă dați seama cât este de important acest lucru, zise Warren.
— Promiteți că nu veți spune?
— Îmi pare rău, dar nu pot promite.
— Atunci nu vă spun.
— Vă șantajează? Vă are la mână cu ceva?
— Nu, dar... mă tem pentru fiul și soțul meu.
— Vă asigur că polițiștii se vor ocupa de siguranța lor.
— Nu am încredere în ei. Dacă tipul a reușit să afle că fiul meu este al lui Bauer, nu mă îndoiesc că ar putea afla și alte informații care să îl ajute să ajungă la ei. Nu cred că i-ar omorî, dar cred că le-ar putea face rău.
— Înțeleg, dar...
— Aș fi putut să tac și să nu spun nimănui, dar am ales să vă spun dumneavoastră, pentru că sunteți un om inteligent și cred că l-ați putea prinde. Poate că are spioni în poliție și ar putea afla foarte ușor dacă este căutat. Vă spun ce știu despre el doar dacă o să păstrați informația pentru dumneavoastră până când veți fi sigur că îl veți putea prinde.
— Bine, acceptă Warren. Bănuiesc că nu v-a spus numele lui.
— Nu. Dar el a fost cel care a adus benzina și am reținut numărul de înmatriculare al mașinii.
Warren scoase un pix și un bilet din buzunarul de la piept.
— Vă ascult.
IV
Elora era deja așezată la o masă, pe terasa unde își dăduse întâlnire cu mama ei. Nu se obosi să se ridice atunci când aceasta își făcu apariția; nu se mai întâlniseră niciodată într-un astfel de context și oricum nu se îmbrățișau aproape niciodată.
Elora așteptă până când Jessica își comandă și ea ceva de băut, apoi deschise subiectul care o interesa.
— Cât de multe știi?
— Momentan nu foarte multe, dar îmi vei spune tot dacă nu vrei să dau informațiile pe care le am mai departe.
— Spune ce ai aflat, doamna detectiv, zise ea, ușor sarcastică.
— Ai sunat la o cofetărie și ai cerut o prăjitură în care ulterior s-a găsit cianură.
— Așa, și? făcu Elora plictisită.
— Spune-mi adevărul. Ești implicată în vreun fel în moartea lui Owen Scott?
— Mă acuzi de crimă?! făcu ea indignată.
— Nu te acuz, te întreb!
— Ei bine, da, eu am dat acel telefon. Și ce? Asta nu mă face o criminală.
— Te-a pus cineva să o faci?
— Nu.
— Ești sigură?
— Sunt sigură! pufni Elora. Nu mă mai întreba același lucru de o sută de ori!
— Cum se poartă Drake cu tine?
— Ca un iubit, cum altfel să se poarte? spuse ea iritată.
— Știi bine că nu mă refer la asta.
— Ai venit aici să vorbim despre mine sau despre relația mea?
— Dacă aflu că el te presează să faci chestii de genul...
— Ți-ai dori să fie așa.
— Deci ai sunat de bunăvoie?
— Da.
— Ți-ai dat întâlnire cu acel bărbat?
— Poate...
— Ce treabă aveai tu cu Owen Scott?! întrebă inspectoarea confuză.
— Nimic care să te privească pe tine.
Jessica se încruntă. Începea să își piardă răbdarea. Bău puțin din fresh-ul de portocale pe care îl comandase și încercă să își mențină calmul.
— Dacă nu vrei să vorbim deschis, te voi interoga la secție. Tu alegi.
— I-am dat întâlnire lui Scott. Am comandat un tort și l-am otrăvit. Eu am fost. Mulțumită?
Jess făcu ochii mari și își duse mâna la gură din cauza șocului.
— Acum n-ai decât să le spui prietenilor tăi în uniformă și să veniți să mă arestați, adăugă Elora. Nu regret ce am făcut.
— Cum ai reușit așa ceva? Și de ce ai făcut una ca asta?
— Detaliile le păstrez pentru mine. Cât despre motiv...
Trebuia să inventeze un motiv suficient de bun pentru eliminarea lui Scott și în același timp suficient de lacrimogen pentru ca Jessica să își țină gura și să nu spună nimic nimănui.
— M-a confundat cu una din târfele lui și m-a abuzat.
Reacția Jessicăi fu exact cea dorită de Elora.
V
Numărul de înmatriculare pe care doamna Lockwood i-l dăduse lui Warren se dovedi a fi al unei mașini deținute de o firmă de închirieri de autovehicule, situată la cincizeci de kilometri înainte de intrarea în oraș.
Din fericire, aceasta se afla pe traseul lui Warren către casă, așa că putea opri pentru a afla mai multe informații, fără să se abată de la drum.
După conversația cu doamna Lockwood, inspectorul Hall încercase să afle subiectul acesteia, însă Warren nu îi dădu detalii. Îi spuse doar că nu era nimic important și că promisese că discuția avea să rămână între el și doamna Lockwood, iar dacă ea voia să vorbească și cu altcineva despre asta, era strict problema ei. Deși nu îi făcuse nicio promisiune, Fowler avea să încerce să respecte dorința Helenei cât de mult putea. Avea să înceapă investigații singur, iar dacă lucrurile se complicau, urma să ceară ajutor.
Opri mașina la marginea șoselei și coborî de la volan, intrând în curtea plină de mașini a firmei de închirieri. Un tânăr îmbrăcat în tricou și pantaloni scurți, cu o șapcă verde pe cap se apropie de Fowler și îl întrebă cu ce îl putea ajuta.
— Sunt detectiv particular, zise Warren, deoarece nu voia ca lumea să știe că era polițist. Aveți un registru cu numele clienților?
— Sigur.
— Se poate să arunc o privire?
— Nu văd de ce nu, spuse băiatul ridicând din umeri.
Acesta intră într-o căsuță din lemn și ieși cu o agendă în mână, pe care i-o întinse lui Warren, care o luă și începu să o răsfoiască.
Ajunse la data dorită și cercetă pagina cu atenție, în căutarea numărului de înmatriculare corespunzător. Scrisul era destul de urât, iar Warren avu nevoie de câteva secunde pentru a desluși cifrele și numerele, astfel că nu văzu numărul din prima, ci abia după ce citi toată pagina și descoperi că informația dorită de el se afla pe penultimul rând al paginii.
— Rupert Bauer?! făcu el mirat, fără să își dea seama că vorbise cu voce tare.
— Ați spus ceva? întrebă tânărul.
— Aici scrie Bauer? întrebă Warren, iar băiatul dădu afirmativ din cap. Îți aduci aminte cum arată tipul?
— Hmm, cred că era brunet. Nu părea foarte înalt. Nu avea barbă sau mustață.
— Vârsta?
— Nu era foarte în vârstă, dar nu știu să apreciez exact, pentru că purta ochelari de soare.
— În regulă. Mulțumesc.
Warren își luă la revedere și se întoarse la mașină, unde își notă pe un bilețel numele Rupert Bauer, apoi porni mașina și își continuă drumul spre casă.
VI
Era trecut de ora zece seara, iar eu și Elora stăteam pe terasa apartamentului nostru pentru a lua puțin aer curat și a ne limpezi gândurile. Tocmai îmi povestise despre apelul și întâlnirea cu inspectoarea Evans, iar eu nu eram deloc încântat de veștile pe care mi le dădea.
— De ce i-ai spus așa ceva? am pufnit eu.
— Ce puteam să îi spun? Știa că eu am dat acel telefon! a zis ea necăjită.
— Trebuia să îi spui că nu ai nicio legătură cu moartea lui, mi-am dat cu părerea.
— Era prea suspect și nu ar fi crezut. E mai bine așa.
— Cum să fie bine? am spus eu în șoaptă, de teamă să nu ne audă vreun vecin. Elora, mama ta știe că am omorât un om!
— Te rog, Drake! De parcă ar fi primul! Ma... inspectoarea, vreau să spun, o să își țină gura.
— Cum poți fi atât de sigură?
— Sunt copilul ei. Nu cred că vrea să fac închisoare, mai ales că i-am dat un motiv care a atins-o.
— Și dacă te întreabă cum ai reușit să pui otrava?
— Îi voi spune adevărul. Parțial... nu o să te implic și pe tine. Ea crede că tu nu știi despre asta.
— Tot cred că o să dea vina pe mine pentru tot, am zis eu. Dar atâta timp cât tu ești bine, nu-mi pasă nici dacă trebuie să mai stau zece ani la răcoare.
— Drake! a strigat ea, tresărind. Nu vorbi așa!
Mi-am luat mâinile de pe balustrada pe care mă sprijineam și i-am întins un braț iubitei mele, care l-a prins și s-a ridicat de pe scaun.
— Vino înăuntru. Cred că vine furtuna, am spus.
Atât la propriu, cât și la figurat...
VII
Picăturile de ploaie se loveau violent de ferestrele apartamentului lui Mason, care se trezi din somn din cauza zgomotului. Rose dormea adânc lângă el, cu toată plapuma trasă pe jumătatea ei de pat. Mason stătea pe spate, cu ochii ațintiți spre tavanul ce se lumina din când în când din cauza fulgerelor de afară.
În acea zi, îi văzuse pe Warren și Jess râzând și distrându-se la sfârșitul programului și asta îl făcuse gelos. Le stătea bine împreună. Fowler era un om bun, inteligent și atent — exact tipul de bărbat de care avea nevoie Jessica. Îi era ciudă că relația sa cu Rose nu era la fel de frumoasă precum cea dintre colegii lui. El și Rose erau foarte serioși, rigizi și misterioși. Îi plăcea mult de ea, dar simțea că lipsea ceva.
Își aduse aminte de relația lui cu Jessica și oftă. Fusese mult mai tânăr când începuseră să iasă împreună și probabil și mult mai plin de viață. Își amintea perfect serile petrecute pe iarbă, la lumina lunii și a stelelor, îmbrățișați și îndrăgostiți. Își spuneau orice unul altuia și erau, înainte de toate, cei mai buni prieteni. Îi cunoscuse tot trecutul și empatizase întotdeauna cu ea, iar ea făcuse la fel pentru el. Fuseseră în excursii și în vacanțe împreună, iar acelea erau printre cele mai frumoase momente petrecute alături de ea. Se împliniseră deja cinci ani de când o ținuse ultima oară în brațe și o sărutase, dar momentul i se contura în minte clar, de parcă ar fi trecut doar cinci ore de atunci.
Până în acea noapte, nu realizase niciodată cât de mult duruse acea despărțire sau cât de mult și-ar fi dorit ca acea relație să continue. Nici nu mai știa de ce se terminase, însă știa că o pierduse ca iubită în urmă cu cinci ani, iar acum era pe punctul de a o pierde ca și prietenă dacă nu făcea ceva pentru a schimba acest lucru.
Trecu jumătate de oră și Mason era încă treaz, iar gândul său era tot la Jessica și la trecut. Se întoarse pe o parte și închise ochii, dar somnul nu voia să vină, iar furtuna de afară nu îl ajuta deloc. În cele din urmă, se ridică din pat și merse la baie, unde se spălă pe față cu apă caldă și se privi în oglindă preț de câteva secunde. Părul său cândva șaten începuse să se albească în unele locuri, iar privirea îi era mai dură decât în urmă cu câțiva ani. La urma urmei, era polițist, iar aceea nu e o meserie pentru oricine. Se gândi la toate crimele pe care le văzuse, la toți criminalii pe care îi interogase sau arestase și la toate cazurile sale care îi dăduseră bătăi de cap și constată că nimeni și nimic nu îi pusese vreodată probleme mai mari decât Jessica și relația lui cu ea.
Se îndreptă către dormitor, dar se opri în cadrul ușii. În ciuda tunetelor și a fulgerelor, Rose dormea neîntoarsă. Mason păși în încăpere și își luă telefonul de pe noptieră, verificând ceasul. Era ora două. Dădu să se așeze pe pat, dar se răzgândi și ieși din cameră, aprinzând lumina pe coridor.
VIII
Jessica era singură acasă, ca de obicei. Nu putea să doarmă din cauza furtunii, iar conversația cu Elora din acea zi îi răsuna în minte și nu o lăsa să închidă ochii. Nu îi venea să creadă că Elora chiar fusese implicată în moartea lui Scott. Nu știa ce să facă. Să vorbească cu Warren sau să lase lucrurile așa? Nu ar fi trebuit să își bage nasul, era mai bine să nu fi știut că fiica ei era responsabilă de moartea unui om. Era convinsă că Drake îi dăduse ideea. Nu-i plăcea de el și ar fi vrut cu orice preț să o îndepărteze de el, dar nu voia să facă asta cu forța. Avea să îl țină sub observație, iar la cea mai mică abatere, avea să aibă o discuție cu el, fie îmbrăcată în uniformă, fie în haine normale.
„M-a confundat cu una din târfele lui și m-a abuzat."
Cum și când se întâmplase una ca asta? De ce nu anunțase poliția și alesese să își facă dreptate singură? Drake ce păzise când se întâmplase asta?...
Mintea Jessicăi era plină de întrebări cărora nu le găsea răspunsul, iar asta o stresa peste măsură. Furtuna se întețea tot mai mult, iar curentul fu întrerupt și strada se cufundă în beznă. Cum nu putea să doarmă, femeia se gândi să își facă un ceai, așa că se ridică din pat și merse în bucătărie, unde aprinse o lumânare.
Aștepta ca ceaiul să se răcească și se uita pe fereastră, întrebându-se cât avea să mai dureze furtuna. Văzu farurile unei mașini care opri chiar în fața porții ei. Cineva coborî din ea și se apropie de poartă, ezitând între a suna la sonerie și a urca înapoi în vehicul și a pleca.
„Ăla e Mason?!" își zise Jess, recunoscându-l după mers și forma corpului.
Se îndreptă către ușă, își luă o haină peste pijama și răsuci cheia în broască, apoi deschise ușa larg și dădu nas în nas cu el.
Amândoi înlemniră. Ploaia bătea în casă, vântul șuiera și în depărtare un fulger lumină cerul. Mason respira sacadat, ca și cum ar fi alergat câțiva kilometri, iar din hainele și din părul lui se scurgea apă, udând preșul de la intrare.
Jessica îl privea surprinsă și se întreba ce fel de vis era acela. Deschise gura să îl întrebe ce se întâmplase, dar nu apucă să articuleze niciun cuvânt, căci Mason o trase mai aproape și își strivi buzele de ale ei într-un mod violent, dar plăcut.
IX
Momentul lor fu întrerupt de un nou tunet, care o făcu pe Jessica să tresară, în timp ce încerca să scape din strânsoarea lui Mason. Făcu un pas în spate, iar Mason închise ușa și își agăță în cui pelerina de ploaie.
— Ce faci pe stradă la ora asta? întrebă Jessica, încercând să păstreze distanța față de el.
— Trebuie să stăm de vorbă, zise el și intră în bucătărie, unde se așeză pe un scaun, lângă lumânarea care rămăsese pe masă.
— Acum? Ai înnebunit?! Tu ai văzut cât e ceasul?!
— Din câte văd nici tu nu dormeai, așa că nu poți spune că te-am deranjat, încercă el să se scuze.
Jessica luă o linguriță și punga de zahăr dintr-un dulap și începu să adauge zahăr la ceai.
— Vrei ceai?
— Nu mi-ar prinde rău.
— Lămâie nu am.
— Nu mai beau ceaiul cu lămâie de un an.
— Serios? făcu ea surprinsă. Mai demult nu puteai să îl bei fără.
— Lucrurile se mai schimbă.
Jess mai scoase o ceașcă și o așeză pe masă în fața lui, apoi o umplu și își trase și ea un scaun față în față cu el. Fiecare se uita în ceaiul său și niciunul nu îndrăznea să își ridice privirea.
— Poate că ar trebui să încerc să mă culc la loc, zise Jess după câteva minute de tăcere stânjenitoare.
— Noapte bună, zise el pe un ton firesc, de parcă ar fi locuit în acea casă.
— Te conduc la ușă, zise ea, văzând că Mason nu intenționa să plece.
— Nu e cazul.
— Ascultă, cred că ar fi bine să pleci acasă, spuse ea, deranjată de atitudinea lui.
Mason ar fi vrut să îi răspundă că era deja acasă, dar renunță la idee în ultima clipă și în schimb zise:
— Nu plec până nu vorbim.
— Ce e de vorbit? pufni ea.
— Du-te să te odihnești dacă ești obosită, discutăm mâine dimineață, spuse el și se ridică de la masă, punând ceașca în chiuvetă.
— Glumești, nu? Mai bine spune acum ce vrei și după putem dormi liniștiți, fiecare în patul lui.
— Nu-ți pot spune, zise el și se apropie de ea, iar ea făcu un pas înapoi, atingând peretele cu spatele.
— Vrei să nu te mai joci și să-mi spui concret de ce ai venit?
— Unele lucruri nu trebuie spuse, ci simțite.
Inspectoarea se înfioră și făcu un pas în lateral, de teamă ca subcomisarul să nu încerce să o sărute din nou. Își umezi buzele nervoasă și începu să se plimbe de colo-colo prin încăpere.
— Vremea asta nu îți aduce aminte de nimic? întrebă el aproape șoptit.
Prima ei intenție fu de a răspunde negativ, dar își dădu seama imediat unde bătea Mason. În seara zilei în care ei doi deveniseră iubiți plouase la fel. Se luase curentul, iar Mason fusese nevoit să rămână la ea peste noapte. Pe atunci erau timizi, încă nu se cunoșteau foarte bine și deciseră să nu doarmă, ci să rămână treji în sufragerie și să povestească la lumina lumânărilor. Adormiseră totuși îmbrățișați pe unul dintre fotolii, iar acum, după atâția ani de când se știau, nici nu se mai apropiau unul de altul.
— Ai venit să vorbim despre trecut? întrebă ea pe un ton nesigur.
— Nu. Am venit să vorbim despre prezent.
Se apropie de ea cu intenția de a o lua de mână, dar Jess continua să se miște prin cameră, așa că renunță la idee și se opri pe loc, înghițind în sec. Nu avea rost.
— Scuze pentru adineauri, zise el, m-au copleșit amintirile. Sper că... ești fericită cu Warren. Și că prietenia noastră rămâne. Asta e tot.
Ieși din încăpere înainte ca ea să apuce să spună ceva și ajunse în hol, unde își luă pelerina pe umeri și puse o mână pe clanță. Se întoarse cu fața spre Jess, care se uita la el cu o privire goală.
— Noapte bună, spuse el și ieși în ploaie, fără să mai aștepte răspunsul ei.
Jess încuie ușa, apoi alergă în dormitor și se așeză pe marginea patului, ducându-și o mână la frunte. Ce se întâmplase în ultimele zece minute? Ce fel de glumă nesărată sau ce fel de vis ciudat era acela?