—Joy—
Durerea îmi apăsa pântecele. Realizarea a ceea ce se petrecuse îmi mărea golul din stomac, îmi dubla valul de lacrimi ce-mi cădeau pe gât şi mă făcea să tremur aproape incontrolabil. O simțisem. Simțisem cum ceva îmi tăiase inima pe jumătate, urmând să mă treacă numai valuri de durere agonizantă, de neputință. Charlotte, spiritul lui Charlotte, stătea în fața mea, privindu-şi cu amărăciune trupul neînsufleţit. Apoi, cu o mişcare îndurerată a capului, s-a întors spre cealaltă parte a depozitului. Deşi îmi era greu, am văzut durerea ce-i traversă îndelung chipul.
—Dar, Blake..., murmură ea sfâșit, pe un ton plângăcios şi dispăru din faţa mea.
În următoarea secundă era în faţa lui Blake, care privea în gol, spre trupul ei. Încetase să se mai lupte cu bara. Chipul lui palid era înmărmurit iar ochii îi luceau. Charlotte s-a lăsat în genunchi, în faţa lui. Suspina ca şi cum plângea şi şi-a ridicat mâinile ca să-i cuprindă băiatului chipul, dar degetele îi trecură prin Blake aşa cum îmi treceau mie când Hades era spirit. Charlotte scoase un geamăt, urmând ca trupul să i se scuture într-un acces de plâns. M-am uitat şocată la trupul ei. Lacrimile i se scurgeau din ochii închişi, alunecându-i pe la tâmple. Inima începu să-mi bată cu putere. Părea doar adormită, nici decum moartă, deși îi vedeam spiritul.
—Îmi pare rău, Blake. Îmi pare atât de rău.
Şi-a ridicat iar mâna spre chipul lui Blake, încercând să-l mângâie, iar băiatul tresării așa de puternic încât un alt val de sânge i se scurse din rană. Aplecându-se înainte, cu ochii închişi, Charlotte îşi duse buzele aproape de ale lui, petrecând o clipă acolo, înmărmurită. Expresia lui Blake era confuză. Probabil simţea ceva, dar era prea şocat ca să înţeleagă ce. Ochii lui mari, stacojii şi înlăcrimați îmi aduseră un nou val de lacrimi peste obrajii murdari. Când Charlotte se ridică de acolo reveni lângă trupul ei. Îmi aruncă o privire goală, încercând să surâdă.
—Chiar am crezut că el o să fie veşnic cu mine, ştii? îmi mărturisi ea. Totul s-a întâmplat așa de repede şi tot ce am simţit... De data asta eu am fost cea care a plecat.
Nu am fost în stare să spun ceva. Întregul meu organism refuza să accepte ceea ce vedea. Îi promisesem că va fi bine. Era de datoria mea să fie bine, dar nu am fost în stare să-mi ţin cuvântul. Cum puteam să ies din asta câștigătoare, dacă deja pierdusem o persoană? O persoană nevinovată? Am strâns puternic din buze, iar Charlotte a zâmbit cu lacrimi în ochi, ducându-și o palmă peste inimă. I-am urmat exemplul fără ca măcar să știu de ce.
—Probabil că acum voi pleca, nu? îmi spuse ea, privind pierdută în jur, iar ochii i se opriră iar pe Blake.
—Nu, am rugat-o, deși știam că e inutil.
—O să fie bine, Joy, oftă ea, iar de data asta zâmbetul îi fu cel carcteristic, cel ce umplea camera de lumină. Am încredere în tine.
Până să apuc să spun ceva a dispărut pur și simplu. Un scâncet mi-a zgâriat gâtul și imaginea s-a întuncat pentru o clipă. Pieptul îmi urca convulsic și mi-am strâns degetele în pumni, mușcându-mi atât de tare buza încât a dat sângele și l-am simțit pe vârful limbii. Aș fi țipat, aș fi țipat atât de tare ca să alung junghiul din piept și presiunea din stomac, dar știam că nu aș fi rezolvat nimic. Asta nu ar fi adus-o pe Charlotte înapoi. Probabil că nimic nu urma să o mai aducă. Ce puteam să le spun părinților ei? Ce puteam să fac ca să dispară durerea mea? Și ce urma să se întâmple cu Blake? O folosisem pe Jocelyn ca să o salveze pe Charlotte. Nu mai aveam nicio putere. Năruisem totul.
—Dacă nu erai de partea lor asta nu s-ar fi întâmplat, Joy, am auzit vocea amuzată a lui Radon, iar mânia și furia a zvâcnit în minte cum nu o făcuse vreodată.
—Când o să mori, o să te doară mai tare decât pe ea, am mârâit și nu am putut să-mi recunosc vocea răgușită.
—Ai dat un răspuns greșit.
Panica mi-a cuprins trupul când Radon a rânjit și s-a întors cu spatele la mine. L-a fixat pe Kit cu privirea. Ștanul stătea încordat la câțiva metrii distanță, privind fix înainte, la coprul lui Charlotte. Am legănat puternic din cap, abia reușind să respir din vina suspinelor.
—Accepți să-i vezi pe toți de aici murind pe rând? mă întrebă Radon fără să se întoarcă.
—Kit, pleacă de acolo! am urlat și sentimentul de deja-vu mă îngrozi.
Kit a tresărit, dar nu s-a mișcat. Un sfârâit puternic a răsunat în liniștea din depozit și un alt fascicul de lumină zbură dinspre Radon spre Kit. De data asta eram neputincioasă. Am privit cu ochi mari cum lumina se îndreaptă spre Kit iar singurul gând pe care-l aveam s-a oprit la Hades. Cum ar fi suportat el pierderea singurului prieten pe care-l avea? M-am cutremurat, țipând după Radon, iar în momentul ăla ceva s-a întâmplat. Fasciculul de lumină pur și simplu a înghețat în aer, la câțiva centimetrii distanță de Kit, apoi s-a evaporat ca un fum ieșit pe horn. Am clipit mărunt, șocată. Radon tremura, privindu-și mâinile. Chipul lui era schimonosit de furie și agonie.
—Hades!
Urletul lui se sparse în timpanele mele și nu am apucat să reacționez. S-a auzit un motor de mașină, apoi niște geamuri s-au spart iar Hummer-ul lui Gale plonjă prin zidul de sticlă, rotindu-se pe loc între mine și Radon. Din el a ieșit tocmai cine nu mă așteptam.
—Luați-l pe Blake! ordonă Hades, sărind afară de pe locul șoferului.
Kit s-a conformat, alergând spre cealaltă parte a depozitului. Hades s-a rotit pe călcâie, căutând ceva, apoi ochii lui au căzut pe mine. Ce făcuse? Cum reușise să-l oprească pe Radon? Nici nu am apucat să-i pun întrebarea asta, căci din două mișcări era lângă mine și-mi cuprinzea trupul cu brațele lui. M-am făcut mică la pieptul său, sperând că urma să mă trezesc la mine în cameră, cu el lângă mine și nimic să nu fie adevărat din acea zi. M-a strâns puternic și am început să plâng din nou, din ce în ce mai tare, cu umerii ce mi se scuturau incontrolabil. Mi-am lipit fruntea de caviculele lui, suspinându-i în tricou.
—A omorât-o pe Charlotte, am reușit să murmur, iar fraza nu a avut logică la mine în minte timp de câteva secunde.
Hades s-a încordat. Și-a ascuns fața în părul meu iar brațele i-au devenit inele de oțel în jurul taliei mele. Am stat așa doar o clipă, apoi și-a tras capul și m-a obligat să-l privesc. Ochii lui negrii erau lipșiți de strălucire și ceva părea schimbat în ei, păreau mai întunecați și din nou reci, ca atunci când era spirit.
—Trebuie să plecăm de aici, repede, mi-a spus și m-a tras de braț, obligându-mă să urc pe bancheta din spate a Hummer-ului.
Imediat după, sub privirile mele obosite, s-a dus la Charlotte. I-a ridicat trupul plăpând în brațe și a venit cu ea la mașină, obligându-mă pe mine să o țin apoi. M-am cutremurat când am văzut că nu este el cel ce intră la volan, ci Gale, un Gale palid ale cărui mâini tremurau când a rotit cheia în contact. Hummer-ul a pornit iar Gale a trecut ca vântul pe lângă Cabal și Radon, îndreptându-se spre capătul celălalt al depozitului gol. A tras de volan stânga iar mașina s-a rotit. Deschizând ușa din dreapta șoferului, Gale l-a ajutat pe Blake să urce, apoi a apăsat pe acelerație și a trecut prin gaura pe care o făcuse în zidul de sticlă când Hades intrase cu mașina.
—Ce facem? am murmurat cu ochii la Charlotte, care avea capul la mine în poală.
Îi rămăsese roșața în obraji și puteam să jur că genele îi tremurau. „E imaginația ta", mi-am spus în minte, deși o parte din mine spera să nu. I-am dat firele negre de păr într-o parte de pe față și mi-am ridicat bărbia, dând de Bake, care avea capul întors spre noi și ochii ațintiți spre corpul fetei de la mine din brațe. Un spasm de durere mi-a trecut prin inimă. Agonia din ochii lui era mai puternică ca orice. Nu făcea decât să privească fix, probabil să încerce să-și întipărească bine în minte chipul ei.
—Hades a spus să mergem la tine, îmi replică Gale grav, privind fix în față, cu ochii lucindu-i.
Nu am mai spus nimic. Ploaia lovea în geamuri și spăla cioburile de pe capotă și plafon, deși știam că Hummer-ul fusese bine avariat după plonjarea aceea prin zidul de sticlă. Mi-am concentrat atenția pe Charlotte; pe corpul lui Charlotte. Deși avea pielea mai palidă decât în mod normal, obrajii continuau să-i fie trandafirii. I-am dat părul pe spate, atingându-i din greșeală pielea gâtului, și m-am ars. Pur și simplu m-am ars. Mi-am tras buricele degetelor și am privit confuză, șocată și cu speranța înflorindu-mi în trup. În următoarea clipă niște desene părură să ia naștere pe pielea ei, de-a lungul întregii lungimi a gâtului. Erau niște bucle elegante, asemănătoare cu rune și scrieri străvechi. Luceau ca și jarul pe pielea ei palidă și pe moment nu am putut decât să icnesc, holbându-mă cum se întâmplă același lucru și pe cealltă parte a gâtului. Asta chiar se întâmpla, nu era imaginația mea.
—Blake, am spus cu răsuflarea tăiată, iar vampirul s-a lungit peste banchetă, cu o mână apăsând locul rănii din abdomen.
Ochii lui străluciră la vederea a cea ce încercam să-i arăt. Gale a oprit Hummer-ul la un semafor doar ca să se întoarcă și să se holbeze și el. Am zâmbit involuntar, simțind cum mi se iau bolovanii de pe inimă. Am strâns-o pe Charlotte mai bine la pieptul meu, aproape plângând de fericire.
—Trebuie să ajungem repede acasă.
* * *
—Charlotte—
Charlotte mereu sperase că avea să fie de folos în viață. Cu adevărat de folos. De aceea ieșise din mașina lui Gale și năvălise în depozit. Apoi, o văzuse pe Joy plângând, aruncată pe jos, pe Blake, cu acea bară străpungându-i trupul, și pe tipul acela care s-a întors la ea și i-a înghețat sângele în vene. Nici măcar nu putuse să se miște din loc. Joy și Blake au strigat-o, dar bărbatul s-a întors spre ea. Singurul lucru pe care Charlotte l-a mai văzut a fost o lumina puternică, apoi întuneric și în cele din urmă pe sine însăși, zăcând pe jos. Murise, pur și simplu murise în fața lui Joy și Blake. O moarte ușoară, fără dureri, aproape ireală, dar faptul că Joy o vedea, faptul că își vedea propriul trup pe jos, inert, a făcut-o pe Charlotte să înțeleagă că era adevărat. Nici măcar nu își mai putea lua rămas bun de la Blake. Și ce urma să se întâmple cu părinții ei?
Charlotte nu a mai apucat să discute asta cu Joy. Imaginea i s-a întunecat și depozitul a lăsat loc întunericului. Un întuneric profund în care Charlotte părea prinsă. Nu știa exact dacă aceea era moartea, nu știe exact dacă urma să doară, însă era liniștită și, într-un fel morbid, împăcată. A stat în întuneric clipe îndelungate, sau poate doar câteva secunde, apoi, în îndepărtare, păru să se deschidă o ușă și lumina pătrunse înăuntru, ca imaginea ieșirii dintr-un pod. Privindu-se pe sine, Charlotte observă că nu mai era îmbrăcată cu hainele lui Blake ci cu o rochie albă, lungă până peste genunchi, fără mâneci. Nici măcar nu-i mai era frig. În picioarele goale, fata alergă prin întuneric, ajungând din ce în ce mai aproape de crăpătura luminoasă. Când intră prin ea, Charlotte își apără ochii cu un braț. Imaginea trimisă de retină la creier fu la început încețoșată.
Apoi totul deveni clar.
Camera în care se afla era cufundată într-un alb imaculat. Pe deasupra, Charlotte vedea norii apusului, niște nori ce se asemănau cu vata de zahăr cu aromă de căpșuni. Din instinc își duse brațele la piept. Părea că nu pășea pe nimic, ci doar pe un strat alb ca și cum fusese desenată pe o coală de hârtie. Ăla era Raiul? Sau unde altundeva se afla?
—Nu te speria, Charlotte. Ești în siguranță.
Charlotte tresări când auzi acea voce calmă, firavă, care se întipări bine în mintea ei. Se roti pe călcâie și privi în spatele său. Crăpătura spre întuneric fusese închisă iar lângă locul în care se afla stătea acum o femeie. Părul blond îi cădea peste materialul strălucitor al rochiei umflate, o rochie cu mâneci din dantelă argintie și poale ce străluceau cu firicele de aur. Charlotte crezu prima dată că se uită la soare. Ochii cenușii ai femeii o priveau blând, așa cum o mamă își privește copilul.
—Cum a fost călătoria ta până aici? întrebă ferm femeia.
—Eu... Cred, cred că a fost în regulă, doamnă, răspunse Charlotte, neștiind cum să răspundă cu cât mai mult respect.
—Mă bucur, atunci, și spune-mi Ryannen, îi ceru femeia, făcându-i semn să se așeze pe un scaun cu tapițărie aurită care nu fusese până atunci în spatele lui Charlotte; bruneta o ascultă, intimidată de prezența ei strălucitoare.
—Scuza-ți-mi îndrăzneala, dar unde mă aflu?
—O dimensiune unde nu toți pot ajunge, Charlotte. Vezi tu, când un mesager moare, ajunge aici.
—Un mesager? repetă Charlotte neliniștită. Eu nu sunt un mesager. Sunt om. Știți, un bărbat m-a omorât când încercam să îmi savez prietena și...
—Știu povestea, Charlotte, o opri blând Ryannen. Joy a pus-o pe Jocelyn să te salveze, iar tu ai murit cu un mesager înăuntrul tău. Chiar și așa, tot aici ai fi ajuns, Charlotte, pentru că ești un mesager.
—Sunt om, spuse Charlotte agresiv. Părinții mei sunt oameni normali cu locuri de muncă și certuri cu vecinii. Eu sunt ca ei. Cred că este o greșală, o foarte mare greșală.
—Noi nu greșim, Charlotte. Nu trebuie să ai părinții mesageri ca să fi unul. Ești reîncarnarea unuia dintre noi, de aceea te-ai simțit câteodată diferită sau incompletă. Trebuia să-ți faci menirea.
—Adică să mor?
—Nu, să ajungi la mine. Nu știi nimic despre mesageri, cum nu știi nici ce atribuții ai, de aceea o să fiu blândă cu tine și îți voi propune un târg. Poți să te întorci la prietenii tăi.
—Ce trebuie să fac pentru asta? întrebă Charlotte neliniștită, iar ochii femeii se îngustară, buzele arcuindu-i-se într-un zâmbet lacom, care o făcea să arate periculoasă.
—Bărbatul ce te-a omorât o să distrugă echilibrul naturii, ceea ce înseamnă că asta ne va afecta pe toți, fie vrăjitori, vampiri sau mesageri. Trebuie oprit, iar prietenii tăi au nevoie de ajutor, așa că sunt îngăduitoare și o să te dau pe tine drept cadou de război.
—Mă trimiteți înapoi? murmură Charlotte cu speranță în glas. Dar nu le-aș putea fi de niciun ajutor.
—O să te însemnez, Charlotte, iar când te vei întoarce o să te bucuri de puterile mele. Toți mesagerii în viață o să asculte de tine ca și cum ai fi eu. Trebuie doar să accepți propunerea mea.
—O fac, spuse Charlotte hotărâtă, ridicându-se de pe scaun. Dacă mă puteți trimite înapoi, fac orice.
—Nu va fi ușor să faci tot ceea ce eu fac, Charotte. Gândește-te bine.
Charlotte așa făcu. Se gândi la Joy și la lacrimile pe care le vărsase când ea murise, se gândi a Blake care fusese distrus și fizic dar și psihic, se gândi la părinții ei care urmau să înnebunească la aflarea veștii că unicul lor copil murise. Alungând teama și îngrijoarea, Charlotte își permise să o privească pe Ryannen în ochi.
—Sunt de acord.
Femeia blondă zâmbi, întinzând mâna spre Charlotte. Bruneta se apropie cu sfială, lăsând-o pe femeie să-i mângâie obrajii, gâtul, brațele și palmele. În urma atingerilor ei pielea fetei ardea. Charlotte nu era trecută de niciun sentiment în acele clipe. Când Ryannen își retrase mâna, Charlotte simți o durere scurtă traversându-i trupul, ceva ca o pișcătură de albină peste tot unde femeia o atinsese. Bătăile inimii ei deveniră rapide iar Ryannen zâmbi mulțumită cât timp Charlotte se chirci la pământ când un spasm îi trecu prin pântece. Un spasm chinuitor care persistă cât timp spiritul lui Charlotte părea că dispare din acea lume, absorbind din nou viață, dar și din puterile lui Ryannen. Camera luminoasă dispăru și lăsă loc întunericului, iar bruneta nu mai simți nimic pentru clipe lungi. Apoi, ca și cum cineva îi apăsase butonul de pornire, Charlotte deschise ochii brusc, ridicându-se în capul oaselor.
Primul lucru pe care-l văzu fu Blake. Blake al ei care stătea pe un scaun lângă patul pe care era ea așezată, cu tâmpla lipită de zidul rece și brațele strânse în jurul abdomenuui, acolo unde fusese rănit. Charlotte recunoscu camera de oaspeți din casa lui Joy. Inima începu să-i bată bucuroasă în piept iar ochii i se umplură de lacrimi de fericire. Charlotte se întinse spre băiat, mâna ei subțire întrând pe sub palmele lui. Blake tresării și deschise brusc ochii. Stacojiul din ei era acum mai pronunțat și strălucea cu putere. Pentru secunde lungi amândoi se priviră ca și cum se vedeau pentru prima dată. Șocul de pe fața lui era devastator iar Charlotte încercă să-i zâmbească, ridicându-se în șezută.
—Sunt bine, murmură ea. Sunt chiar aici, Blake.
El păru să nu o creadă la început, apoi, ușor, ușor, un braț de-al lui se întinse spre ea iar Charlotte îi simți atingerea rece a degetelor pe obraji. Oftă de ușurare, trecută de fiori fierbinți, legănând din cap a afirmare ca el să înțeleagă că tot ce se petreacea era adevărat. Charlotte știu imediat când Blake își reveni din șoc. Ochii lui sclipiră și chipul ei fu tras aproape, brațele lui cuprinzând-o într-o îmbrățișare atât de puternică încât Charlotte crezu că avea să se destrame. Se ascunse la pieptul lui și inspiră puternic parfumul pielii sale. Îl simțea cum tremură lângă ea, cum mâinile lui se mișcă stângaci pe spatele ei, ca și cum încă nu era deloc sigur că tot ce se întâmpla era real. Apoi o sărută. O trase la el în poală, pe scaun, și o sărută așa puternic încât Charlotte nu mai știa dacă mai fusese așa atinsă vreodată. Buzele lui erau reci și moi și flămânde, iar ale ei erau pline de dorul însetat, ca și cum trecuseră decenii și secole de când nu îl mai atinsese. Se împinse în el și își așeză coatele pe umerii săi, tremurând din vina fiorilor ce o treceau.
Lui Blake nici măcar nu-i mai păsa că rana din abdomen sângera din nou. Când o văzuse acolo, ținta lui Radon, când își dăduse seama că nu putea fi salvatorul ei, întreaga lui lume se năruise. Nici măcar nu-i păsa că era înnebunit după ea când nici măcar nu se cunoșteau bine. Nici măcar nu-i mai păsa că-i putea face rău dacă nu se îndepărta. Durerea pe care o simțise când o văzuse pe jos, când o auzise pe Joy că vorbea cu spiritul ei, când îi simțise atingerile pe obraji deși nu o putea vedea, totul îi elibera acum trupul, ca și cum prezența ei era ca un leac. O cuprinse în brațele lui și o strânse acolo, de teamă ca totul să nu fie un vis.
—Sunt aici, Blake, murmură ea peste buzele lui. Sunt chiar aici și nu voi pleca.
Charlotte se lăsă pe pieptul lui ca și cum stătea pe o pernă. Degetele lui se jucau prin vălul de păr negru ce-i cădea ei pe spate, iar fata oftă de ușurare, simțindu-se pur și simplu împlinită, acolo lângă el. Blake îi sărută creștetul capului.
—Cum s-a întâmplat asta? întrebă el blând. Te-am văzut murind, Charlotte. Și Joy te-a văzut, iar acum ești aici.
—Nu știu. M-am trezit undeva și era femeia asta blondă pe nume Ryannen. A spus că eram un mesager. A spus că eram o reîncarnare și am făcut o înțelegere. M-am întors, dar acum am puterile ei. A mai spus că echilibrul naturii e în pericol iar eu trebuie să ajut ca nimic rău să nu se întâmple.
Blake o privi fix preț de câteva secunde. Stacojiul din ochii lui era mai puternic iar Charlotte înţelese că îi era foame. Îi cuprinse obrajii cu palmele şi îl sărută din nou. El se relaxă, unduindu-și cu plăcere buzele sub ale ei. Când Charlotte își trase capul ușurel, Blake se ridică cu ea în brațe. Picioarele fetei îi înconjurară şoldurile, iar Charlotte se încruntă, privindu-l întrebător. El se plasă în dreptul oglinzii de pe uşa dulapului, iar Charlotte îşi privi propria reflexie. Inima începu să-i bată cu putere în piept.
—Ce sunt astea? întrebă ea atingând desenele ce i se lungeau pe gât, spre umeri şi braț.
—Nu ştiu, dar sunt minunate, îi murmură Blake în păr. Tu eşti minunată.
Charlotte îşi aminti de atingerile lui Ryannen şi înțelese că semnele înflorite pe pielea sa erau pecețile femeii. Se întoarse spre Blake şi îl cuprinse mai bine cu braţele pe după gât.
—Sunt un mesager.
—Se spune că mesagerii sunt umbrele îngerilor.
—Eu nu sunt o umbră, protestă Charlotte cât timp Blake se întorcea înapoi la pat. Până la urmă, ce e un mesager?
Blake se aşeză pe marginea patului, desfăcându-i fetei mâinile din jurul gâtului său. Îi cuprinse palmele mici între degetele lui şi le strânse puternic.
—Ţi-am spus ce este. O fiinţă binecuvântată care este răspunzătoare de reîncarnare. De repetarea istoriei la nesfârșit. Dar tu eşti mai mult de atât, Charlotte. Nu poţi atinge un mesager, e doar o umbră, dar tu ai astea.
Blake dădu cu degetul conturul desenelor ei iar fata se cutremură de plăcere.
—Nu am mai văzut aşa ceva şi este de-a dreptul minunat, înţelegi?
Charlotte văzu strălucirea din ochii lui şi zâmbi. În liniştea care se lăsă Blake tuşi puternic. Când îşi luă pumnul de la buze Charlotte văzu picăturile de sânge negricios decorându-i pielea. Inima începu să-i bată cu putere iar îngrijorarea îşi făcu simţită prezența.
—Ce e asta?
—Sunt în regulă, o asigură el. Se mai întâmplă de-astea când nu mă hrănesc.
Charlotte nu-l crezu. Trecu prin filtrul gândirii tot ce Blake îi povestise şi avu o revelaţie ce o făcu să icnească ca un copil mic ce pricepe o explicație din prima.
—E blestemul, aşa-i?
—Da.
—Ai spus că mesagerii sunt binecuvântaţi. Înseamnă că au sângele ca și aghiasma, nu? Poate dacă ai bea...
Blake păstră o expresie pasivă. Charlotte înţelese că ceea ce spusese era corect. Hotărâtă, fata se împinse mai bine spre el, trăgându-i chipul aproape de al ei. Blake se împotrivi la început, dar doar la început, când buzele lui atinseră uşurel pielea gâtului lui Charlotte. Fata îl simţea încordat, tremurând de dorință. Charlotte se gândi. Murise odată, dacă o făcea acum din nou nu îi mai era teamă. Avea încredere deplină în Blake.
—Haide, murmură ea. Meriţi asta, Blake. Te rog, trebuie să o faci.
Respiraţia lui era caldă pe pielea ei. Charlotte se înfioră şi-şi încleştă bine braţele în jurul gâtului lui. Blake îi sărută peticul vulnerabil de piele din scorbura gâtului şi o trase mai aproape, lipindu-i bine trupul de pieptul lui. Inima lui Charlotte bătea nebunește. Blake îşi folosi degetele să îi mângâie talia şi şoldurile, fără să-şi ridice capul. Îi sărută lungimea gâtului până la maxilar, apoi îi cuprinse buzele. Charlotte gemu involuntar când el îi părăsi gura şi coborî iar la gât. Când o muşcă, din cauza extazului, fata nici măcar nu simţi. Colții lui intrară ușurel în pielea ei iar Charlotte se arcui înainte. Prima dată duruse îngrozitor. Acum, ideea că buzele lui erau presate de gâtul ei nu mai era așa de groaznică. Charlotte își urcă mâinile în părul lui și rămase acolo, în timp ce Blake se încordă și înțepenii cu palmele strângând-o de talie. Îl auzi cum geme încetișor înainte să-și desprindă buzele și să tragă cu nesaț, apoi se opri din nou. Charlotte își lăsă capul într-o parte ca el să aibă destul loc. Blake mai trase odată, apoi colții lui se retraseră. Charlotte se cutremură când el îi sărută rănile, iar desenele ce-i coborau pe brațe se aprinseră ca jarul, apoi reveniră la culoarea normală de violet.
—Charlotte, oftă el rezemându-și capul de pieptul ei, iar fata îi mângâie părul blond.
—A mers? întrebă ea blând, simțindu-l cum se relaxează în brațele ei. E totul în regulă?
Blake nu răspunse un timp îndelungat. Când își ridică capul, Charlotte îi întâlni șocată ochii. Stacojiul din privirea lui dispăruse, lăsând locul unui amestec de verde și auriu, auriul mierii în soare. Fericirea ce o traversă pe fată fu nemărginită, iar Charlotte îi sări la gât și îl sărută, încât Blake stătu o secundă ca să conștientizeze totul, apoi îi dădu șuvițele de păr negru după ureche și o sărută și el.
* * *
—Joy—
Mi-am cuprins tâmplele cu degetele, așezată pe marginea patului din camera mea. Ploaia lovea în geam și întunericul începuse să se lase. Gale era jos, Blake cu Charlotte în camera de oaspeți, iar eu așteptam. Așteptam neliniștită, tânjind după prezența lui Hades. Nu știam cum reușise să îl oprească pe Radon, unde fusese cât timp tatăl lui îmi omorâse prietena și unde era acum, când eu încercam să dau de el. Eram îngrijorată și nu urmam să mă liniștesc până nu îl vedeam bine. M-am ridicat de pe pat, dându-mi tricoul ud peste cap, lăsându-l să cadă peste covorul de jos. Mi-am scuturat părul de apă și am mers până la dulap pentru a-mi scoate haine noi. Tocmai când îmi trăgeam pe mine un maieu, niște bătăi slabe au răsunat în ușă. Mi-am lăsat părul pe spate și m-am grăbit să-mi înlătur și blugii și să-mi iau pantalonii de pijama. Eram atât de obosită încât puteam dormi ani, indiferent că Radon urma să vină după mine sau nu.
—Mă schimb! am anunțat persoana de la ușă. Așteaptă o secundă.
Am sărit de pe marginea patului, adunând de pe jos hainele murdare. Le-am făcut ghem în mână și m-am îndreptat spre ușă. Am deschis-o și m-am holbat o clipă la Hades, care stătea rezemat într-un umăr de zidul din stânga. Am putut ofta ușurată doar în clipa în care s-a aplecat spre mine iau buzele lui le-au cuprins pe ale mele.
—Nici nu știi cât m-am luptat să nu intru, îmi murmură el la ureche, în timp ce mă împingea să merg cu spatele și să intru în cameră.
—Ușurel, campionule, am pufnit peste buzele lui, iar el și-a tras capul, privindu-mă cu un rânjet lacom pe chip, dar cu sprâncenele arogant ridicate pe frunte. Așteaptă o secundă.
A intrat singur în cameră, cât timp eu am țopăit până la baie, aruncând hainele în coș. Când m-am întors l-am găsit pe marginea patului. Rânjetul pe care îl avusese pe chip dispăruse și lăsase loc unei expresii serioase, dar blânde. Am închis ușa în urma mea iar el mi-a făcut semn să mă așez. M-a tras la el în poală și și-a rezemat bărbia de umărul meu stâng. Eu mi-am lăsat toată greutatea peste trupul lui, închizând ochii. Respirația sa lovindu-se de pielea mea era singurul lucru pe care doream să-l aud în acele momente.
—Ești în regulă? mă întrebă apoi, așa blând încât m-am panicat și l-am privit.
—Da, acum da, i-am răspuns ascunzându-mă iar la pieptul lui.
—Știu că a dorit să-ți facă rău, Reich, am simțit-o. Apoi durerea care te-a traversat când a murit Charlotte a fost așa puternică... Am crezut că ți-a făcut ție ceva. Nici nu am știut cum să opresc totul mai repede.
—Unde ai fost? l-am întrebat ferm. Cum ai reușit să-i anulezi magiile?
A oftat. Hades a oftat puternic și mi-a sărutat pielea gâtului, la nivelul la care îi erau buzele. S-a ridicat cu mine în brațe și m-a lăsat cu picioarele pe pământ. Expresia de pe chipul lui încordat mă îngrijora din ce în ce mai tare.
—Ce ai făcut? am reușit să murmur.
A privit în jos iar după, fulgerător de repede, și-a tras tricoul peste cap. Am auzit bufnitura înfundată când materialul a atins podeaua, iar Hades s-a întors cu spatele la mine. Am petrecut o secundă ca să inspir corect aerul și să nu fac vreo cine-știe-ce scenă de panică, apoi i-am privit pielea palidă și fină, pe sub ea încordându-se mușchi zvelți. Un desen roșu îi urca din zona toracală până aproape de umeri, peste omoplați, un desen cu linii agresive, nicidecum așa firave și elegante ca cele de pe pielea lui Charlotte. Când le-am atins cu vârful degetelor l-am simţit încordându-se iar pielea i s-a strâns. Am urmărit o linie cu o atingere fermă, din zona toracală până aproape de umeri, iar el a tresărit. Culoarea aceea de roşu făcea desenele să pară răni, lovituri de bici sau crestături făcute cu lama şi ardeau ca şi o bucată de cărbune peste care pui puţină apă. Cu toate astea, erau frumoase într-un mod în care nu-l înțelegeam. M-am holbat la ele clipe îndelungate, neştiind ce să spun mai exact și mai corect.
—Înainte era mai mic, începu Hades cu un ton atât de rece încât mi-am tras mâna imediat de pe spatele lui. L-am pornit din nou şi habar nu am cum să-l opresc.
—Ce este?
—Radon a avut dreptate când a spus că nu ştii nimic despre cine a fost tatăl meu.
—Poate a avut dreptate şi când a spus că nu știu nimic despre tine, am murmurat lăsându-mi privirea în jos şi pentru prima dată Hades nu s-a întors să-mi ridice bărbia.
—Mi-a fost teamă că o să distrug totul dacă-ţi spun, în regulă? Nu ştii cât de greu este să stau în preajma ta şi să nu spun vreo prostie care să te supere.
—Adică mă faci supărăcioasă?
—Nu, îți spun doar că eşti complicată.
—Ei bine, domnule Morgenstern, nu eu sunt cea schimbătoare ca vremea la tropice. Unde ai fost cât timp tăticul tău îmi omora prietena? Sau unde ai fost cât timp tăticul tău mă ştrangula?
S-a întors spre mine uşurel, fără să-mi răspundă. Poate chiar avea dreptate. Poate eram, cu adevărat, mult prea supărăcioasă. Cu toate acestea, orgoliul nu mă lăsa să-mi retrag cuvintele. Privirea mea s-a intersectat cu cea mânioasă a lui Hades şi am fost, pe moment, traversată de teamă, de o teamă ce-mi spunea că mesesem prea departe.
—O să-mi aduci la nesfârșit aminte de greșelile pe care le fac?
Vocea lui era calmă, dar în tocmai ca o palmă peste față. Inima a început să-mi bată cu putere şi m-am simţit atât de vinovată încât nici nu am mai putut să-l privesc în ochi. Încerca să treacă peste iar eu îl țineam în loc. Îl învinuiam de ceva ce tatăl lui adoptiv făcuse, fără să-l las să-mi explice cum tot el ne-a salvat pe toţi. Eram, cu adevărat, o iubită îngrozitoare.
—Haide s-o lăsăm baltă, Joy.
Cuvintele lui s-au propagat la mine în minte ca o ploaie de cuţite. Am văzut negru în faţa ochilor pentru câteva secunde, iar când imaginea s-a făcut mai clară Hades deja îşi trăsese tricoul pe el şi dădea să treacă pe lângă mine. I-am sărit în față brusc și mi-am făcut braţele cârlige cu care l-am apucat de gât. Hades s-a oprit, dar nu m-a atins în niciun fel. Nu mi-am ridicat capul să văd cum mă priveşte dezamăgit şi mânios ci m-am ascuns la pieptul lui, îngrozită de teama că el nu dorea să lăsăm baltă doar discuţia. Nu puteam accepta asta. Ne promisesem unul altuia unele lucruri, iar acum nu le puteam da uitării din vina firii mele conduse de îngrijorare și frică. Mi-era frică. Mi-era frică pentru el, pentru Charlotte, pentru bunica, mă temeam de ceea ce ar fi putut face Radon, mă îngrozea ideea că Ryan putea să se întoarcă și să ajungă victimă în toată problema. Nici măcar nu-i spusesem lui Hades de el.
—Și eu pot să distrug totul. Nu mă lăsa să o fac, l-am rugat strângându-l puternic, deși părea că îmbrățișez o statuie și nu pe el, căci avea tricoul rece și încă ud, iar mușchii îi stăteau încordați.
Nu s-a mișcat și nu a spus nimic clipe atât de lungi încât ajunsesem să mă urăsc că spuneam atâtea prostii când eram pusă sub presiune. Avea dreptate. Eram complicată involuntar și suficient de egoistă ca să mă pun pe mine pe primul loc și abia apoi pe el. Cine știe ce nebunie făcuse ca să-l oprească pe Radon. Chiar el spusese asta, chiar el îmi mărturisise că pornise desenul de pe spate, iar la felul în care arăta sigur nu era ceva bun. M-am ridicat pe vârfuri, săltându-mi bărbia spre el. Avea o expresie pasivă, vizibil extrem de nervoasă și de supărată. Mi-am umezit buzele, trăgându-l înainte cât să fim amândoi cu fețele una în dreptul celeilalte. Respirația lui era rapidă, semn că apropierea îl frustra. Am zâmbit doar în gând, plimbându-mi buricele degetelor pe pielea fină a gâtului său, aproape de spate și umeri. Am simțit un fior urcându-mi pe șira spinării, atât de intens încât am înțeles că legătura dintre noi își făcea iar simțită prezența.
—Ne așteaptă toți jos, spuse el în cele din urmă și se trase cu doi pași înapoi.
—Chiar vrei să încheiem discuția așa?
Toată speranța pe care o aveam s-a năruit într-o secundă. Mi s-a strâns inima și mi-am tras brațele, legănând afirmativ din cap numai să reacționez în vreun fel și fizic. El m-a privit, m-a privit în acel mod în care animalul se pregătește să sară pe pradă, și totuși nu e sigur dacă ar face o alegere corectă. Eu m-am întors şi mi-am trecut stingheră mâna prin păr, îndreptându-mă spre ieșire. El era exact în spatele meu, iar atunci când am deschis uşa palma lui s-a împins în lemn şi a închis-o cu o bufnitură. M-am întors spre el, anticipând cu un sentiment de deja-vu ceea ce urma să se întâmple. De data asta, însă, nu a mai aşteptat şi nici nu mi-a oferit mai întâi explicaţii. M-a imobilizat între ușă şi trupul său, iar buzele i s-au repezit disperate spre ale mele. M-a împins în uşă şi am icnit de durere, o durere anormal de plăcută, în timp ce mâinile lui se plimbau pe şoldurile și coapsele mele, ca şi cum era un drum pe care îl parcusese de milioane de ori.
—La naiba, nu! Normal că nu, Joy, îmi răspunse printre gâfâituri şi pentru prima dată engleza lui avusese un accent tipic german care-mi înmuiase genunchii.
Părul lui negru se unduia mătăsos printre degetele mele, în timp ce continua să mă tragă cât mai bine la pieptul lui. Avea un mod ciudat de a săruta, ca şi cum cineva ar fi putut oricând să intervină, ca şi cum o făcea pentru ultima oară. Şi poate vedea în viitor, pentru că zgomotele înfundate pe care noi le scoteam au fost acoperite de niște bătăi în uşă. Mi-am retras capul ruşinată, iar Hades şi-o dat ochii peste cap, trăgându-mă într-o parte. Şi a deschis uşa. Uşa camerei mele, cu părul răvăşit, obrajii febrili şi respirația ca cea a unuia ce tocmai terminase pe loc fruntaş un maraton. Am fost îngrozită de ideea că în faţa lui putea fi bunica.
—Cu ce te putem ajuta?
"Nu e bunica", am oftat uşurată în minte, observând expresia neprietenoasă de pe faţa lui Hades. "Dar dacă-i Gale, sau Ezra, poate Benjamin..."
—Înturnire de gradul zero la parter.
Imediat m-am împins în Hades, rezemându-mi tâmpla dreaptă de maxilarul lui. Ysandre, din faţa mea, îşi ținea braţele la piept, cu o expresie pasivă. În ochi îi jucau flăcări de nemulţumire şi probabil îi ieşiseră colţii. Ha!
—Coborâm acum.
Roşcata ridică din umeri, făcând cale întoarsă pe hol. Am privit arogant după ea, închizând cu un bufnet uşa. Hades a început să râdă imediat, un râs gâlgâitor şi aproape am zâmbit la vederea lui. Dar nu, Joy. Tipul râde de tine. Am pufnit, îndreptându-mă nonşalant spre birou, ca să-mi iau un elastic şi să-mi prind părul jumătate uscat.
—E amuzant când eşti geloasă, îmi murmură Hades la ureche, prinzându-mă pe la spate de talie, când eu aveam braţele ridicate deasupra capului.
—Tu nu ai fi dacă un tip m-ar soarbe din priviri și m-ar şi pupa pe buze când ne întâlnim?
—Cu siguranţă i-aş întoarce ghinionistului fața la spate, îmi răspunse, înteţind strânsoarea din jurul adbomentului meu.
M-am întors, strângându-l într-o îmbrăţişare puternică, o îmbrăţişare în care speram că voi reuşi să pun orice teamă şi îngrijorare, ca el să le înţeleagă. Am oftat atât de puternic la pieptul lui încât îmi doream să plâng. La naiba cu sensibila de Joy. Intrasem în ceva mult prea rău ca să mai pot da înapoi, trebuia să mă conformez cu situaţia. Astfel, am început să respir rapid ca să înlătur lacrimile ce-mi ardeau ochii. Hades m-a strâns puternic, lăsându-se pe spate ca să mă poată ridica complet la el în braţe.
—Simt că vrei să plângi, Joy. Fă-o. E cel mai bun mod de a te descărca.
—Nu, am murmurat cu fața ascunsă în scorbura gâtului său. Arăţi că ești slab. Sentimentele te fac slab.
Nu ştiam dacă ceva ar fi putut să înlăture nodul ce-mi deranja stomacul. Trebuia să fiu fericită. Trebuia să stau cu Charlotte şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că eram toți în regulă, dar tot ceea ce se întâmplase îmi bântuia mintea. Radon îmi arătase cât de puternic era şi cât de neputincioasă eram eu. Îmi arătase cât de uşor ne putea lichida, îmi arătase cât de periculos era când ne jucăm cu el. Teama pe care o simţeam îmi săpa constant în minte, ca un girofar pornit ce-mi lumina întruna calea şi mă determina să fug. Pe moment m-am gândit cum ar fi să plec. Să o iau pe bunica şi să mergem la Ryan în NashVille. Dar nu puteam face asta, pentru că nu era în joc numai viaţa mea. Mai erau vieţile locuitorilor din Syracuse, Kit, Charlotte, Gale și cel mai mult, Hades. El era ţinta principală, pionul ce risca să fie luat de pe tablă, şi ştiam că, indiferent de cât de tare mă temeam, urmam să fac orice ca el să fie bine pentru că, din vina legăturii sau nu, ajunsesem să ţin la el mai mult decât la mine.
—Sentimentele tale m-au salvat, Joy.
Am tresărit când el a reuşit să mai spună ceva. M-a lăsat jos şi mi-a cuprins obrajii între palmele sale, coborându-şi chipul până în dreptul feţei mele. I-am privit ochii negrii, umpluţi de griji şi gânduri, şi pentru prima dată am văzut în ei oboseala şi greutatea lucrurilor pe care le-a avut de îndurat. Poate că puterea lui a ajuns într-un fel şi la mine, căci imediat cum am simţit că lacrimile îmi vor părăsii ochii, am clipit rapid şi m-am forțat să mă stăpânesc.
—Nu ştiu ce vrei să spui.
—Mă faci să fiu uman, înțelegi?
Am clipit mărunt, năucită de căldura care mă cuprinsese de nicăieri. Mereu găsea ceva de spus. Mereu reuşea să alunge tot întunericul din mine, dar mă îngrijora faptul că, cel mai probabil, îl lua asupra lui.
—Legătura dintre noi mă face să simt ce simţi şi tu. Încă de când am redevenit eu, de când am ajuns legaţi, am putut simţi când erai fericită, neliniştită sau tristă, iar toate astea, Joy, trec prin mine. Îmi aduc aminte de cum eram înainte, până ca Radon să mă distrugă, şi mă fac să lupt ca să reconstruiesc totul. Tu eşti motivul principal pentru care vreau să fiu din nou ca înainte.
La finalul vorbelor sale eram pe culmile extazului, pe culmile unei fericiri care mă determina să sar şi să râd ca o nebună ce nu și-a luat luni la rând medicamentele. Acela era unul dintre momentele în care îmi doream ca timpul să se oprească. Acel moment când Hades reuşea să scoată afară pe uşă toată durerea şi mă făcea să mă simt puternică şi specială şi pur şi simplu a lui, ca şi cum aşa era menit să fie. Apoi, ca şi cum dulceaţa ce-mi învăluise trupul nu era suficientă, Hades se aplecă şi-mi sărută fruntea, mângâindu-mi pomeţii cu buricele degetelor. Nu ştiam ce să-i spun cum, de altfel, nu ştiam dacă mai era cazul să spunem ceva. M-a luat de mână şi am coborât amândoi în sufragerie, unde imaginea posomorâtă a Cabalului era luminată într-un colţ de Blake şi Charlotte, care împărțeau amândoi acelaşi fotoliu. Bunica croşeta pe canapea, iar lângă ea, Kit îi desfăcea ghemul de lână. Gale butona la telefon undeva prin bucătărie, încercând să-i explice tatălui său cum furtuna îi distrusese Hummer-ul. Când am ajuns, toţi și-au ridicat privirile spre noi. Unele obosite şi altele roşii de furie, adică cea a lui Ron, ne-au fixat pe mine şi pe Hades, care încă mă ţinea de mână şi privea într-un punct fix, la bunica. Şi Lauren îl fixase peste ochelarii săi cu ramă subţire din alamă, oprind jocul mâinilor din timpul coşetatului.
—Luaţi loc, ne ceru Benjamin, părând în acele momente cel mai paşnic şi cel mai calm dintre toţi. Avem lucruri foarte importante de vorbit.
Am înghiţit în sec, făcând cum mi s-a cerut, dar Hades a rămas în picioare, privind direct în ochii lui Benjamin, care nu părea deloc intimidat se uitătura brunetului care sfredelea pe toate părţile, cu maxilarul încordat.
—Au aflat, aşa-i? vorbi Hades ferm, în contradictoriu cu expresia lui întunecată.
—Ce ai făcut a absorbit energie de pe tot continentul, Hades. A dat vremea peste cap, animalele şi până şi oamenii. Până şi pe noi ne-a afectat. Normal că au aflat, şi nu le-a plăcut.
Hades rânji, ridicând din umeri. Dacă nu ar fi existat legătura dintre noi aş fi zis că fortreaţa după care se ascunsese când fusese spirit se ridicase din nou, poate chiar mai puternică. Mi-am amintit de desenul de pe spatele lui şi am îngheţat.
—Dar v-am salvat pielea, aşa că ar trebui să-mi mulţumiţi.
—Ai acţionat nesăbuit.
—Nu faci nimic fără riscuri, interveni Ron. Ai puncte bonus de la mine, Hades.
—Ce a făcut e o prostie, Ron, oftă Benjamin. Nu ştim dacă Hades va putea controla ceea ce tocmai a descătuşat. Raphael vrea să-l vadă.
—Nu are decât să treacă oceanul, îi replică Hades, trântindu-se lângă Kit pe canapea, în partea opusă mie.
—Vrea ca tu să treci oceanul. Tu şi Joy. Restul Cabalului e curios în legătură cu ea aşa că avem avion spre Germania, vineri.
Am crezut că o să mă înec cu aerul. Tonul degajat al lui Hades deveni grav.
—Joy nu vine nicăieri cum, de altfel, nici eu nu o voi face.
—Suntem prieteni, Hades, dar mai presus de asta suntem cei pe care trebuie să-i asculţi. Nu mai fi aşa încăpățânat. Vor să se asigure că o să poţi controla puterea. Magia neagră poate scăpa uşor de sub control. Uită-te la Radon.
—Magie neagră? am repetat confuză, lăsându-mă peste genunchi ca să-l văd pe Hades, care-şi întoarse capul spre mine imediat, cu o expresie între furie şi părere de rău; asta dorea să-mi spună în cameră, când discuția noastră luase o întorsătură greșită.
Din vina a ceea ce făcuse. Benjamin spusese că ceea ce Hades făcuse afectase până și oamenii. Poate mă afectase și pe mine când am ajuns așa de aproape de el după ce a căpătat acel desen pe spate. Acest gând m-a îngrijorat. Magie neagră, ceva ce pusese restul Cabalului într-o aleră și mai mare. Nu era deloc bine.
—Tatăl lui Hades a fost Azazel.
—Ăla nu era un înger căzut? interveni Gale de nicăieri, atrăgând atenția tuturor, numai privirea mea a rămas intersectată cu a lui Hades, ca și cum se oprise timpul în loc. L-au urmat pe Lucifer și împreună cu Shemhazai au devenit îndrumătorii celor două sute de îngeri căzuți. Paznicii Iadului, așa-i?
—De unde știi toate astea? îi replică Ron ușor exasperat, privind peste umăr la blondul ce înțepenise în loc, cu un zâmbet maestuos pe chip.
—Internetul e mai magic decât voi toți la un loc.
—Azazel a fost închis în pentagramă de Cabal și Radon, se auzi vocea firavă a lui Blake, care nu înceta să o strângă pe Charlotte în brațe. Imediat după ce s-a aflat că urma să aibă un copil cu Loana. Dinesh, bunicul lui Hades, nu a putut accepta una ca asta, iar demonul ce fusese eliberat pe pământ a ajuns înapoi în dimensiunea lui.
—Hades i-a moștenit o parte din puteri, continuă Ezra gânditor, stând rezemat de un zid cu Ysandre lângă el. Și le-a pornit când a făcut incantația de deschidere a pentagramei din conac, așa-i, Hades? Noi ți-am blocat magia neagră în pentagramă, iar tu ai deschis-o și ai absorbit întreaga putere magică pe o rază de mii de kilometrii.
S-a lăsat tăcerea. Ajunsesem să procesez atât de greu informațiile încât vocea lui Ezra se pierduse undeva în mintea mea încețoșată. Tatăl lui Hades era un demon, nu un necromant, așa cum îmi spuseseră la început, când credeau că aveam să dispar din viața lor. Tatăl lui Hades fusese unul din demonii ajunși prima dată pe pământ. Prin venele lui Hades curgea sângele lui, sângele unui înger căzut. Hades făcuse un pact cu diavolul ca să ne scoată pe noi din încurcătură. Hades era un semidemon, așa cum spusese Radon, cu o mamă vrăjitor și un tată căzut din Rai.
—V-am salvat pielea, mârâi Hades punctat, ochii săi întunecați fulgerând spre Ezra. Aș fi putut să dispar pur și simplu. Credeți că Radon chiar vrea să mă omoare?
Pentru prima dată am amuțit cu toții, privindu-l neîncrezător.
—Vrea să vă distrugă pe voi, pe voi și tot echilibrul din lumea supranatrală. Știa de puterea lui Azazel, știa de ceea ce eram în stare să fac dacă dădeam de magie neagră, iar dacă m-ar avea de partea lui ați fi cu adevărat terminați.
Tonul folosit de Hades era mai rece decât cel pe care-l avea când era spirit. Ca și cum ceva ne dispersa legătura, nu simțeam decât frânturi din senzațiile reci ce-l treceau. L-am privit înmărmurită cum se ridică de pe canapea, aruncând o privire sfidătoare spre Ezra, Benjamin și Ron.
—Așa că, de acum încolo, gândiți-vă de două ori înainte să o faceți pe atotputernicii.
—Ne ameninți? replică Ron ferm.
—Vă previn, pentru că nici unul dintre voi nu îl știe pe Radon la fel de bine ca mine.
—Nu putem să mai avem încredere în tine, Hades, nu până nu ne asigurăm că poți controla darul lui Azazel, încercă Benjamin să-i explice. Am avut încredere în Radon odată. Știm că nu ești ca el, dar nu putem risca, iar tu ești conștient de asta.
—Du-te cu Joy, Hades.
Ne-am întors capetele spre Kit. Totul era atât de încurcat, atât de complicat încât obosisem. Expresia lui Kit era gânditoare, dar luminoasă, ca și cum nu fusese cu doar câteva ore în urmă la un pas de moarte. Privea direct în ochii lui Hades, iar când brunetul încercă să protesteze, ceva din expresia lui Kit îl opri. Hades tăcu încordat și așteptă ca singurul lui prieten adevărat să vorbească.
—Chiar tu ai spus, continuă Kit. Ai puterea lui Azazel, ce Dumnezeu! Nu vor încerca să-ți facă rău. Arată-le că ești încă tu, nu ai nimic de pierdut, iar Joy va veni cu tine, pentru că Sabbah poate să o învețe cum să o controleze mai bine pe Jocelyn.
—Nu o mai am pe Jocelyn, am intervenit, amintindu-mi clar când umbra intrase prin Charlotte înainte să moară.
—Ba o mai ai, mă corectă Charlotte de lângă Blake. Ryannen a spus că, odată ce eram deja un mesager, Jocelyn nu și-a făcut menirea, deci nu m-a salvat. Încă o poți controla.
—Atunci așa rămâne, încheie Kit discuția, și se ridică de pe canapea, frecându-și palmele. Acum, cineva va trebui să stea de pază aici, în caz că Radon va avea curajul să se avânte din nou la atac.
—Stau eu, alese Hades, încă cu o expresie furioasă și gânditoare pe chip.
M-am încălzit la acest gând. Chiar trebuia să discutăm între patru ochi. După ce Cabalul a plecat împreună cu Ysandre și Gale, Charlotte și Blake au urcat în camera de oaspeți. Bunica, îngrozitor de tăcută, mi-a pus cina pe o farfurie și a urcat sus, urându-mi noapte bună. Hades a încremenit pe canapea, privind înainte. Liniștea dintre noi era așa apăsătoare încât îmi stătea ca un nod în gât. Nu am putut mânca decât câteva înghițituri, apoi m-am ridicat de la masă și m-am așezat pe canapea lângă Hades, tăcutul și întunecatul Hades. L-am privit special secunde lungi, fără să spun nimic. Poate trebuia să mă schimbe. Informațiile pe care le aflasem poate trebuiau să schimbe ceea ce simțeam, dar eu eram la fel și, mai mult de atât, îl vedeam pe el la fel, ca și cum nimic nu se întâmplase în acea zi. Era tot el, dar mai neliniștit și mai gânditor decât înainte. Îl dăduse peste cap, totul îl dăduse peste cap, și numai pe mine mă lăsa să o văd.
—Trebuia să-ți spun eu asta, murmură el în cele din urmă. Trebuia să afli de la mine, nu de la ei.
—Asta nu schimbă cu nimic ceea ce este între noi.
A tăcut o clipă, apoi și-a întors capul spre mine. Părea obosit. Era, de fapt, aproape de capătul puterilor.
—Cum poți fi sigură? Dacă o iau razna, cum a făcut-o Radon?
Am legănat negativ din cap, trăgându-mă lângă el. I-am cuprins gâtul cu brațele și l-am tras la pieptul meu. Și-a ascuns chipul în părul meu și m-a strâns cu putere de șolduri, urcându-mi picioarele peste genunchii săi. Inima îi bătea cu putere în piept și avea respirația caldă. I-am mângâiat spatele, apoi m-am jucat cu șuvițele negre ce-i cădeau peste tâmple.
—Am încredere în tine.
A oftat și nu a mai spus nimic. Eram atât de obosită încât mi se închideau ochii, dar am continuat să-i masez creștetul capului ca și cum era un copil ce se trezise dintr-un coșmar. Respira din nou ușor, regulat, și devenea din ce în ce mai greu peste pieptul meu, semn că îl fura și pe el somnul.
—Hades, am murmurat, iar el a bolborosit ceva în barbă. Trebuie să sting becul.
Nu s-a mișcat. Am tăcut câteva clipe, apoi becul de deasupra capului meu s-a stins singur. Am pufnit amuzată, rezemându-mi bărbia de creștetul lui. El s-a fâstâcit. Și-a ridicat capul de pe mine și m-a tras peste el, întinzându-se pe spate pe canapea, cu mine acoperindu-l pe jumătate. M-am ascuns la pieptul lui, simțindu-i pe obraz bătăile inimii, zvârcolindu-se în pieptul lui la fel de rapid cum o făcea a mea. În acea noapte am adormit mai liniștită ca niciodată, știindu-l în siguranță, lângă mine, ca și cum acolo fusese locul lui din totdeauna.