Perspectiva lui Alexander
Mă aflu în cabinetul doctorului, alături de acesta, Jessica și Elton. Întreg corpul îmi este încordat, iar liniștea este mult prea apăsătoare. Eu sunt singurul care stă în picioare și se plimbă de colo-colo, restul stau pe scaun și așteaptă ca infernul să înceapă. Știu că puțin mai devreme am avut cea mai intensă partidă de amor, însă acum îmi vine să țip și să dau cu pumnul în orice obiect care-mi stă în cale. Îi privesc pe rând și observ cât de tensionați sunt, cu siguranță nu au o scuza anume, pentru faptul că m-au mințit atâția ani, pentru că m-au lăsat să trăiesc cu vina și cu durerea pierderii ei. Mă apropii de scaunul roșcatei și îmi trântesc palmele pe spătarul acestuia, speriind-o pe frumoasa mea, însă acum puțin îmi pasă. Aceasta are aceeași vină ca și ei, da, o iubesc, enorm, dar totuși cum a putut să-mi facă așa ceva? Îmi dreg vocea și încerc să vorbesc cât pot de normal:
— Nu mai tăceți ca niște sfinți și explicați-mi dracului odată de ce m-ați mințit atâția ani la rând și cum de pot merge dintr-o dată?
O alta liniște apăsătoare mă înconjoară, îi studiez pe rând. Doctorul se preface că scrie ceva pe telefon, Elton se uită fix pe geam, iar roșcata mea își netezește rochia și ocazional strânge din coapte, posibil lipsa lenjeriei intime să o incomodeze. Chiar dacă doar ea și eu știm că îi lipsesc chiloții, aceasta cu siguranță se simte stânjenită. Îmi dreg vocea și încep să bat ritmic cu degetul pe spătarul scaunului.
— Eu... ăăă, știi Alexander...
Îmi dau ochii peste cap când o aud pe Jessica cum se bâlbâie și mai că îmi vine să o iau pe sus și să îi plesnesc bucile până i se înroșesc. Ridic mâna dreaptă de pe scaun și mi-o trec prin păr de câteva ori, apoi continui puțin mai nervos decât mi-aș fi dorit:
— Jessica, scumpo, nu există nicio scuză în lume, pentru a-mi explica de ce a-ți procedat așa, însă mi-aș dori enorm să aud adevărul.
— Scarlett... O cheamă Scarlett.
Această corectare este ca o găleată cu apă rece. Scarlett? De unde până unde Scarlett? Ridic o strânceapă automat, arătând confuzia pe care o am la ora actuală?
— Cum adică? Ea este Jessica mea! Nu vezi? Monstrule ești chior?
Scaunul acestuia se mișcă câțiva centimetri în spate, semn că se va ridica. Mă poziționez în spatele său, ducându-mi brațele la piept și pregătit să ascult tot ce are de spus. Nu se grăbește, iar acest lucru mă scoate din sărite. Încep să bat din picior exasperat de toată această așteptare, iar faptul că acesta se întoarce și trece pe lângă mine foarte nepăsător mă scoate din sărite. Îl văd fugitiv pe doctor cum face ochii mari și se ridică grăbit de pe scaun, însă nu mai apucă să zică ceva, pentru că fac stânga împrejur cât ai clipi, iar pumnul meu pornește cu viteză spre Monstru. Doar o secundă face diferența dintre fericire și agonie, iar în momentul de față agonia este la putere.
Nici nu realizez când sunt oprit de o mână, ca în secunda următoare să fiu trântit la podea, având brațul îndoit la spate, iar un genunghi în mijlocul spatelui. Contactul cu gresia rece a fost unul cam dur, iar acest lucru mi-l resimte întreg corpul, dar confuzia este mult prea mare. Ce s-a întâmplat? Ar fi trebuit ca pumnul meu să-l lovească pe Elton, însă cineva m-a oprit fără ca măcar să se chinuie. Însă cine ar fi putut să facă asta? În cameră suntem doar patru oameni, eu sunt la podea, Elton în fața mea, doctorul știu ca era la birou, iar roșcata pe scaun. Doar nu se poate ca... Imposibil! Îmi mut ușor capul într-o parte și cu coada ochiului o zăresc pe Jes... Scarlett stând deasupra mea. Fac ochii mari și nu pot să cred așa ceva. Femeia firavă care era acum câțiva ani s-a transformat într-o luptătoare dar cum și de ce? Cu siguranță șocul și groaza se citesc cu ușurință pe chipul meu, iar acest lucru o face pe roșcată să ofteze, înainte de a se ridica de pe mine. Aud tocurile cum se îndepărtează de mine, iar apoi vocea sa calmă și tristă cum începe să vorbească:
— Scuze, însă trebuia să te opresc înainte de a face vreo prostie. Dominic nu are nicio vină, el doar a încercat să ne protejeze, chiar dacă a însemnat să ne facă să suferim. Știi prea bine asta, chiar dacă refuzi să crezi. Aaron nu este mort, este doar închis. Știi la fel de bine ca și mine că încă are oameni peste tot și dacă s-ar chinui puțin ar evada.
Mă ridic cam stângaci de jos și îmi scutur hainele aruncând o ultimă privire spre Monstru, apoi mă întorc și ascult atent ceea ce-mi spune roșcata. O privesc cum stă rezemată de biroul doctorului și mă privește la rândul său. Chipul său este unul dur, serios și încrezător care este menit să intimideze pe oricine, însă pe mine doar mă bagă și mai rău în ceață. Stau și analizez tot ce s-a întâmplat astăzi și ajung la concluzia că nimic nu mai este la fel. Oftez și dau din cap spre aceasta să continue, iar în cameră se aude doar vocea ei, din nou:
— Îmi pare rău, pentru toți acești ani în care ai suferit și m-ai plâns. Îmi pare rău, pentru că te-ai învinovățit mereu pentru moartea mea. Îmi pare rău, pentru tot, însă totul a fost spre binele tău.
— Sper binele meu? Cum poți spune așa ceva? Tu ai idee că la un momentdat era să mor?! Zi, ai idee? Și exact asta îmi doream, așa aș fi fost cu tine pentru totdeauna, dar de fapt aș fi fost din nou singur, pentru că tu, afurisito trăiești! Ai trăit în toți acești ani nenorociți!
Lacrimi amare îmi udă chipul cu fiecare cuvânt pe care-l rostesc. Bătăile inimii cresc în intensitate, furia se mărește, iar un sentiment de greață se face prezent. Îmi duc palmele tremurânde la față ca să-mi ascund lacrimile, nu vreau să par așa de slab, însă toată această situație m-a rănit. Știu că ar trebui să mă bucur ca este vie și că putem să fim împreună, însă momentan durerea este mult prea mare, iar furia clocotește în mine. Prins în durerea mea, nu aud când aceasta vine spre mine, iar atunci când brațele sale mă strâng la piept tresar ușor și întreg corpul mi se încordează. Primul instinct este să o împing de lângă mine, dar odată aflat în brațele sale cedez. Îmi mut mâinile pe spatele său și fața mi-o îngrop în umărul ei, strângând-o puternic la piept.
Mi-a fost enorm de dor de ea, de parfumul său de ciocolată, de tot ce înseamnă ea. Din instinct îmi mut o mână pe capul său și îmi îngrop palma în părul mătăsos, trăgând ușor de acesta, pentru a-i lăsa capul pe spate. Îmi ridic privirea spre aceasta și mă apropii lent de gura sa. Îmi simt buzele uscate, iar înainte de a mi le lipi de ale sale, trec fugitiv cu limba peste ele. Nu îmi pasă că cei doi bărbați din cameră ne privesc, că mai acum două minute i-aș fi bătut pe toți trei, tot ceea ce contează este ea și acest minunat sărut. Buzele noastre se freacă unele de altele, iar limbile noastre se luptă pentru dominare. Aș fi putut să o sărut ore în șir, însă Elton s-a gândit să-și dreagă vocea și sa ne întrerupă mirificul moment. Mă depărtez de Scarlett și îmi dau ochii peste cap, încercând să nu fac vreo criză, din nou.
— Dacă tot nu ai avut bunul simț de a ne lăsa încă puțin, te rog continuă.
Ironia mea este nelipsită astăzi. Degetele de la mâna dreaptă se împleticesc cu ale sale și pornim spre scaun. Mă așez primul, apoi o trag pe aceasta în brațele mele. Un micuț chicot îi scapă printre buze atunci când rochia blue i se ridică puțin cam mult. Un zâmbet drăcesc îi luminează chipul, însă vocea groasă a monstrului îmi întrerupe, din nou, gândurile mult prea perverse.
— Scarlett, are dreptate. Toată această minciună a fost pentru binele vostru. Spencer știindu-te invalit, iar pe ea moartă nu are de ce să vrea să evadeze, însă dacă ar afla că amândoi sunteți teferi nimic nu i-ar sta în cale. Tu ar trebui să știi cel mai bine de ce este acesta capabil. Acum, te rog, nu mai fi copil și gândește rațional. De ce crezi tu că poți merge din nou? Crezi că pentru mine a fost ușor să te mint, să te văd cum îți faci singur rău gândindu-te că din vina ta ea a murit? Îți zic eu că nu mi-a fost. Toată această minciună m-a măcinat puțin câte puțin, în fiecare zi și noapte. Amândoi sunteți ca și copiii mei, iar să vă văd triști mă doare cel mai rău.
Tot ce spune îl doare, se vede cu ochiul liber. Știe că a greșit și îi pare rău, însă speră că o să-l pot ierta. Ceea ce nu știe el este că l-am iertat de mult, doar că orgoliul meu este mare și nu îmi permite să o arăt momentan. Oftez pentru a mia oară în această zi și spun cu vocea scăzută:
— Monstrule, nu știu ce dracu se întâmplă, de ce pot merge din nou. Totul este mult prea confuz. Acum câteva ore mă chinuiam în sala aceea nenorocită să merg, aproape am pupat parchetul, deci chiar nu am idee. Însă dacă știi, ai face bine să mă luminezi.
— Alexander, psihicul este cel mai mare dușman al omului. Odată implantată în creier ideea de incapacitate de a folosi corpul, acesta impune membrelor să stea pe loc, oricât de mult ți-ai dori tu să le folosești. A fost nevoie doar de o injecție care să-ți amorțească corpul și de ideea de paralizie totală a corpului ca să ajungi în acea stare, plus vina. Da, moartea ei a fost un imbold în toată această schemă. Te-ai considerat vinovat, pentru accident și moartea ei, iar psihicul tău a făcut restul.
De când am început să discutăm în această cameră acestea au fost primele cuvinte spune de către medic și singurele care m-au lăsat cu gura deschisă, la propriu. Îl privesc și nu știu dacă să-l pocnesc sau să-l întreb Ce dracu' spui acolo?. Confuzia se citeste pe chipul meu, iar tipul șaten, trecut de prima tinerețe continuă să vorbească:
— Ca drept dovadă, după ce ai conștietizat că Scarlett trăiește și toată vina pe care ai luat-o în cârca ta s-a evaporat, psihicul tău s-a trezit la realitate și a realizat că a trăit în minciună toți anii aceștia, astfel permițându-ți dintr-o dată să-ți folosești întreg corpul la capacitatea normală. Însă, să nu uităm că dupa o lungă neutilizare a acestuia, mușchii și forța se diminuează, astfel fiind mult mai slab decât înainte. Ai nevoie de mult antrenament ca să fii la fel de puternic ca la început.
— Nu pot să cred! Adică eu nu am avut niciodată nimic?
Toți trei dau afirmativ din cap și mă privesc, însă se vede că fiecare dintre ei regretă enorm. Roșcata mea este cât se poate de rezervată, știind că a greșit enorm, iar ceilalți doi se comportă ca niște profesioniști, ignorând total tensiunea acumulată în cabinet. Mă foiesc pe scaun, iar Scalett își dă seama ca vreau să mă ridic, urmând să se ridice în picioare, făcându-mi loc să trec pe lângă ea. Fac câțiva pași spre spațiul gol al încăperii, apoi mă întors spre aceștia, începând să înșir noile informații, în timp ce-mi trec agitat degetele prin păr:
— Să vedem dacă am înțeles: Jessica nu a murit, iar acum poartă numele de Scarlett? Scarlett Amber?
— White. Se aude vocea subțire și temătoare a acesteia.
— Adică, White? Ca pe mine? Suntem căsătoriți sau ce se întâmplă aici?
Râsetul celor trei umple camera, iar nervozitatea mea crește considerabil. Simt că mai am puțin și explodez, însă roșcata vine lângă mine și mă mângâie pe chip, încercând să mă calmeze. Sincer vorbind, dar sper să rămână doar între noi, da, chiar mă calmează. Privirea sa blândă este pansament, pentru rănile mele.
— Nu scumpule, însă am ales acest nume ca să te am totuși aproape, chiar dacă situația în sine te-a ținut departe de mine, plus pentru încă două mici motive, pe care o să le descoperii mai târziu. Poți continua, noi te ascultăm, dar aș vrea totuși să mă ții în brațe, te rog.
O privesc cu dragoste și nu îi pot refuza mica dorință. O cuprind cu brațul drept și o aduc la pieptul meu, iar inainte de a continua, mă aplec să-i sărut ușor creștetul capului.
— Paralizia mea a fost doar o înșelătorie, iar timp de șase ani am trăit într-o minciună, doar pentru a ne ferii de pericole. Acum totul a revenit la normal, dintr-o prostie ca să-i zic așa, deci ca să vă fie clar nimeni și nimic nu mă mai poate despărți de ea. Clar?!
Roșcata tresare la pieptul meu, iar ceilalți doi indivizi din cameră încep să râdă la unisol. Nu le înteleg reacția, însă nu mai contează. Sunt sigur că o să mă obișnuiesc cu noile detalii și cu acea minciună pe care am trăit-o ani la rând, odată ce am această minunată femeie alături.
— Bun. În caz că o să mai am întrebări vă caut eu. Acum am ceva timp de recuperat cu frumoasa mea. Zi bună vă doresc.
Mă dezlipesc de aceasta, urmând să pornesc spre ușă, însă nu aud tocurile lui Scarlett. Picioarele mi se opresc instantaneu și mă întorc spre aceasta privind-o întrebător. Chipul ei este puțin criptat, dar imediat cum conștientizează că o privesc își obligă buzele să se ridice într-un zâmbet și pornește în urma mea. Înainte de a ieși pe ușă, roșcata întinde mâna ca să-și ia gentuța din cuier, o așează pe umăr, apoi mă prinde de mână și pornim spre ieșirea clinicii.
Perspectiva lui Scarlett
Stăm de ceva vreme în mașina mea și ne sărutăm. Nu îmi vine să cred că după șase ani de zile îl pot săruta, îl pot atinge și este doar al meu. Nu aș fi crezut că această zi va mai exista vreodată. După toate certurile și după toată morala pe care mi-a făcut-o Elton, până la urmă inevitabilul s-a produs. Din cauza dorinței mele de a-l vedea și din cauza neatenției, adevărul a ieșit la iveală. Totuși nu pot spune că îmi pare rău. Știu că putea să reacționeze și mai urât, însă nu a facut-o, iar acum este aici, sub mine și mă sărută în timp ce palmele sale se plimbă pe sub rochia mea. Întreg corpul îmi este excitat la maximum, sfârcurile mi s-au întărit de ceva vreme și deja încep să mă doară, iar umezeala dintre picioarele mele mă cam jenează, mai ales că lenjeria intimă care era destinată să mă protejeze a dispărut de multă vreme de pe mine. Instinctiv strând din picioare, iar Alexander simte acest lucru fiind deasupra lui. Simt cum buzele sale se ridică într-un zâmbet menit să aducă doar belele și mă depărtez ușor de acesta. Aveam dreptate, are un zâmbet drăcesc pe chip. Panicată spun rapid, dând din mâini frenetic:
— Nu! Orice îți trece prin cap sigur nu e de bine. Deci, nu!
Nici nu mă bagă în seamă, doar își linge buzele și continuă să zâmbească în timp ce îi simt degetele de la mâna dreaptă cum îmi pipăie pielea piciorului, urcând rapid spre vulva mea. Fac ochii mari și mă pregătesc să-l înjur, însă acesta se mișcă mult mai repede decât mine și ajunge la sexul meu. Îmi înghit cuvintele la propriu, atunci când îmi mușc buza inferioară și îi privesc albastrul electrizant al ochilor. Sclipirea acestora crește în intensitate cu fiecare mișcare pe care o face sub rochia mea, iar corpul meu capătă o vibrație aparte, iar mici gemete încep să-mi părăsească buzele. Încerc să rezist tentației de a mă freca de el, însă dorința sexuală este mult prea mare și cedez. Închid ochii, pentru doar câteva secunde, iar imediat cum îi redeschid știu sigur că ceea ce poate citit blondul în ei este doar dorința pură de al avea aici și acum. Îmi apropii capul de al său și îi capturez buzele într-un sărut sălbatic, în timp ce degetele mele caută disperate betelia pantalonilor săi de trening. Când acestea o găsesc trag de ea cu rapiditate, astfel oferindu-mi cale liberă spre penisul său.
— Ușor pisicuțo, suntem pe stradă, ne poate vedea oricine.
Cuvintele sale doar mă amuză, poate pentru că nu îmi pasă, nu au ce să-mi facă, poate pentru că mi-a spus pisicuțo, chiar nu știu, însă pot spune că m-am excitat și mai rău. Sentimentul că poți fi prins în plină zi, făcând sex este uimitor. Îi scot sexul din pantaloni, iar apoi încep să i-l frec în timp ce capul penisului se atinge de vulva mea. Blondul își mușcă buza de jos, iar eu profit de ocazie și mă ridic puțin în poala sa, doar pentru a mă așeza din nou, dar fix pe penisul acestuia. Mișcarea mea îl ia complet pe nepregătite, astfel auzind-ul cum mârâie excitat și întreg corpul i se încordează. Mărimea sa este puțin cam incomodă la început, însă imediat cum vulva mea se acomodează cu acesta totul devine mult mai plăcut. Îmi duc degetele în părul său și încep să mă ridic și să mă cobor în moduri repetate, astfel simțindu-l din plin. Amândoi suntem puțin mai prudenți, din cauza împrejurărilor, însă nimic nu ne poate opri. Brațele sale mi-au înconjurat trupul, pieptul meu fiind lipit de trunchiul său, astfel simțindu-i bătăile inimii, care sunt foarte rapide și puternice, iar buzele la câțiva milimetrii unele de altele cerșind să fie sărutate. Măresc viteza de mișcare aducându-ne pe amândoi pe culmile plăcerii, dar nu înainte de a ne săruta pătimaș și a ne înghiții unul altuia gemetele mult prea zgomotoase.
Rămânem îmbrățișați preț de câteva minute, timp în care nu încetăm să ne privim și sa ne mai furăm reciproc câte un sărut. Lăsarea întunericului ne trezește la realitate, iar panica pune stăpânire pe mine. Sar la propriu din brațele sale pe scaunul șoferului, lăsându-l pe săracul Alexander derutat și complet expus. Grăbit își trage pantalonii, apoi mă priveste cum umblu prin gentuță după ceva. Scot mai întai pachetul de tigări și bricheta, pe care i le arunc în poală, știind că tânjește la fel de mult ca mine după una, apoi prind iute și telefonul, aproape fiindu-mi teamă să-l deblochez.
— Ce s-a întâmplat? Nu-mi spune că între timp te-ai măritat și ai și un copil?
Râsul său umple mașina, însă ceea ce nu știe el este că aproape a ghicit. Nu este timpul acum să îi încarc mintea și cu alte informații noi, așa că îi zâmbesc și schimb subiectul:
— Blondule lasă gluma că este timpul să te duc acasă, iar eu să ajung până la secție de urgență.
— La secție? Cum adică? Ce să cauți acolo?
— Acolo lucrez, frumosule!
Răspunsul meu îl lasă cu gura căscată, iar eu îi fac cu ochiul în timp ce îmi așez țigara între buze și o aprind. Trag primul fum cu o poftă de zile mari și studiez ecranul telefonului. Ceea ce văd mă uimește: șaizeci de apeluri nepreluate, patruzeci și două de mesaje și zece vocale. În proportie de 85% sunt doar de la Zack, iar restul de la secție. Îi scriu repede un mesaj în care îi spun că sunt bine și vorbim acasă, apoi blochez telefonul și mai trag un fum. Alexander fumează și el, însă știu că trebuie să-i dau câteva explicații.
— Sunt șefă de departament la anti-drog.
— Nu cred. Fix la anti-drog? Acolo am fost și eu înainte. Dar de ce acolo, frumoaso?
Ce să-i spun? Că am vrut acolo ca să fiu sigură că Aaron nu va scăpa niciodată din închisoare? Că m-am simțit mai aproape de el fiind la același departament? Că treaba cu drogurile mi-au distrus viața? Chiar nu știu ce să-i spun, așa că decid să spun un lucru la întâmplare.
— Mi s-a părut cel mai potrivit, având în vedere ultimele evenimente din viața mea, înainte de a murii.
— Bine spus. Înseamnă că o să ne vedem la secție cât mai curând posibil.
Trag ultimul fum din țigară, apoi deschid geamul și arunc chiștocul, iar cu vocea tristă continui:
— Din păcate nu prea cred. Eu nu mai stau în acest oraș.
Acesta se îneacă atunci când aude vestea și aproape scapă țigara aprinsă în mașină. Apăs pe buton pentru a-i deschide geamul și imediat aruncă ce a mai rămas din țigară, apoi încearcă să-și calmeze tusea.
— Cum... cum adică? Unde te-ai m...mutat?
Caut între scaune o sticlă cu apă, știu că mereu am câte una și o găsesc repede. I-o întind, așteptând să bea și să se liniștească. Stau în liniște și aștept fiind conștientă că va urma alte întrebări. Alexander bea aproximativ jumătate de sticlă, apoi mă privește trist și spune cu vocea aproape șoptită:
— Spune-mi, unde te-ai mutat?
— În următorul oraș, Windson. Ne desparte doar câțiva kilometrii.
— Atunci vin cu tine.
Acum este rândul meu să mă înec. Aproape rămân fără aer, iar faptul că nu știu cum să-l refuz mă sperie și mai rău. Salvată de clopoțel, mai exact de telefonul meu. Avându-l pe bord îl observ cum sună și răspund fără să mai stau pe gânduri.
— White!
— Avem nevoie de tine urgent la secție.
— Din păcate sunt în alt oraș, dar o sa fac tot posibilul să ajung cât pot de repede.
Închid și așez telefonul la loc. Caut cheia mașinii în gentuță, apoi pornesc mașina și calc accelerația. Atentă la drum îl rog pe Alexander să scoată din torpedou sirena și o așez iute pe plafon cu o mână, iar acesta apasă butonul și o porneste.
— Te duc acasă la Dominic, iar eu o să fug la secție. Îmi pare rău, dar a intervenit ceva și chiar nu mai pot rămâne.
Blondul dorește să mai spună ceva, dar faptul că sunt chitită să ajung cât mai repede la destinație îl oprește. Știu că este trist și că mai are multe întrebări, însă nu sunt pregătită să-i răspund încă. Virez la stânga pe bulevard și trec pe roșu la toate semafoarele, iar în câteva minute ajung în fața casei. Opresc și mă apropii de el, pentru a-mi lua rămas bun. Îl sărut apăsat și nu aș mai vrea să mă opresc, însă datoria mă cheamă. Ne despărțim cu greu din sărut și înainte de a coborâ mă sărută pe frunte. Deschide portiera și coboară, apoi o închide cu reținere, iar eu mă aplec și îl privesc pe geam, făcându-i cu ochiul spun:
— Te sun eu, blondule. Să fii cuminte.
Cu acestea fiind spuse pornesc în trombă lăsându-l în urmă, în mijlocul străzii urmărindu-mi mașina cu privirea. Ochii mă înțeapă teribil din cauza lacrimilor care amenință să-mi alunece pe obraji. Despărțirea de el doare rău, chiar dacă o să-l revăd foarte curând. Trag aer în piept și mă îmbărbătez, trebuie să ajung rapid la secție. Ceva nu este bine deloc, nimeni nu mă cheamă la secție atunci când sunt liberă. Ceva nu miroase a bine.