I
Jessica observase că Mason se purtase ciudat în ultima săptămână. La început, crezuse că asta se datora cazului la care lucra, dar odată cu închiderea acestuia, colegul ei nu își revenise. Începea să își facă griji pentru el, căci era tot mai solitar și mai tăcut și extrem de absorbit de muncă.
– Ai vrea să facem ceva azi împreună? îl întrebă ea în dimineața zilei de luni, întâlnindu-se la intrarea în clădire.
– Îmi pare rău, azi sunt ocupat.
– Atunci mâine? insistă ea.
– Hmm... nu cred. De ce nu îl întrebi pe Fowler? Sunt sigur că el e liber.
Era gelos, așadar... Câtă lipsă de maturitate din partea lui! Warren era doar un coleg și nimic mai mult!
– Bine, așa voi face, zise ea deranjată și intră în clădire fără să îl lase pe Mason să îi deschidă ușa.
Warren Fowler lucra în cealaltă tură, așadar șansele de a se întâlni cu el în acea săptămână erau mici, unde se mai adăuga și faptul că acesta lucra la un caz care îi ocupa până și timpul liber. Pe de o parte, Jessica nu înțelegea din ce cauză se îndepărtase Mason de toată lumea și redevenise ursuz, dar pe de alta, știa că așa era firea lui și începea să creadă că Mason cel sociabil din ultima lună dispăruse. Probabil uitase deja de ziua în care se băgase în fața lui pentru a-l proteja de glonț, eveniment pe care ea îl considerase începutul reapropierii dintre ei doi.
– Ce cauți aici?
Jessica tresări la auzul vocii unuia dintre subalternii săi și își ridică privirea către acesta, încruntându-se. Ce fel de întrebare era asta?! Dacă avea chef de glume nesărate, chiar nu era momentul!
– Poftim? făcu ea indignată. Lucrez aici de mai mulți ani decât tine!
– Deci n-ai primit mesajul...
– Ce mesaj? Ce se întâmplă? întrebă ea confuză.
– De azi ești în tură cu Fowler, avem o colegă nouă.
– O... ce? Și de ce nu poate să lucreze ea în tura cealaltă?
– Habar n-am, zise bărbatul dând din umeri. Așa a zis șefu'.
„Bine că sunt inspector principal de poliție degeaba!" gândi ea.
– Bine, mulțumesc. Presupun că voi pleca acasă, atunci.
Se întoarse și făcu un pas către biroul ei, dar se opri și întrebă din pură curiozitate:
– Cum o cheamă?
– Inspectoarea Sanders.
Nu auzise până acum de nicio inspectoare cu acest nume.
II
Poate că o repezise pe Jessica... Poate că totuși ar fi trebuit să accepte invitația ei, dar era prea târziu. Acum avea să stea ca ultimul fraier acasă, în timp ce ea probabil avea să se distreze cu Warren.
Subcomisarul era atât de tensionat, încât nici nu era în stare să citească două rapoarte. Era cald și nu avea niciun chef de muncă, dar în același timp să lucreze era singurul lucru de care se simțea în stare.
Era întors cu spatele către intrare și aranja niște dosare, când auzi ușa deschizându-se.
– Jess, nu am timp acum, vino te rog mai târziu dacă nu e ceva urgent, zise el.
Ea nu zise nimic și cum Mason nu auzi nicio mișcare, subcomisarul se întoarse cu fața.
– Ah, scuze, spuse el atunci când realiză că nu Jessica era cea care îl căuta.
Avea în față o femeie înaltă, bine făcută, cu părul roșcat prins într-o coadă la spate și îmbrăcată în uniformă. Purta ochelari de soare pe care și-i dădu jos cu o mână, lăsând lumina să cadă pe chipul său, scoțându-i în evidență ochii verzi.
– Inspector Sanders, se prezentă ea, întinzând mâna dreaptă către Mason, care se apropie de ea lovindu-se de colțul biroului și îi strânse mâna.
– Subcomisar Clark, zise el pe un ton oficial. Nu trebuia să vii doar peste două săptămâni?
– Lucrurile s-au întâmplat mai repede decât m-am așteptat, răspunse ea.
Mason era deja la curent cu faptul că urmau să aibă o colegă nouă, dar era surprins să afle că deja era sosită. Sanders venise în locul unui inspector care ieșise la pensie la începutul anului și dacă își amintea bine, femeia lucrase în armată și ieșise de acolo recent pentru a se alătura poliției, unde primise gradul de inspector.
– Ne-ai luat puțin prin surprindere, trebuie să recunosc, zise el. Bănuiesc că vei lucra în tura cealaltă.
– Oh, nu, sunt în tura de dimineață. Așa mi s-a spus.
– Serios? făcu el surprins. Înseamnă că așa o fi. Așteaptă o secundă să întreb dacă e gata biroul tău.
Se așeză pe scaunul său rotativ și dădu un telefon scurt.
– Mai durează cinci minute, o informă el. Ia loc, până atunci.
Femeia se așeză pe scaunul din fața biroului, studiind încăperea cu privirea.
– Ai lucrat în armată, nu-i așa? întrebă el, iar ea aprobă din cap. Sublocotenent?
– Locotenent, îl corectă ea.
– Ai dreptate, așa ai primit gradul de inspector. Greșeala mea. Cum ți se pare orașul?
– E frumos, dar încă nu am apucat să îl văd. M-am mutat abia vineri.
– Puteai să mai rămâi o săptămână înainte să te apuci de lucru, nu era o idee rea să cunoști puțin orașul înainte, dar e bine și așa.
– Învăț repede, îmi place să lucrez, spuse ea serioasă.
– Mă bucur să aud asta. Eu sunt puțin ocupat, dar o să rog pe cineva să îți facă cunoștință cu restul echipei, sper să te simți bine aici, cu noi.
– Mulțumesc.
– Ar trebui să fie gata curățenia, hai să mergem să vedem biroul, propuse Mason și se ridică de pe scaun.
– Rose, zise ea ridicându-se la rândul ei și întinzându-i mâna.
Subcomisarul păru puțin încurcat de gestul ei, dar îi răspunse repede, zâmbind scurt:
– Mason.
Ieșiră împreună din birou, iar Mason o zări pe coridor pe Jessica și o strigă. Ea se întoarse către el cu geanta pe umăr, semn că se pregătea să plece acasă.
– Pleci? întrebă el mirat.
– Aparent am greșit tura, zise ea nervoasă și părăsi clădirea.
– Ea cine e? întrebă Rose, înainte ca Mason să apuce să proceseze informația.
– Inspectorul nostru principal. Și cea mai curajoasă femeie pe care o știu.
III
– Jess? Tu nu erai în tura de dimineață? o întrebă Warren atunci când se întâlniră la intrarea în secție.
– Ba da, eram, dar se pare că nimeni nu mi-a spus că avem o colegă nouă!
– Nu trebuia să vină mai târziu? Peste o săptămână sau ceva de genul?
– Nu știu! se enervă ea. Nici măcar asta nu am știut! De ce toată lumea știa și eu nu?
– Calmează-te, nu e vreo informație extraordinară. E vorba de o tipă ieșită din armată care urma să se mute aici. Probabil nici nu o să rămână la noi prea mult timp.
– N-am nimic cu ea, poate să rămână cât vrea! Dar aveam și eu niște planuri pentru săptămâna asta!
– Zău? întrebă el amuzat.
– Nu, recunoscu ea. Ai dreptate, ți-am zis ieri la telefon că n-am. Și am vrut să-mi fac, dar Mason e morocănos, ca de obicei. Oricum, avem programe diferite acum.
– Acum poți prinde infractori cu mine, glumi el.
– Știi ce? Nu sună rău. Chiar îmi era dor. Cum stai cu cazul la care lucrai?
– Am terminat cu el.
– Deja? făcu ea dezamăgită. Voiam să te ajut.
– Mda, de fapt nu era o crimă, ci un simplu accident, dar vinovatul s-a speriat foarte tare și a inventat toată povestea aceea lungă și întortocheată pe care eu a trebuit să o descifrez. A venit ieri la mine și a mărturisit totul, vom vedea ce va zice judecătorul.
– Vrei să spui că azi ne uităm pe pereți?
– Tu chiar aveai chef să alergi după infractori! zise el amuzat.
– Sincer, prefer asta în loc să stau în birou și să aranjez fișe. Urăsc să stau în birou. Mai lipsește o cutie de gogoși ca să mă simt exact ca într-un film clișeic despre polițiști care se îndoapă toată ziua și trag cu arma o dată pe an.
Warren începu să râdă cu poftă, oprindu-se în fața ușii de la intrare.
– Bine, atunci nu mergem în birou, zise el și o trase de mână înapoi către stradă. De tras cu arma... mai slabe șansele azi, dar mi-ai făcut poftă de ceva dulce cu gogoșile tale.
– Warren, suntem în timpul programului!
– Taci. Suntem sub acoperire.
– Și ce facem? Spionăm cofetari și vânzători de dulciuri? Suntem de la Omucideri, asta nu intră în atribuțiile noastre!
– De unde știi că nu pune cineva otravă în dulciuri? Eu zic că e treaba noastră.
Jessica râse scurt și își roti ochii. Nu avea rost să încerce să îl convingă să facă altceva, căci Warren avea argumente și câștiga mereu.
– Bine, dar mergem la cafeneaua din apropiere, cedă ea. Să fim aproape, în caz că se întâmplă ceva.
IV
Mason ieși din birou fericit că scăpase de muncă pentru acea zi. Se îndrepta către ieșire, când o zări pe Rose ieșind din biroul ei cu geanta pe umăr și o așteptă pentru a-i deschide ușa și a o lăsa pe ea să iasă prima.
– Cum a fost prima zi? o întrebă el.
– Neobișnuit de lejeră. Mereu e atât de lejer?
– Nu chiar. Dar avem un oraș liniștit, nu se întâmplă prea multe. Momentan toate cazurile sunt deja preluate de alți inspectori.
– Există cumva prin zonă vreo stație de autobuz sau de taxiuri? Am venit pe jos de dimineață, dar nu credeam că am de urcat atât de mult de acasă și până aici.
– Te duc eu, se oferi Mason, bănuind deja în ce parte a orașului trebuia să locuiască din moment ce pomenise de urcuș.
– Nu, nu te deranja, zise ea. Măcar așa cunosc și eu puțin orașul. Și poate descopăr vreun restaurant bun.
– Știu eu unul.
– Perfect. Cum se numește?
– Urcă în mașină, zise el ocolindu-și mașina și deschizând portiera locului din dreapta.
Rose nu realiză din prima la ce se referea subcomisarul și preț de o clipă se întrebă ce om normal și-ar numi restaurantul „Urcă în mașină".
– Ah, nu, nu te deranja, zise ea repede.
– Atunci mă duc să mănânc singur?
– Dacă pui problema așa...
Rose Sanders nu era deloc genul de femeie care să flirteze. De fapt, ura lucrul acesta.
Acceptă totuși invitația indirectă a lui Mason și urcă în mașină alături de el.
– Nu mi-ai făcut cunoștință cu doamna blondă, zise ea pe drum.
Pe Mason aproape că îl amuză descrierea pe care Rose i-o făcuse Jessicăi, în mare parte pentru că în timpul relației lor, Mason o striga folosind apelativul „Blondino". Oricum, era amuzant să se refere la ea ca doamna Evans, lucru pe care nu îl făcuse niciodată, preferând să se refere la ea drept inspectoarea Evans în cadrele mai oficiale.
– Îți voi face în curând, răspunse atent la drum. Urăsc intersecția asta, comentă el. Ar trebui să trimită un agent de circulație aici. Ăia sunt Jess și Warren?!
Rose se uită în direcția indicată de Mason cu mâna pe care o ridicase de pe volan, dar nu putu să îi răspundă la întrebare, deoarece nu îi cunoștea pe cei doi oameni de pe trotuar.
– E doamna blondă, îi explică subcomisarul noii sale colege. Și inspectorul Fowler.
– Sunt împreună? întrebă ea, fără să bănuiască cât de mult îl irită pe Mason acea întrebare.
– Împreună pe tură, zise el menținându-și calmul. Însă, aparent, își iau singuri o mică pauză de la muncă...
Inspectoarea Sanders realiză că făcuse o gafă cu acea întrebare, așa că rămase tăcută până când subcomisarul parcă mașina lângă restaurantul pe care el îl descrisese ca fiind „cel mai bun loc în care poți să vii dacă vrei să te îndopi".
V
Nu trecuseră mai mult de zece zile de când vacanța mea și a Elorei fusese stricată de apariția bruscă în dormitorul nostru a mamei sale și a fostului ei iubit, la care se mai adăugase și vestea că mă suspectau de crimă. Elorei nu i-a picat bine absolut deloc acest lucru și am avut nevoie de încă două zile de concediu în altă parte ca să o fac să își scoată din cap evenimentul.
Eu reîncepusem munca la hotel, iar Elora își căuta de lucru, în ciuda insistențelor mele ca ea să rămână acasă și să se relaxeze. Se săturase de localul cu mâncare unde fusese chelneriță o bună perioadă de timp și își dăduse demisia în urmă cu câteva săptămâni, ceea ce sincer îmi convenise, deoarece așa puteam să o văd mai des acasă.
Era o zi de luni însorită de la începutul lunii mai, iar eu m-am întors acasă cu o stare de spirit foarte bună, propunându-i iubitei mele să facem ceva împreună în acea după-masă. Am găsit-o în pat, încă îmbrăcată în pijamale, cu tableta în mână și cu o farfurie cu resturi de mâncare pe noptieră. Nu m-am putut abține să nu râd, ceea ce a speriat-o și a făcut-o să tresară, ridicându-și ochii din ecran.
– M-ai speriat! m-a mustrat ea, ridicându-se în fund și dând pătura la o parte.
– Nu e vina mea că ești o leneșă! am replicat, aplecându-mă asupra ei și sărutând-o pe frunte. Are rost să te întreb ce ai făcut azi?
– Poți sări peste partea aia dacă vrei, dar să știi că nu am stat toată ziua în pat!
– Nu? am zis eu pe un ton surprins, mai mult pentru a o tachina.
– Am fost la farmacie și la magazinul de vizavi, rămăsesem fără zahăr și ulei.
– Ai gătit cumva? am întrebat amuzat, deoarece asta se întâmpla destul de rar, iar micile cumpărături intrau în atribuțiile mele. Sau te-ai gătit? am adăugat, observând că părul său nu mai era șaten la rădăcini, ci blond în totalitate.
– Ai observat mai repede decât credeam, mi-a spus ea râzând și s-a ridicat din pat.
– Îmi place cum îți stă blondă.
Când se vopsise prima dată, Elora avusese emoții, deoarece nu voia să semene cu mama ei, care era blondă, însă am recunoscut și eu și ea că arăta absolut superb cu părul mai deschis la culoare. În plus, nu semăna foarte mult fizic cu ea, deci a fost încântată de noul ei aspect.
– Ieșim undeva? E prea frumos afară ca să stăm înăuntru.
– Dar aici e bine și comod, s-a miorlăit ea, lăsându-se moale în brațele mele.
– Te scot la o prăjitură? i-am șoptit, iar ea s-a ridicat instant, zâmbind ca un copil.
– Doar una? Ești zgârcit azi!
VI
– Te rog, nu-mi spune că aia era mașina lui Mason! zise Jess către Warren, imediat după ce traversară o stradă.
– N-am fost atent, minți el.
– Mi-a spus că e ocupat zilele astea! Ocupat cu altele, voia să spună!
– Jess, calmează-te! încercă el să o liniștească. E... e treaba lui...
Jessica se opri pe trotuar și își privi colegul și prietenul cu o expresie serioasă. Ca de obicei, Fowler avea dreptate... Era treaba lui Mason ce făcea și cu cine, iar ea nu avea dreptul de a-i cere explicații. Totuși, nu îi plăcea faptul că fusese mințită...
– Mda, zise ea încet. Corect, n-ar trebui să mă bag.
– N-am vrut să sune chiar așa dur...
– Nu, n-a sunat dur. A sunat doar... adevărat.
– Vrei să ne întoarcem la secție?
– Nu, mergem să mâncăm, așa cum am stabilit.
– Sigur?
– Sigur, spuse ea ferm.
Se purta ca o adolescentă îndrăgostită și extrem de posesivă. Poate că apropierea lor din ultimele două luni nu fusese atât de benefică pe cât își imaginase...