I
În dimineața zilei de luni, Mason și Jessica eliberară camera și achitară suma datorată pentru șederea lor în acea stațiune montană. Inițial, își propuseseră să se mai plimbe prin zonă câteva ore și să se întoarcă în oraș abia către seară, dar Mason era nerăbdător să stea de vorbă cu Ryan, așa că porniră spre casă în jurul orei nouă dimineața.
O lăsă mai întâi pe Jessica acasă, care nu voia să îl vadă pe Ryan și pe care oricum Mason nu ar fi lăsat-o să îl însoțească, apoi se opri la el acasă cât să își lase bagajul și să își schimbe hainele, după care se îndreptă către penitenciar.
Solicită o întrevedere privată cu Hughes, care îi fu aprobată imediat, iar câteva minute mai târziu, subcomisarul intra într-o încăpere unde Ryan Hughes deja îl aștepta așezat pe un scaun și cu cătușele la mâini.
Clark își trase și el un scaun și își sprijini un cot pe masă, adoptând o poziție și o privire serioasă.
— O să fiu direct cu tine, zise Mason. Fii sincer și o să terminăm cât mai repede.
Hughes îl privea rece, fără să schițeze vreun gest. Subcomisarul îl privi în ochi atunci când îi adresă următoarea întrebare:
— Ai vreo legătură cu uciderea lui William Jones?
Preț de câteva clipe, chipul deținutului rămase inexpresiv, apoi deschise gura pentru a spune ceva, se mai gândi două secunde, iar în final zise cu o ușoară sclipire în ochi:
— Vrei să spui că cineva l-a omorât pe ordinaru' ăla?
Subcomisarul își dădu ochii peste cap și pufni deja plictisit. Avea să fie o discuție lungă și foarte probabil inutilă.
— Pari să te bucuri, observă el.
— Cum a murit? L-au împușcat?
— Nu, a fost înecat.
Hughes oftă și se rezemă de spătar, scuipând în lateral.
— Merita ceva mai dur, mormăi el.
— Ca de exemplu? întrebă Mason.
— Ceva pe măsura lui de șantajist nesăbuit.
— Nu mi-ai răspuns concret la întrebare.
— Adică ce i-aș fi făcut eu?
Subcomisarul aprobă cu o mișcare a capului.
— I-aș fi dat o mamă de bătaie, apoi l-aș fi dat la câini, asta aș fi făcut!
— Ascultă, Hughes, știu că ai socoteli neîncheiate cu unele persoane. Dacă aflu că ești în vreun fel implicat în...
— Nu sunt! zise el ridicând tonul. Nu vezi că-s deja băgat în rahat?!
— La cine te-ai referit când m-ai întrebat dacă l-au împușcat? Cine să îl împuște?
— Ăia care l-au omorât, de unde să știu?!
— Nu ți-am spus câți oameni au fost.
— Nu? Așa mi-a venit să spun.
Mason înghiți în sec, își sprijini și cel de-al doilea cot pe masă și se uită pătrunzător în ochii lui Ryan, care zâmbea batjocoritor.
— Știi ceva și nu vrei să spui, zise Clark printre dinți. Câți ani mai vrei să stai aici? Doi? Cinci?
— Mai sunt șapte luni și ies din văgăuna asta.
— Doar dacă nu mă minți. Spune-mi ce știi, altfel o să aflu prin alte mijloace și ție o să ți se prelungească șederea aici, voi avea grijă personal de asta.
Hughes părea că râdea în sinea lui și că situația i se părea caraghioasă. Își umezi buzele și se uită la subcomisar, coborî privirea și o ridică din nou, apoi se aplecă puțin peste masă și zise:
— Îl mai știi pe frate-su?
— A fost achitat la proces din lipsă de probe, își aminti Mason, iar Hughes aprobă.
— A trecut pe aici în urmă cu câteva săptămâni. Știi de ce?
— Uimește-mă.
— A vrut să se consulte cu cineva cu o minte sclipitoare, precum a mea.
„Scutește-mă", gândi subcomisarul.
— În legătură cu?
— Mie ce-mi iese din treaba asta dacă îți spun?
— Nimic.
— Atunci să ai o zi liniștită, subcomisare. Cred că a expirat timpul.
— Nu te putem elibera mai devreme, știi bine asta. În schimb, dacă mă ajuți să aflu vinovatul, ți-l aduc să-ți țină companie și îl poți felicita cât dorești.
Hughes zâmbi.
— Nu contează despre ce am vorbit, poți afla singur de pe înregistrările audio-video. Întâmplarea face că i-am spus că Jones se temea cel mai mult și cel mai mult de ideea de a fi înecat, din cauza unei mici avertizări pe care i-am dat-o eu la un moment dat, zise el zâmbind în continuare.
Subcomisarul nici nu avea nevoie de mai multe informații. Asta dorise să audă.
— Dacă nu ai fi fost bolnav psihic, ai fi fost un agent de poliție bun, zise el și părăsi încăperea.
David Jones, așadar...
II
Inspectorul Black era în pauza de prânz atunci când primi telefon de la Clark, care avea noutăți.
Mason îl puse la curent cu tot ceea ce aflase și îl lăsă să se ocupe singur de caz în continuare, întrucât îl considera ca și rezolvat, iar el avea pe cap și propriul serviciu, la care trebuia să se întoarcă din ziua următoare.
Nu îl surprinsese deloc faptul că Ryan îl suspecta chiar pe fratele lui William. Cei doi nu erau în relații bune și din câte își amintea, încercaseră chiar să se șantajeze reciproc. William era puțin mai cumpătat, probabil pentru că la vremea respectivă avea o soție și un copil de un an, în timp de David, care era cu cinci ani mai mic, era extrem de impulsiv și de șiret. Îi păruse rău că nu pusese mâna și pe el, dar la urma urmei, odată devenit criminal, era de așteptat să facă o greșeală mai devreme sau mai târziu.
Nu înțelegea ce interes avusese Hughes dezvăluindu-i acel aspect important în soluționarea cazului, dar Hughes făcea mereu lucruri lipsite de logică și îi plăcea să își dea importanță.
În sfârșit, Mason se putea bucura de o după-masă liberă, așa cum ar fi trebuit să fie și ultimele două. Poate că ar fi trebuit să mai rămână cu Jessica la plimbare și să se întoarcă în oraș la ora planificată inițial...
III
Mason se gândi că ar fi fost frumos din partea lui să se revanșeze față de colega sa pentru acel concediu nu foarte reușit și decise să îi facă o mică vizită și să o invite la cină la un restaurant bun din oraș.
Era ceva absolut normal pentru ei să se viziteze din senin și să iasă la masă, dar de data aceasta subcomisarul avea o stare de neliniște căreia nu îi știa cauza. Jessica era aceeași, el era același, nu se schimbase nimic. Atunci de ce avea impresia că gestul său ar fi putut fi interpretat ca fiind mai mult decât prietenesc? Nu era o cină romantică, totuși, era o simplă cină... Se simțea ciudat.
Își alungă din minte aceste idei și porni către casa colegei sale, mulțumit că își rezolvase partea în ceea ce privea ancheta morții lui Jones. Soarele strălucea, cerul era senin, păsărelele cântau, iar aceea era o zi perfectă în care să nu se gândească la probleme de serviciu.
În drum spre casa Jessicăi, Mason zări lângă trotuar niște maci și își aminti că erau florile preferate ale Jessicăi, așa că rupse câteva fire pentru a i le duce.
Când ajunse la destinație, o zări pe Jess în curte, alături de Warren, așezați unul lângă altul pe câte un scaun de grădină. Nu știa ce anume, dar ceva nu îi convenea la vederea acelei imagini, chiar dacă cei doi stăteau la o distanță rezonabilă.
Jess și Warren stăteau cu spatele la poartă, așadar nu îl zăriră pe musafir. Mason se gândi să plece înainte să fie observat, însă doamnei Wood nu îi scăpa nimic.
— Mason! exclamă aceasta, ridicându-și ochii din cartea pe care subcomisarul bănuia că nici măcar nu o citea, ci o ținea doar sprijinită de piept.
Avusese noroc că nu vorbise foarte tare, așa că Jessica nu auzise. Doamna Wood îi deschise poarta lui Mason și îl invită înăuntru, iar acesta păși în curte cu o ușoară ezitare. În ce se băgase? Nu putea să fi rămas acasă?
— Hmm... pentru dumneavoastră, zise el și îi întinse florile.
Putu să citească pe chipul ei o bucurie sinceră, a unei femei căreia i se ofereau atenții foarte rar și care se simțea adesea singură. Ea îi mulțumi și îl îmbrățișă, iar el zâmbi instinctiv când o văzu atât de emoționată.
— Mason! Bună!
Vocea Jessicăi îl făcu să tresară, desprinzându-se din brațele doamnei Wood, care încă îi mulțumea pentru gest. Atât Jess, cât și Mason se apropiară de gardul nu foarte înalt ce separa cele două curți.
— Bună, îi răspunse el.
— E un bărbat minunat! zise vecina Jessicăi către aceasta, uitându-se la subcomisar. Mi-a adus flori!
Jessica zâmbi și îl privi amuzată, dându-și seama cum trebuia să fi stat lucrurile.
Doamna Wood se oferi să facă plăcinte, ceea ce le conveni celor doi, astfel că Mason putu să treacă în curtea Jessicăi fără să aibă nevoie de vreo scuză.
Dădu mâna cu Warren și își trase un scaun lângă cele două, având grijă să stea mai aproape de Jess decât Warren.
— Vrei o cafea? îl întrebă Jessica amabilă, iar Mason acceptă.
— Ce vânt te aduce pe aici? îl întrebă el pe Warren când rămaseră singuri.
— Jess m-a invitat, zise el neutru. Cum a fost concediul vostru?
— Agitat, credeam că voia să se odihnească azi, spuse Mason, revenind la subiectul pe care îl voia. Și despre ce ați discutat?
— Mi-a povestit despre Jones. Am rămas puțin uimit când am auzit ce s-a întâmplat.
— Avem deja o pistă, se ocupă Black.
Inspectorii Black și Fowler lucraseră împreună la câteva cazuri în urmă cu câțiva ani, așadar Warren îi cunoștea destul de bine metodele de lucru și avea încredere în ele.
Jess se întoarse cu cafeaua și se așeză între cei doi, reluând discuția despre moartea lui William Jones și rugându-l pe Mason să le povestească ce vorbise cu Ryan.
După ce încheiară subiectul, Warren anunță că era timpul să plece, le ură o zi frumoasă în continuare și îi lăsă singuri pe cei doi.
— Unde e frumușelul celălalt? întrebă doamna Wood cinci minute mai târziu, ieșind din casă cu o farfurie de plăcinte și multe șervețele.
— A plecat, zise Jess amuzată. Luați loc lângă noi.
— Încă nu, mai am câteva pe foc! spuse ea grăbită și le lăsă farfuria, întorcându-se în casă.
— Tuturor ne spune că suntem frumoși sau drăguți, râse Mason.
— Și nu are dreptate? Warren chiar e drăguț.
— Cum ziceți voi, spuse Mason puțin iritat. Hai să mâncăm, miroase incredibil de bine.
IV
Inspectorul Black își trimise oamenii la toate locurile de cazare din zonă să verifice dacă David Jones dormise acolo, mâncase, sau măcar dacă fusese văzut.
Trei ore mai târziu, toți polițiștii însărcinați cu această treabă se întoarseră în biroul inspectorului; nimeni nu îl văzuse pe David Jones și nimeni nu auzise acest nume niciodată.
— Nici nu mă așteptam la un alt rezultat, mormăi inspectorul. Sunteți liberi.
Biroul se goli în câteva secunde, iar Black căzu pe gânduri.
Zece minute mai târziu, ajunse la concluzia că trebuia să vorbească cu doamna Jones pentru a afla mai multe detalii în ceea ce îl privea pe suspectul său. Femeia părăsise orașul și trebuia să își îngroape soțul în ziua următoare, așadar era conștient de suferința suplimentară pe care avea să i-o provoace. Noroc că îi veni o idee mai bună.
V
Când se implicase în caz, Mason o făcuse din pură curiozitate și datorită faptului că îl cunoștea pe Jones, dar nu își imaginase că avea să îi fie solicitat ajutorul după întoarcerea din concediu.
Se îndrepta plictisit către casa familiei Jones și se înjura pe sine pentru că răspunsese la apelul lui Black.
Era seară și pe stradă era liniște, iar Mason se gândea la tot ce se petrecuse în acea zi interminabilă. Avea impresia că trecuseră câteva zile de când plecase alături de Jessica spre casă, când de fapt asta se întâmplase cu mai puțin de douăsprezece ore în urmă.
„Warren chiar e drăguț."
Ce era atât de drăguț la el? Și de când se uita Jess după bărbați drăguți?! Dar, mai ales, de ce se gândea el la toate astea? Nu era problema lui după ce bărbați leșinau Jessica și vecina ei!
Și afurisitul de Black! Profitase de implicarea sa în caz, iar acum îi cerea să facă toată treaba! Avea să pice din nou drept personajul negativ care amplifica suferința tuturor.
Aproape că îi veni să se întoarcă din drum și să îl sune pe inspector, spunându-i să se ocupe singur, dar oricum nu avea nimic mai bun de făcut, așa că renunță la acest gând și își continuă drumul. Familia Jones locuia în capătul opus al orașului față de cel în care stătea Jessica. Era un cartier plin de copii, unde mereu era gălăgie și cineva se plângea că îi fusese spart geamul cu o minge de fotbal. Doamna Jones se mutase acolo împreună cu fiul ei la scurt timp după ce Will fusese arestat, de teamă să nu fie găsiți și amenințați sau atacați de vreun dușman al soțului ei. După închisoare, William renunțase la șantaj și se dedicase creșterii copiilor, reangajându-se la magazinul de electronice și electrocasnice la care lucrase odinioară. Duceau un trai decent, formau o familie adevărată și totuși, William Jones fusese ucis la treizeci și nouă de ani în timpul unui concediu de sărbători, iar principalul suspect era fratele său. Lui Mason încă nu îi venea să creadă că obținuse informația chiar de la Ryan și spera să nu fie totul o minciună, altfel avea să facă orice pentru a prelungi șederea acestuia la răcoare.
Ajunse în fața casei și văzu un băiat, o fată și o bătrână, toți îmbrăcați în negru și fără strop de lumină pe chip. Se înfioră doar gândindu-se la cei doi copii.
Se apropie de poartă și nici nu fu nevoie să bată la ea sau să sune la sonerie, căci femeia îl văzu și se apropie de gard. Mason murmură „condoleanțe" și bătrâna îl lăsă să intre fără să îi pună vreo întrebare, căci îi văzuse uniforma.
— Aș putea vorbi cu doamna Jones? întrebă el.
— Care din ele? întrebă femeia, iar Mason deduse că mama lui William Jones era și ea acolo.
— Ambele, spuse el mulțumit că avea o persoană în plus care ar fi putut ști ceva despre David Jones.
Bătrâna trebuia să fie bunica din partea mamei celor doi copii, căci îl conduse în casă și îl rugă să aștepte câteva clipe.
Doamna Jones apăru în pragul sufrageriei îmbrăcată în negru și cu ochii împăienjeniți din cauza nopților nedormite și a suferinței. Îl recunoscu pe subcomisar și îl conduse în birou.
— Ați aflat ceva? fu prima ei întrebare.
— Avem o pistă, dar ne trebuie mai multe informații, trebuie să-l cunoaștem mai bine pe William. Avea un frate, nu-i așa?
— Da, David. Nu s-au comportat niciodată ca doi frați.
— Îl cunoașteți?
— Nu cred că l-am văzut de mai mult de cinci ori în toată viața. Știu despre el doar ce mi-a povestit soțul.
— Anume?
— Că era un neisprăvit și că își băga nasul peste tot. Orice ar fi făcut, mereu scăpa și Will era țapul ispășitor.
— La ce vă referiți?
— David a fost primul care a intrat în gașca aceea de criminali, apoi l-a târât pe Will după el pentru că aveau nevoie de oameni. Nu era nici el vreun sfânt, a recunoscut că era șantajist, dar de la șantaj până la trafic de droguri și crime...
— Se certau des?
— Atât de des, încât evitau să mai vorbească unul cu altul ca să nu înceapă un alt scandal.
— La proces, David a fost achitat, deși William a mărturisit totul. Ce s-a întâmplat de atunci?
— Nimic.
— Nu au mai comunicat? Nu s-au mai văzut?
— Deloc. În ultimii ani, nici măcar nu am mai auzit numele lui.
— Deci nu a vrut să se răzbune pentru intenția soțului dumneavoastră de a-l băga la închisoare alături de el?
— Nu știu, dar de ce mă...? Sau vreți să spuneți că îl suspectați pe David pentru moartea lui Will?
— Relația din trecut, mesajul primit și informația pe care am primit-o de la Ryan Hughes se potrivesc perfect. Mi-a spus că a fost vizitat de David recent și că Hughes i-a spus de teama de înec al lui Will.
— Oh, Doamne! Chiar a putut să facă așa ceva?!
— Știți cumva unde îl putem găsi?
— Nu, dar mama lui e aici. O pot chema.
— Vă rog.
Doamna Jones părăsi biroul și în locul ei se întoarse o femeie în vârstă, care arăta totuși destul de bine pentru cei șaptezeci de ani pe care Mason descoperi ulterior că îi avea.
— Condoleanțe! zise subcomisarul, invitând-o să ia loc. Știu că nu este cel mai bun moment, dar promit că va dura puțin. Sunteți mama lui William și David Jones, nu-i așa?
— Da, eu sunt.
— Cunoașteți adresa lui David?
— Dacă o cunosc? Sigur că da! Și încep să îmi fac griji că încă nu a ajuns!
— Așadar trebuie să vină?
— Da, cum ar putea lipsi de la înmormântarea fratelui său? Chiar el mi-a spus că vrea să vină neapărat.
— Când?
— Ieri dimineață, când am vorbit cu el la telefon. A spus că rezolvă niște treburi și ajunge până în seara asta.
— Cine i-a dat vestea?
— Eu. Nora mea m-a rugat să îi spun eu, pentru că ea nu a avut contact cu el prea des.
— Și cum a reacționat?
— A fost șocat și s-a întristat. N-a plâns, nu au fost niciodată foarte apropiați, dar i-a părut foarte rău.
Doamna Jones intră în birou cu un telefon în mână.
— A sunat David. A închis până să apuc să îi răspund, a zis ea și i-a dat telefonul soacrei sale.
— Dacă îmi permiteți...
— Sunați-l.
Femeia intră în agenda telefonică și își apelă fiul. Sonorul era dat suficient de tare ca Mason să audă și să înțeleagă perfect tot ce urma să spună David... doar că nu el fu cel care răspunse la telefon, ci...
VI
— Inspectore, avem o problemă! îi zise Mason prin telefon lui Black.
— Subcomisare, așteptați vă rog o clipă, cineva vrea să vorbească cu mine în legătură cu David Jones.
— Ar face bine să aibă informații cu privire la ultimele trei zile, pentru că și el e mort!
— Ce?! făcu Black surprins. Cum adică?
— A avut un accident de mașină în drum spre casa fratelui său, se pare.
— Vă sun imediat.
Black închise apelul și Mason bănui că voia să afle ce fel de informații avea persoana care îl căuta. Inspectorul reveni cu un telefon cinci minute mai târziu, încă șocat.
— Ei bine? făcu Mason.
— Mi-a dat exact aceeași veste.
— Nu putem vorbi despre crimă, se pare că Jones a pierdut controlul volanului pentru o clipă.
— Dacă el era vinovatul, măcar s-a pedepsit singur...
VII
Mason nu își mai amintea când fusese ultima dată când dormise atât de prost, dar era sigur că nu se întâmplase recent. Îl obosise tot ceea ce se întâmplase în ultimele zile și nu se simțea relaxat absolut deloc în urma concediului.
Acum trebuia să se întoarcă la muncă, și ce putea fi mai frumos decât să lucreze în același timp și la cazul Jones, care nu intra în atribuțiile sale?
— De ce nu îl lași pe Black să se descurce? Știe ce are de făcut, îi zise Jessica atunci când îl vizită în birou.
— Nu pot, aș simți că las treaba neterminată.
— Dar nu e treaba ta!
— Las-o baltă, nu vreau să renunț la caz și gata!
— În regulă. Eu și Warren mergem să ne luăm ceva de mâncare. Ne vedem mai târziu.
„Ne vedem mai târziu"? Nici măcar un „Vrei să vii și tu? " sau „Vrei să îți luăm ceva? "...
Decise să nu se gândească la asta și luă legătura cu șeful magazinului de articole sportive la care lucra David Jones.
— Sunt subcomisarul Clark și investighez moartea fraților Jones. V-aș fi recunoscător dacă mi-ați putea oferi niște detalii în privința lui David. Când l-ați văzut ultima dată?
— În urmă cu două săptămâni, când și-a dat demisia, răspunse bărbatul.
— A menționat vreun motiv?
— A spus că urma să plece din țară sau ceva de genul.
— Am înțeles. Mulțumesc.
Mai târziu, află de la proprietara apartamentului în care David Jones stătea în chirie că plecase de acolo sâmbătă dimineața și îi spusese și ei același lucru, anume că voia să plece în străinătate.
Oare acesta fusese planul său? Să își omoare fratele, apoi să plece din țară și să înceapă o viață nouă? Nu ar fi fost prima persoană cu această idee, Mason mai cunoscuse multe astfel de cazuri.
Simțea că Hughes avea răspunsul la întrebarea sa, așa că îi făcu din nou o vizită.
— Deja ți s-a făcut dor de mine? zise acesta rânjind.
— Încetează, n-am timp de asta acum. Am venit să vorbim despre Jones.
— Încă nu ați închis cazul? pufni el.
— Știai că David plănuia să iasă din țară?
— Știam.
— El a fost, nu-i așa? El a făcut-o.
— Eu doar ți-am spus că a venit să discute cu un om genial ca mine, rânji Hughes.
Mason se ridică hotărât de pe scaun și părăsi încăperea. Nu avea nevoie de mai mult. William Jones fusese asasinat de fratele său.