1. Masal.
Liniștea poate să fie o formă auditivă? poți asculta liniștea de pe fișele următorului scenariu pe care îl pregătește un scenarist? poți asculta construcția gândurilor sale înainte să le scrie? poți asculta următoarea schiță pe care o pregătește un pictor? poți asculta cum își creionează muza înainte să atingă creionul?
Eu puteam asculta fiindcă eu ca și ei aveam o lume imaginară, o stație unde mintea mea se oprea și aștepta să se îndepărteze de realitate. Îmi țineam visele înșirate pe-o tinichea subțire pe care o păstram în jurul gâtului, eram atât de visătoare încât fiecare imperfecțiune pe care o găseam în lume, o strângeam în pumnul meu și o corectam pe planșetele mele.
Numele meu era Masal — basm tocmai pentru că eram o poveste neîncheiată, o poveste scrisă pe-o singură pagină. Eram distribuția unei povești create de-o minte dezordonată, o minte care pe fie ce secundă crează interpretări, o minte ce era regizorul tuturor gândurilor sale.
O minte ce ștergea și rescria, apoi din nou ștergea fiindcă deja o altă inspirație îi trecuse prin aliniatul cuvintelor și trebuiau formate propozițiile. Aceste activități se desfășurau doar în camera mea fiindcă după ce părăseam dormitorul, mi-era teamă să-mi afișez latura visătoare, mi-era teamă că oamenii vor intra prin efracție în lumea mea și o vor murdări.
— Masal! coboară jos la masă, trebuie să mă ajuți să aranjez masa, se aude vocea vlăguită a mamei de la parter, apasând ultimile cuvinte.
Eu și mama eram singure, locuiam într-o casă mică și spațioasă în apropiere de orașul Bursa, era o zonă rurală și restrânsă. Toți oamenii se cunoșteau între ei fiindcă populația era foarte mică, eu trebuia să fac naveta pentru a merge la liceu în Istanbul.
— Nu ai terminat cremele? dacă nu le duci mâine în târgul de săptămână, o să trebuiască să plătesc facturile iar din două tranșe, adaugă mama strigând și vocea ei ascuțită îmi rănește timpanele.
Tocmai ce topisem ceara și urma s-o torn în recipient, culesesem niște frunze de mentă proaspete și le tocasem mărunt, adăugându-le în ceară pe măsură ce amestecam cu o lingură metalică. Puțin lapte de cocos și voi mai amesteca din nou viguros după ce se răcește, era o cremă pentru liniștirea pielii și înmuierea ei.
— O să termin dacă te abții să vorbești, mamă. Îi răspund înapoi, oftând prelung din buze și continuând să amestec cu mișcări calculate.
Dacă amestecam mult prea repede, plantele își pierdeau mineralele fiindcă ceara le absorbea reducându-le și mirosul specific totodată.
— În seara asta o să vină mătușa ta și bunica ta în vizită, îmbracă-te adecvat. Încheie și pot simți mirosul platului abia scos din cuptor, un miros de zahăr vaniliat și migdale îmi reîmprospătă nările uscate de la ceară.
Tatăl meu ne părăsise după un accident la locul de muncă; se ocupa cu electricitatea și într-o duminică a fost chemat de urgență la o fabrică, acolo unde trebuiau niște fire întrerupte pe-o rază mai mare a orașului. Din grabă și lipsă de atenție distribuitivă, a tăiat o legătură de fire greșite care-i arseră întreaga mână, radiind mai apoi în tot corpul.
— Bine, mamă. Mă îmbrac și cobor.
Răspund tăcit și termin compoziția pe care o las apoi să se răcească, punând-o pe blatul gros și masiv al pervazului.
Îmi prind părul cu stângăcie într-un elastic în creștetul capului, într-un coc dezordonat cu șuvițele căzute pe lângă urechi. Aveam un tricou larg care-mi depășea genunchii și o pereche de pantaloni scurți de casă.
Cobor treptele câte două și mă grăbesc să adulmec mirosul de căpșune care mișuna prin toată casa, mama obișnuia să bage în compoziția aluatului căpșune întregi care se coceau și umflau înăuntru. Apoi punea un strat consistent de ciocolată și orna cu diferite fructe sezoniere.
— E gata prăjitura? pot să gust? mă reped în fața cuptorului, în dreptul tăvii de aluminiu abia scoasă din cuptor și mijesc ochii la platul care încă zvâcnea de la căldura și în care căpșunele începuseră să fiarbă, aromanizându-se în propriul lor suc.
— O să guști la masă deodată cu invitații, Masal. Mă mustră mama din priviri, țiintuindu-mi mâna care se îndrepta spre marginea platului, pregătindu-se să-i rupă colțul fraged.
Mama avea un șorț alb în jurul taliei și-o rochie albastră care-i stătea definită pe mijlocul corpului, era florară și pigmentată cu niște culori puternice.
— O să vină cumnata ta, și iar nu o să-i mai tacă gura două ore. Ba mai mult, o să mănânce toată prăjitura, mă împing cu spatele de mască și îi reproșez mamei.
Mama nu mi se alătură în conversație, dar își dă ochii peste cap căutând în sertar după tacâmuri și farfurii.
— Iar bunica ta o să ne spună din nou că avem perdele urâte, murmură pierdută pentru ea și șterge suprafața mesei cu un prosop de bucătărie.
Se rotește pe câlcâie și vâră aperitivele de pe mască și le așază pe masă, punându-le pe diagonală în centrul mesei. Bolul cu salata orientală și câteva felii din prăjitura care încă scotea aburi fierbinți.
Soneria începu să sune alături de alte câteva bătăi nerăbdătoare în ușă, mama mă trimise să le întâmpin pe mătușa și bunica. Mătușa Damla era o îngâmfată, era de statură medie și părea mai mult îndesată decât proporționată echivalent cu kilogramele ei. Ochii îi avea înfundați în mijlocul capului, iar mai jos de buza inferioară avea un neg din care începuse să-i crească păr. Era o bârfitoare, la fel ca și bunica mea o displăcea pe mama.
— Unde ai stat atât? e potrivit să așteptăm după voi în soare să ne deschideți? ochii i se încruntară în cap și fața i se strâmbă.
Împinge ușa și îmi aruncă o haină de blugi în brațe ducându-se țintă către bucătărie.
— Scuză-mă bunico, eram cu mama la bucătărie și de aceea a trebuit să aștep..
Bunica rămăsese în tocul ușii și analiza sufrageria cu ochii ei înguști, iar sprâncenele îi conturează privirea dezinteresantă.
— Încă aveți perdelele astea urâte? i-am spus mamei tale că îi cos eu altele la mașină doar să le schimbe, cuvintele îi ies cu acid de sub limbă și se proptește între ușă și covor.
Era o întâlnire clasică de familie, eu și mama eram învățate cu comportamentul nefiresc al bunicii și mătușii.
— Era mai bine dacă te lăsam să faci insolație, vorbesc în bărbie cât să pot auzi doar eu și trântesc ușa deodată ce bunica se îndepărtează de intrare.
Pașii ei erau mărunți și înceți, nici bine nu călcă spre sufragerie că-și duse mâna în mijlocul spatelui, începând să se plângă că are un nod dureros între șolduri.
— Cu ce ne serviți? sper că nu ai făcut pește din nou ca să mă înec cu oasele, o chestionează pe mama care era în capul mesei, aruncându-i o privire aspră.
Mătușa Damla înghițise dintr-o singură răsuflare jumătate din prăjitură, lingându-și cu poftă buricele degetelor și ștergându-se în colțurile gurii cu dosurile mâinii.
— Nepoată, uită-te bine la mine și spune-mi ce ți se pare diferit la mine. Își duce mâinile-n șolduri și se învârte pe câlcâie, clipind mărunt și apăsat.
Zâmbetul îi dezveli bucăți de prăjitură înfipte între spațiile dintre dinți, iar ochii ei negri scoteau scântei fiind foarte expresivi.
— Ți-ai luat mustața? o studiez cu privirea începând de la umeri până jos la glezne, o ironizez și mutra i se schimbă într-o altă culoare, strâmbându-și nasul care avea o formă ascuțită și ovală.
— Doar mama ta te-a învățat să ne vorbești așa, să nu crezi că nu îmi dau seama. Își pironează ochii asupra mea, pe toată fața adunându-i-se o stare de dezgust și scârbă care se manifesta prin expresia ei.
Între timp cremele trebuiau duse la o băcănie din apropiere pentru a le eticheta și semnala pe fiecare plantele pe care le adăugasem și pentru ce boli sunt eficiente, doar astăzi puteam să mai rezolv asta fiindcă de mâine nu mai găseam pe nimeni acolo până săptămâna viitoare.
— Am uitat complet de băcănie, trebuie să etichetez cremele pentru a le putea comercializa. Tresalt și vocea îmi sare deodată cu trupul, mânuind cu putere cleanța ce ducea înspre scări, urcându-le înainte să consum tot aerul pe care îl trăsesem în piept.
Ajung cu repeziciune în camera mea și mă duc să verific dacă crema s-a răcit, pentru a completa setul și pentru a-l putea preda pentru etichetare. Compoziția se întărise, prinsese o coajă groasă și transparentă, am adăugat uleiul care începuse să năclăiască deasupra compoziției. I-am pus capacul și-am învârtit, punând-o lângă celelalte recipiente pe care le terminasem cu câteva zile în urmă.
Băcănia nu era foarte departe de casa mea, ajungeam dacă mă grăbeam înaintă să închidă. Am pus toate recipientele într-o cutie medie de carton și în pas alergător m-am îndreptat spre băcănie — plănuiam să ajung înapoi la cină.
Străzile de obicei erau goale, cerul parcă se aduna într-un tablou deasupra cartierului. Apusul dezechilibra culoarea uniformă a cerului, o pigmenta de parcă un pictor nebun de afirmare voia să-și îngrămădească arta într-o singură lucrare. Păsările se coborau și urcau părând că vor să naufragieze în mijlocul cerului, se pierdeau printre case și clădiri alcătuind din liniștea străzilor un cântec care călătorea deodată cu ei.
Simțeam că eu pot controla orele și minutele, iar lumea se oprise în bătaia mea de gene. Credeam că lumea era temporizată de bătăile mele de inimă, voiam să cred că lumea e alimentată de respirațiile mele, să păstrez soarele și luna pe amândouă tâmplele mele. Aerul pe care îl respiram era aromanizat de florile sălbatice ce creșteau în spatele cartierului, de acolo îmi și luam plantele și florile necesare pentru crearea cremelor.
Simțeam că eu dețin o artă în mâinile mele care mișuna prin venele mele, toți locuitorii cartierului își îmbălsămau pielea cu alifiile și cremele mele. Descoperisem asta în urmă cu foarte mult timp și de atunci a rămas ocupația mea centrală. Nu aveam prieteni, liceul urma să-l termin și nu reușisem să păstrez o prietenie cu nimeni. Eram obișnuită ca în cea mai mare parte a timpului să fiu singură, neînțeleasă și neascultată.
Din cauză că nu mă asculta nimeni eu însămi eram cel mai bun interlocutor al meu, vorbeam cu persoana dinăuntru meu. Doar eu mă puteam auzi fiindcă dincolo de pereții minții mele nu era nimeni care s-o facă.
Gândurile mi s-au tăiat de la jumătate când dintr-odată un conflict de nicăieri începu să umple strada cu strigăte, exclamări și voci vlăguite care se apropiau tot mai mult de locul unde eram eu. Am simțit teama precum un junghi în inimă care îmi făcu picioarele să împietrească, rămănând înțepenită pe mijlocul trotuarului.
Mi-am strâns ochii înfiorată simțind cum nervii îmi circulă pe șira spinării și se încovăiesc în pântecele mele, eram foarte vulnerabilă când venea vorba de violență și agresiune fizică. Dintr-odată totul se liniști, auzi doar două perechi de pași cum se apropiară de mine și se opriră în fața mea, sângele mi se adunase tot într-un loc fiindcă degetele mâinilor mi se încârligaseră în jurul cutiei.
— Știi că n-ai murit, nu? o voce groasă, dezechilibrată de-o răgușeală acută îmi călătorește prin timpane.
O bufnitură surdă în partea mea stângă mă făcu să-mi deschid ochii și să mă lovesc de imaginea vizuală care se afla în fața mea.
Doi băieți erau întinși pe trotuar, unul dintre ei avea buza spartă și în zona caroditei avea o placă deschisă, sângele îi se descompuse după ureche și în josul gâtului, gemând de durere fiind încolăcit peste celălalt.
— Ce naiba s-a întâmplat..
Am rostit cu voce tare înțepenind de la baza spatelui în jos, mijindu-mi ochii la starea în care se aflau acei doi băieți.
— Nu e problema ta, ca să prevenim orice altă întâlnire, vei spune că nu ai văzut și auzit nimic.
Simt o atingere rece pe umăr care mă face să mă întorc pe lateral, ridicându-mi privirea de la baza pieptului său până spre față, inima mi se cutremură în piept lovindu-mi cu putere placa toracică și facând-o să se strângă precum un pumn.
Doi ochi negri de culoarea metalului mă priveau pe sub o cagulă neagră, care-i acoperea restul feței. Animau a furie și a dezinteres, te făceau să simți o răcire bruscă în toată circulația sângelui, îți scădeau temperatura corpului și te făceau să simți că ești o carcasă goală. Inima începu să-mi fie o coloană sonoră care se canalizase în timpanele mele, bătăile mele păreau slăbite și insuficiente să mai mențină o linie dreaptă pentru nivelul meu cardiac.
— Ai auzit? nu o să spui nimănui ce s-a petrecut aici. Îmi trage cutia dintre mâini și o izbește de asfalt.
Cremele se împrăștiaseră pe asfalt și compoziția transformă perimetrul acela într-o dâră albă și vâscoasă care mirosea puternic a medicamente.
— Cu tine vorbesc? dă-te dracului din calea mea! mâna lui se împinge cu putere în umărul meu drept și mă face să mă împleticesc în propriile picioare câțiva pași mai în spate.
Ce naiba a fost asta?