*tears of joy
*blowing nose
Mă gândesc și eu acuma la cat de multe zile am putut să petrec scriind la cartea asta și cât de departe am reușit să ajung cu ea și pur și simplu nu îmi vine să cred...
DAR GATA CU MELANCOLIA SI ALTE PROSTII ! Sunt super mega încântată de acest capitol și abea aștept să mă apuc de următoarele care vor fi PLINE de acţiune... și alte lucruri
Apropo, poza este cu un citat dintr-una din cartile mele preferate, Tronul de Cleștar, care cred că se potrivește de minune cu următoarele capitole.
Spor la citit! Enjoy
Capitolul Douăzeci și Șapte
Ce faci atunci când simți că te afli cu un picior pe pământ și cu unul în groapă? Atunci când viața ta de află în joc dar și a mulți altor oameni?
Lupți. Oricât de greu ar fi sau oricât de mult ți-ai dori să te ascunzi într-un loc sigur, ferit de orice pericol și să aștepți ca totul să se termine odată... tot trebuie să lupți. E datoria ta față e persoana ta, dar mai ales față de cei care sunt dispuși să lupte pentru tine și să își dea viața pentru un scop comun. Ești obligat, dacă vrei să trăiești sau să mori cu conștiința împăcată că ai făcut tot ce ți-a fost în putință.
Dar pentru mine nu era destul. Nu era îndeajuns să știu că am luptat oricât de mult, dacă scopul meu nu era dus la îndeplinire și anume , dacă corpul neînsuflețit al lui Samuel nu stătea întins în fața ochilor mei. Acela era prețul pe care trebuia să-l plătesc pentru pacea mea, a lui Emily...
Și al părinților mei.
- Unde dracu' este mitraliera mea?! mârâie nervos Kaleb, intrând pe ușă cu o forță ce putea dărâma și un zid.
La început am încercat să-l ignor, concentrându-mă asupra țintei mele și strângând pistolul în mână mea încordată. Nu mai ținusem în mână o armă niciodată și am sperat să nu fie nevoie , dar având în vedere circumstanțele în care ne aflam, nu prea aveam de ales , dacă voiam să supraviețuiesc.
Trebuia să recunosc, că era mult mai greu decât părea. Văzusem multe filme de acțiune la viața mea, iar pentru actorii și figuranții către jucau era floare la ureche. O doamne, de știam cât de greu avea să fie, m-aș fi pregătit mai din timp.
Ca o ultimă încercare, am ridicat arma în mințile mele și mi-am fixat ochii asupra țintei ce se afla la circa zece metri de mine. Greutatea sa nu reprezenta o problemă pentru mine întrucât orele de antrenament nu fuseseră chiar în zadar, iar răceala fierului din care era făcut pistolul trimitea fiori de adrenalină prin corpul meu, electrizându-mă. Nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic în afară de manechinul uman din fața mea. Ținta mea - inima lui,sau cel puțin locul în care trebuia să se afle inima. Emoțiile ce mișunau prin mine erau similare cu cele pe care le aveam când mă luptam cu sacul de box, dar nivelul de intensitate al adrenalinei atingea cote maxime.
Forța pe care a exercitat-o pistolul în momentul în care am apăsat pe trăgaci mi-a trimis un șoc puternic prin corp, dar cu care eram obișnuită. Spre frustrarea mea, nimerisem în stern, exact în dreptul inimii sale. Din nou.
Sunetul unor palme aplaudând m-a făcut să revin cu picioarele pe pământ. Mi-am îndreptat privirea spre sursa lui și l-am vazut pe Kaleb apropiindu-se de mine cu un zâmbet pe față.
- Măi, măi... Ce avem noi aici ? spuse el pe un ton jucăuș, tipic lui.
Neștiind la ce se referea, am rămas un aceeași poziție fără să mai spun nimic, strângând pistolul în mâna mea și asigurându-mă că gestul meu nu trecea neobservat. Kaleb nu era nimic altceva decât o cobră pentru mine, o creatură care te vrăjea cu frumusețea și agilitatea ei, dar te injecta cu otravă cu prima ocazie. Nimic mai mult.
- Cred că tragi mai bine după o zi decât cineva care s-a antrenat câteva săptămâni, zise el, făcând pași mari spre mine.
Nu îndrăzneam să îmi iau ochii de pe el, privindu-l ca și când aș analiza un posibil atacator. Din câte știam, Kaleb nu avea nici cea mai mică intentie de a mă ajuta cu ceva sau de a-mi face un bine având un vedere zilele precedente. Nu, acel bărbat nu se putea gândi decât la arta seducției, pentru că nici după patru zile de la acel incident, Kaleb încă mai avea curajul de a-mi mai vorbi, cea ce mi se părea de-a dreptul odios și denota nesimțirea lui. Doar pentru că simțeam un anumit nivel de atracție pentru el, asta nu însemna că aveam să renunț la dragostea pe care o simțeam pentru Ryder, doar de dragul unei tentații aiurite. Ar fi fost absurd.
În ciuda complimentului pe care mi l-a făcut, am rămas în acea poziţie, nedorind să renunț la atitudinea mea. Kaleb nu îmi era nici măcar prieten.
Nu puteai fi prieten cu așa ființă.
-Ce vrei de la mine, Kaleb? am întrebat, cu o oarecare calmitate forțată.
-Dar vai, Maze. Sunt rănit! spuse el, ducând o mâna la pieptul său de parcă el chiar avea o inimă înăuntru.Așa iți tratezi tu prietenii?
- Cine a spus că ți îmi ești prieten? Pentru că ți-a transmis informația greșită, am zis neafectată de mica lui actorie.
- Da? spuse el arcuindu-și o sprânceană. Atunci ce suntem, vrăbiuţo? Amanţi? Îndrăgostiţi?
Mârâitul meu a umplut toată încăperea la auzul cuvintelor sale. Nu numai că mă înfuria la culme dar mă dezgusta. Fiecare cuvânt era ca o palmă pentru faptul că am lăsat totul să meargă mult prea departe și i-am dat o idee total greșită. Iar faptul că eu trebuia să mă bazez pe el în acea misiune pe care am întocmit-o împreună, mă făcea să am crize de anxietate. Dacă el schimbase din nou taberele ? Dacă ne îndreptam cu totii spre o moarte sigură?
- Nu m-aș îndrăgosti de tine nici dacă cerul s-ar despica în două și m-ar blestema pentru acest lucru, am rostit eu fără să întrerup contactul vizual dintre noi doi.
- Ah, nu fi chiar atât de dramatică. Nu îţi stă deloc bine, rânji el. Deși trebuie să recunosc că ești chiar mai sexy când te enervezi.
- Asta înseamnă că sunt de-a dreptul Afrodita pentru că sunt furioasă! am exclamat, simţind cum întregul meu corp îmi ia foc, cu exceptia inimii mele care era mai rece decât Antarctica.
Vizibil amuzat de situaţia mea, Kaleb și-a mușcat interiorul obrajilor pentru a opri un zâmbet să se croiască pe chipul său. Mai aveam puţin și îl luam la bătaie dacă nu ar fi reușit să se abțină.
M-am întors cu spatele la el, în ciuda corpului meu care voia să se năpustească asupra lui și mi-am reluat activitatea de mai devreme. Fixează poziţia, privește ţinta, inspiră, mă gândeam în sinea mea.
Și trage.
- Cine te-a învăţat să tragi? mă întrebă el, iar când l-am ignorat, a repetat întrebarea.
- Nimeni. Au lucruri mai bune de făcut decât să mă învețe pe mine așa ceva, am răspuns sincer, deși nici nu l-am privit în ochi.
- Ba trebuiau să te învețe cu prima ocazie, în loc să te ţină în academie ca pe o păpușă! se răsti el, furios și se apropie de mine.
- Ce știi tu despre ce au făcut ei? l-am luat la rost simţind veninul din cuvintele pe care le rosteam. Măcar ei nu au fost de partea lui Samuel, vânându-mă ani de zile fără ca măcar să suspecteze o dată că ceva ar putea fi putred la mijloc!
- Ti-am spus că nu aveam de unde să știu ce se întâmpla cu adevărat...
- Chiar nu ai nicio scuză pentru ce ai făcut, Kaleb, am zis eu de dat aceasta mai calm. Până și doamna Hoffman i-a ţinut piept în toţi acești ani, iar ea fusese soţia lui!
Kaleb nu a mai avut ce să spună sau cum să-și ia apărarea după aceea. Fusese ochit exact în punctul lui sensibil, iar totul era și mai greu de suportat tocmai pentru că știa că am dreptate. Dar nu simţeam nicio umerașe compătimire pentru el, nici măcar o părere de rău. Doar pură mândrie pentru restaurarea demnității mele.
Pentru a doua oară m-am întors cu spate la el și am ridicat pistolul la nivelul pieptului manechinului. Dar chiar înainte de a apăsa pe trăgaci, o mâna caldă îmi cuprinde mâna în a lui, ridicând pistolul puţin mai sus.
- Depărtează puţin mai mult picioarele pentru stabilitate, relaxează mușchii abdomenului și nu-ţi lua ochii de pe ţintă, spuse Kaleb din spatele meu.
Proximitatea dintre noi doi era mult prea mică pentru propriul meu comfort. În timp ce una dintre mâinile lui era ocupată cu ale mele, cealaltă se furișă la abdomenul meu apăsând ușor.
- Respira, Maze, îmi șopti la ureche cu la fel de multă senzualitate ca prima dată când mi-a spus acest lucru.
Imediat ce mi-am umplut plămânii cu oxigen, am început să gândesc mai limpede. Încă nu eram confortabilă cu poziția în care ne aflam, dar am încercat să nu mă mai gândesc la acest lucru. Mi-am concentrat toată atenţia asupra ţintei mele și am așteptat de parcă aveam nevoie de un semnal.
- Nu mai gândi. Doar trage.
În acel moment am apăsat pe trăgaci. Forța pistolului a trimis glontele fix în inima manechinului, făcând o gaură ce trecea și pe partea cealaltă.
Cu un zâmbet satisfăcut, Kaleb s-a îndepărtat de mine fără să mai spună ceva. Dar nici nu avusese când pentru că ușa se deschise larg, iar Zach intră hotărât în încăpere. Pentru câteva clipe, niciun cuvânt nu a fost rosti, însă nici nu era nevoie.
- E timpul? am întrebat eu.
El încuviință din cap.
- E timpul.
- Nu întreg. De unde au venit toti aceștia? am întrebat nedumerită.
Când planul nostru a fost conceput, pusesem în calcul numai o adunătură de douăzeci de persoane, dintre care numai cinci îmi erau cunoscuţi, iar pe restul îi știam numai din priviri. Acum, făcându-mi loc printre ei, am realizat că erau de cel puțin de două ori mai mulți decât înainte, lucru pe care nu mi-l puteam explica.
- Au sosit ieri pe la 11 seara două camioane dubioase. La început credeam că era vorba despre o ambuscadă, dar Samuel nu lucrează așa, explică Zach răbdător. Când au început să iasă cate unul din ele neînarmați, am știut că nu ne voiau răul. Au venit din partea lui Samuel, numai că au schimbat taberele. Adam s-a asigurat că a lăsat un mesaj pentru ei înainte să plece. Nu știu detalii, dar sunt sigur că trebuie să îi mulțumim lui pentru asta.
Era cam greu să îmi ascund mirarea de pe faţă. Fie Adam plănuia ceva mult mai mare, fie chiar dorea să ne ajute. Deja se oferise să viruseze sistemul lor de securitate odată ce intram acolo, iar acum că îi vedeam pe toţi acei oameni gata să lupte cu noi aș fi putut să îl sărut! Dar asta nu însemna că eu chiar aveam să fac acest lucru.
- Câţi suntem acum? am întrebat.
- Puțini peste șaizeci. După ce te aranjăm pe tine, va trebui să discutăm despre noile schimbări din plan. Nu sunt majore, dar ar trebui să le știi.
Am încuviințat din cap, fiind incapabilă să mai vorbesc. Eram de-a dreptul încântată de faptul că numărul oamenilor se triplase, dändu-ne nouă mai multe șanse de a câștiga această luptă, poate chiar război.
- Bine... Și ce anume trebuie să fac acum? l-am întrebat.
- Momentan, nimic ce va solicita prea multă energie, spuse Zach și m-a condus într-o cameră de dimensiuni medii ce nu avea nimic mai mult decât niște dulapuri cu haine și fotolii. Trebuie să te îmbraci cu ăstea, continuă el după ce mi-a înmânat niște haine.
Confuză, le-am ridicat pentru a le analiza din mai multe unghiuri. Erau neobișnuit de ușoare pentru niște obiecte vestimentare care ar fi trebuit să mă protejeze cât mai mult posibil. Dar nu era un echipament sau o vestă anti-glonţ. Ci o simplă rochie albă care abea atingea nivelul genunchilor, o jachetă de piele și niște cizme lungi, pe care le vedeai numai la fetele ce frecventau cluburile. Sărind peste detaliile îndrăzneţe, acele haine nu erau nici de departe potrivite pentru o astfel de misiune.
- Ești cu capul dacă tu crezi că voi purta așa ceva, am spus eu, gata să le arunc pe un fotoliu.
- Le vei purta, Maze. Crede-mă, combinaţia e perfectă.
- A da? Unde e vesta anti-glonţ? Unde sunt bocancii? Unde îmi voi ține pistoalele? În sutienul pe care cred că tot voi l-aţi ales? m-am răstit la el nervoasă.
Zach, într-un gest ce exprima frustrarea și-a dat ochii peste cap și mi-a luat cizmele și jacheta din mâini.
- Aici îţi poţi ține pistoalele, spuse el arătând spre interiorul cizmelor , și aici la fel...iar rochia este perfectă pentru a acoperi cureaua de care vom agăţa niște pumnale. Am gândit totul ,așa că nu te mai plânge și îmbracă-te.
Ignorând tonul rece pe care Zach spusese acele lucruri, am dat la o parte toate gândurile mele pentru a-l asculta. Avea dreptate. Trebuia să fiu îmbrăcată cât mai lejer pentru ca tot scenariul să pară credibil, dar tot nu puteau să mă lase complet neînarmată, iar conbinaţia nu stârnea prea multă atenţie, deși mă îndoiam că Samuel nu avea să ghicească faptul că aveam un as în mânecă. Dar nu aveam nevoie de artileria grea pentru a mă apăra, iar dacă totul avea să decurgă conform planului, atunci nici nu voi avea nevoie de arme prea mult.
- Ești gata? mă întrebă Zach din spatele cortinei după care mă schimbam.
Deși nu aveam parte de prea multă intimitate pentru a mă schimba, nu eram de loc intimidată de faptul că el se afla numai la câţiva metri de mine. Zach îmi erau ca un frate mai mare datorită timpului pe care l-am petrecut împreună între pereţii acelei biblioteci. Ajunsesem să fim foarte confortabili unul cu celălalt, astfel încât nu eram rușinată de el.
- Aproape, am spus eu, încercând să apuc fermoarul de la spate.
După mai bine de câteva zeci de încercări, m-am resemnat în sfârșit.
- La naiba... Poţi veni puţin ca să mă ajuţi cu fermoarul? am strigat plină de exasperare, apoi l-am așteptat pe Zach să intre.
Am sărit o sută de metri înălțime când două mâini calde au făcut contact cu pielea dezgolită de la spatele meu.
- Relaxează-te. Eu sunt, vocea cunoscută a lui Ryder s-a auzit, făcându-mă să mă calmez și să vreau să mă apropii mi mult de el.
Dacă exista modalitatea perfectă de a mă face să mă simt în al nouălea cer, aceea era simpla atingere a lui Ryder. Nu înţelegeam cum, dar efectul pe care îl avea contactul pielii sale cu a mea nu numai că era electrizant, dar trezea un foc în mine ce îmi dădea o stare de euforie absolută. Eram însetată după acea senzaţie și râvneam după ea.
Ryder mi-a luat părul și mi l-a pus într-o parte pentru a-i lăsa loc să mă încheie. Cu gesturi mici și tandre, și-a plimbat degetele de-a lungul pielii mele, de parcă încerca să memoreze fiecare centimetru, fiecare semn existent. Era dureros de greu să mă abțin de la a nu mă întoarce cu faţa la el și să îmi lipesc buzele de ale lui, iar fiecare clipă ce trecea îmi făcea misiunea și mai grea.
- Poţi să te grăbești? am întrebat, spunând asta cu mai multă răceala de cât am vrut.
Ryder chicoti, oprind în sfârșit tortura și începu să îmi încheie fermoarul cu cu o viteză ce m-ar fi putut ucide. Tot ce făcea el era mult prea senzual și avea un efect uriaș asupra mea. Se pricepea de minune la a-mi distrage atenţia de la ceea ce se întâmpla cu adevărat în jurul meu. Dar nu aveam nevoie de asta acum... Scopul meu era altul.
- Ryder...
Ceea ce trebuia să sune cu un mârâit a fost mai mult un geamăt pe care nu intenţionam să-l scot.
- Ești cam nerăbdătoare pentru o viitoare momeală, spuse el, numai cu o urmă de amuzament în vocea sa groasă.
Ceva din mine știa că el nu era de acord cu planul meu.
După ce a terminat în sfârșit, am făcut câțiva pași înapoi,simțind nevoia de a pune cât m-au multă distanță între noi pentru propria noastră sănătate mintală.
- Ce-i cu hainele acestea? spuse el după ce a aruncat o privire mai atentă asupra a ceea ce purtam eu. Tu ar trebui să ai echipamente ca ale noastre dar în schimb tu arăți de parcă ai fi făcută pentru a fi devorată. La naiba... Mai aveai nevoie de puţină sare și erai gata să fii servită la cină!
Simțind cum obrajii mei mai aveau puțin și luau foc, ochii mi-au coborât asupra rochiei de un alb atât de luminos încât crea un contrast deosebit împreună cu cizmele și jacheta de piele. În alte circumstanțe aș fi putut spune că era superbă, datorită modelelor florale din dantelă. Per ansamblu, nu era prea sofisticată, dar nici nu era nevoie pentru că trebuia să mă lupt în ea. În sinea mea speram că rochia nu avea să sufere prea multe daune, dar știam mai bine decât să mă stresez asupra unui detaliu atât de nesemnificativ.
- Nu sunt nici eu de acord cu alegerea aceasta, dar...
- Dar ce? Chiar nu înțeleg ce a fost în capul lui Zach, mârâi gutural Ryder.
- Hai, Maze... Cât de mult îţi ia să te îmbraci? se auzi vocea lui Adam de partea cealaltă a cortinei.
Chipul lui Ryder se întunecă brusc. Mușchii săi s-au încordat, fiind extrem de vizibili chiar și pe dedesubtul bluzei pe care o purta. Chiar și fără să se întoarcă, el reacţiona de parcă Adam era lângă noi.
Nu puteam spune că nu-i înţelegeam motivele.
Fără să mai spun ceva, l-am ocolit pe Ryder vrând să fiu eu cea care dădea prima ochii cu el. Nu eram sigură că Ryder își putea controla furia prea bine în acel moment de cumpănă.
-Sunt gata, calmează-te, am spus.
- Cum să mă calmez când am șaizeci de oameni pe capul meu, cerând să ne punem pe treabă? se răsti el cu agresivitate.
În următoarea secundă, am simit silueta înaltă și puternică a lui Ryder în dreptul meu. Privirea lui Adam se mută de la chipul meu la Ryder, având atâta intensitate în spatele irișilor săi încât credeam că cei doi mai aveau puţin și se luau la bătaie.
- Vai săracul de tine, rosti Ryder cu ironie. Poate că ar trebui să rămâi aici până la urmă...
- A da? Și cum ar trebui să treceţi de sistemul de securitate? a întrebat Adam, încrucișându-și braţele deasupra pieptului.
- Găsim noi o modalitate. Nu avem nevoie de încă un trădător printre noi.
Deși voiam să-l opresc pe Ryder, nu am făcut-o. Îi înţelegeam furia, la fel de mult pe cât înţelegeam de ce spunea acele lucruri. Nu trebuia să ne punem toată încrederea în Adam după câte făcuse.
Adam își încleștă dinţii dar nu a răspuns. În schimb, și-a redirecționat atenția asupra mea.
- Hai să te pregătim, Maze.
După ce mai bine de cinci pistoale încărcate fuseseră ascunse în jacheta și cizmele mele, iar câteva pumnale au fost legate de coapsele mele prin niște curele strânse bine, am început să mă simt mai sigură pe alegerea de îmbrăcăminte, deși încă nu eram complet convinsă de protecția pe care rochia mi-o dădea împotriva armelor de foc.
Imediat ce am terminat cu cele pregătiri, Zach a revenit în încăpere și a insistat să îl urmez împreună cu Adam și Ryder. Nu înţelegeam de ce deveniseră muţi atât de brusc și de ce se schimbase atât de repede atmosfera. Însă, mai târziu, am aflat de ce.
- Cred că glumești, am spus când am auzit noile schimbări în planul nostru. Nu voi pleca nicăieri până când Samuel este eliminat! am strigat la Ryder, lovind cu pumnul în masa de lemn în jurul căreia ne-am adunat.
- Ţi-am spus eu că nu va fi niciodată de acord! spuse Gabi care se alăturase grupului nostru, îmbrăcat tot cu un echipament special, vestă și bocanci rezistenţi. E mult prea încăpățânată pentru asta.
Ryder își trecu mâna prin părul său auriu și des în semn de frustrare.
- Maze, e pentru binele tău. Ești cea mai vulnerabilă aici, iar dacă planul nu decurge cum trebuie Samuel nu va mai ezita să te omoare de data aceasta, spuse el încercând să se controleze.
- Voi credeti că eu nu știu asta? Dar asta nu înseamnă că voi fi de acord să plec în nu știu ce loc pe care îl vreţi voi și să vă las pe voi aici! m-am răstit. Planul meu nu suna așa de loc, am continuat, privindu-i de data aceasta pe fiecare în parte; Zach, Gabi, Adam și alţi trei rezidenţi nu păreau de loc încântati de reacția mea. Urma să plecăm cu toţii cu elicopterele de salvare indiferent dacă rezolvam sau nu problema. Dacă mă duceti pe mine într-un singur elicopter, atunci nu v-a mai fi loc pentru toti oamenii care ne urmează în celelalte.
Cei șapte bărbați din fața mea și-au aruncat priviri pline de subânţeles înainte de a se întoarce la mine.
- Maze,spuse Ryder cu blândețe. Tu știi că nu vor supravieţui chiar-
- Nu vreau să aud nimic! Aţi fost cu totii de acord ca eu să conduc operațiunea și să mă ascultaţi! Așa că aceasta e decizia mea finală - nu plec nicăieri până când ultimul om în viață nu se urcă într-un elicopter.
Privindu-l pe Gabi cum își ducea mâna la tâmplă pentru a se freca, nu am putut să nu simt o urmă de vină pentru tot ceea ce se întâmpla. Acei oameni își riscau viaţa pentru mine. Fiecare în parte mă cunoștea din priviri și știau mai multe lucruri despre mine decât voiau să spună, dar eu nu știam nici măcar o treime din ei. Unii aveau să moară pentru mine... Pentru o adolescentă care abea a aflat adevărul despre familia ei acum câteva luni; o fată pe care pericolul o urmărea la fiecare pas.
- Nu fă asta, spuse Gabi, întâlnindu-mi privirea. Nu te mai învinovăți.
Drace, băiatul ăsta chiar mă știa...
I-am aruncat un zâmbet forțat înainte de a-i privi pe toti încă o dată.
- Acum că am lămurit și acest lucru, suntem gata? am întrebat, așteptând răspunsul lor.
-Cred că ai vrea să vezi asta, înainte de toate, se auzi vocea lui Kaleb dinspre ușa ce fusese deschisă. E important, adaugă el, văzând că noi nu ne mișcam.
Confuză, mi-am croit drum până la ușă și l-am urmat pe Kaleb în afara încăperii. Imediat ce am ieșit, am dat cu ochii peste ultima persoana din lume pe care m-aș fi așteptat să o văd.
- Lisa?! Ce naiba faci tu aici?!
***
P. S. : capitolul e dedicat unei fete care mi-a citit de fiecare dată ce am postat și s-a numărat mereu printre primele persoane care îmi comentează la capitole. Mersi și felicitări pentru numărul de voturi și urmăritori AndreeaGabriela24 !!