La media: The Score – Higher
Domnul Morera m-a întâmpinat bucuros în fața casei sale în seara următoare și mi-a întins o mână ca să mă ajute să cobor din mașină. Mă îmbrăcasem destul de simplu, până la urmă era doar o discuție între mine și el în calitate de... prieteni? Puteam spune că ne apropiam de a fi prieteni, având în vedere faptul că îmi spunea că de multe ori îi vedea pe părinții mei prin mine și asta îl bucura, iar eu puteam spune că mă simțeam bine în compania lui.
– Bine ai venit! mi-a spus el și m-a îmbrățișat scurt, atingându-ne obrajii în semn de salut, lucru pe care de altfel nu îl mai făcusem până atunci.
– Bine v-am găsit! i-am răspuns, iar el m-a condus înăuntru.
– Sper că nu te-a deranjat faptul că am preferat să luăm cina la mine, a spus el atunci când am intrat în living și m-a invitat să iau loc pe canapea.
– Nici vorbă! am zis eu sincer. E chiar mai bine decât în oraș.
S-a așezat pe canapea, cam la un metru de mine și s-a făcut comod, fără să mă scape din privire. Eram puțin tensionată, căci nu prea știam cum ar trebui să încep să îi spun că voiam să știu totul despre trecutul comun al lui și al părinților mei. Din fericire, el a fost cel care a deschis subiectul și mi-a spus:
– Aveai niște întrebări, nu-i așa?
– Da, am zis înghițind în sec. Am câteva.
– Ei bine, te ascult.
– Aș vrea să știu mai multe despre prietenia dintre dumneavoastră și părinții mei.
A zâmbit scurt, ca și cum s-ar fi așteptat la asta și a început să își mângâie barba care începea să îi crească. S-a gândit câteva clipe, apoi a decis să îmi răspundă la întrebare cu o alta.
– Ce anume ai vrea să știi?
– Tot, am spus eu hotărâtă. Asta dacă vreți să devenim asociați.
M-am uimit eu pe mine cu ultima replică, însă el a părut încântat de modul în care vorbeam.
– O să fii un lider bun, a zis el. Eu și părinții tăi am fost colegi de liceu și de facultate, de acolo ne cunoșteam. Eram prieteni foarte buni, așa că după ce ne-am înființat fiecare firma lui, am decis să ne asociem pentru binele tuturor.
Intuisem și eu asta. Voiam detalii pe care nu le știam, pe care nu le puteam găsi prin ziare sau știri.
– Și mai departe?
– Și mai departe totul a mers perfect, până când...
A făcut o mică pauză, iar eu l-am privit curioasă.
– Până când părinții tăi au vrut să fie independenți, așa că ne-am văzut fiecare de drumul său.
Asta era tot? Marele motiv al marii dispute dintre părinții mei și Morera? Nu prea îmi venea să cred una ca asta.
– Atunci de ce toată lumea spune că v-ați fi certat?
– Pentru că ne-am certat, într-adevăr, a răspuns el pe un ton firesc. Fusesem asociați timp de zece ani, plănuisem să ne construim viitorul împreună și ei voiau să ne separăm.
– Și?
– Evelyna, asta înseamnă că între noi a apărut concurența. Eram două firme mari, în același oraș, care produceau același lucru! Nu am vrut să accept decizia lor, căci firma părinților tăi era mai puternică și eu riscam să dau faliment într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.
– Dar nu ați dat, am zis eu.
– Nu am dat, a repetat el. Îmi pare rău, dar nu am putut să rămân în relații bune cu ei după treaba asta. Vezi tu, ei erau doi, au avut o situație mai bună decât a mea încă de când s-au născut, eu am pornit de jos.
– Ați simțit că se credeau superiori, am concluzionat eu. Înțeleg.
Chiar înțelegeam. Poate că eram una din cele mai bogate persoane, dar de multe ori mă simțisem inferioară față de cei care aveau rezultate bune la școală. Până la urmă, cu toții ne dorim ceea ce nu avem.
– Dar acum dumneavoastră sunteți cel puternic, am spus. Firma mea a fost închisă patru ani. Ar trebui să o iau de la zero.
– Știu. Nu ești tu vinovată pentru greșelile părinților tăi.
Dar dacă voia să îmi facă mie ceea ce îi făcuseră lui mama și tata? Dacă voia să pun firma pe picioare doar ca să ies în pierdere?
– Nu am de gând să te falimentez, a spus el când m-a văzut căzând pe gânduri. Îți promit. Împreună putem ajunge foarte sus.
– Să presupunem că vă accept propunerea. După aceea ce se va întâmpla?
– Vei începe să faci angajări la firmă. Pentru început, îți pot da o parte din oamenii mei de încredere să fie lângă tine. O să îți explic tot ceea ce nu înțelegi și deciziile ce ne privesc afacerile le vom lua împreună, niciodată pe cont propriu.
– Deci vom fi mereu transparenți? O să putem ști ce se întâmplă în firma celuilalt?
– Întocmai. Un parteneriat se bazează pe încredere.
Suna promițător, iar Morera părea un om de cuvânt. Până la urmă, de ce nu?
– Mă pot retrage oricând? am întrebat.
– Atâta timp cât nu vei profita de tot ceea ce te voi învăța, e discutabil.
– Nu, nu mă referam să mă retrag din parteneriat, ci din afaceri. Cu totul, vreau să spun.
Se gândea prea departe dacă îi trecuse prin cap că aveam să fac același lucru ca și părinții mei.
– Ah, da. Ești liberă să te retragi oricând. Dar crede-mă, nu o să fie cazul.
– Să sperăm.
– Deci, îmi accepți propunerea? a întrebat nerăbdător.
– O accept, am zis eu hotărâtă și i-am întins mâna.
A zâmbit triumfător și mi-a strâns mâna încântat.
– Să fie într-un ceas bun! a zis el și s-a ridicat de pe canapea. Cinăm?
Aproape că uitasem că venisem să iau cina cu el, nu doar să discutăm. De fapt, nici nu avusesem în plan să îi accept sau să îi refuz propunerea chiar în acea seară. M-am ridicat de pe canapea și ne-am așezat la masă, față în față.
Nu știu pe cine angajase la bucătărie, dar făcea o mâncare excelent de gustoasă. Trebuie să recunosc, nu am mâncat foarte mult ca să mă păstrez pentru desertul despre care domnul Morera îmi vorbise încă de când ne așezasem la masă.
– Era preferatul mamei tale când eram la facultate și ieșeam toți trei la cofetărie! mi-a spus el. Tort cu mousse de zmeură.
– Este unul din preferatele mele! am exclamat. Nu am mai mâncat de patru ani!
Domnul Morera a zâmbit încântat, iar majordomul său ne-a strâns farfuriile și tacâmurile rămase de la felul principal și ne-a adus în locul lor câte o felie generoasă din minunatul desert.
– Desfacem o sticlă de șampanie în cinstea noastră? m-a întrebat Morera în timp ce mâncam desertul.
Am dat din cap afirmativ, apoi mi-am dat seama că nu era indicat să beau alcool și am spus repede, înainte să apuce să își strige angajatul:
– De fapt, nu pot! Sunt însărcinată.
– Ah, așa este! Greșeala mea, uitasem. Atunci, poate un cocktail fără alcool?
– Ar fi perfect.
– Dacă nu sunt indiscret... de cât timp ești însărcinată? m-a întrebat el după ce am terminat desertul și ne-au fost aduse două cocktailuri.
– De aproximativ două luni, am răspuns eu.
– Și ai... douăzeci de ani, nu-i așa?
– Da, am răspuns puțin rușinată. Dar s-a întâmplat.
– Iubitul tău cu câți ani este mai mare?
– Liam? am făcut surprinsă. Cu câteva luni doar. Dar nu este al lui, am adăugat fără să gândesc ceea ce spuneam.
– Nu? s-a mirat el. Atunci?
– Al cuiva cu care nu mai vorbesc.
Ce mă apucase să mă confesez șefului meu? Pardon, partenerului meu de afaceri. Mă lăsasem prea mult purtată de val și nu mai gândeam limpede.
– Trebuie să admit, ai o viață interesantă, a zis el amuzat.
– Să zicem... am spus eu și am zâmbit scurt. Așadar, de mâine încep să angajez oameni, nu-i așa? am schimbat eu subiectul.
– Da, de mâine poți face publică decizia ta de a redeschide firma. Paula va fi secretara ta începând de luni. Oamenii o să înceapă să se prezinte la interviuri de angajare, dar nu-ți face griji, voi veni cât pot de des la tine până când îți formezi o echipă de oameni cu care să lucrezi. Angajații sunt cei mai importanți.
– Mulțumesc, chiar o să am nevoie de sfaturile dumneavoastră.
– Săptămâna asta ocupă-te să faci vestea publică, iar de luni ne vedem la firma ta. Poți să stai acasă până atunci, mă descurc și fără secretară.
– Mulțumesc.
Mă simțeam special. Urma să încep un nou capitol al vieții mele. Deși fusesem frustrată pentru că aveam doar nouă clase și nu știam ce voiam să fac mai departe, iată că destinul îmi oferise această oportunitate și mă pregăteam să devin administratorul unei firme de mare succes, fără ca măcar să am cunoștințele de bază necesare! Era ceva pe cât de uimitor, pe atât de complicat și speram să învăț repede.
*
– Am acceptat! am strigat eu atunci când am ajuns acasă în loc de „m-am întors".
Liam a ieșit din camera sa mai întâi derutat, apoi a înțeles la ce mă refeream și m-a luat în brațe fericit, ridicându-mă de la sol cu aproape jumătate de metru.
– Felicitări! Asta e Evelyna mea!
L-am sărutat cu un entuziasm pe care nu îl mai avusesem niciodată până atunci, dorindu-mi să îi transmit toată energia mea.
*
În dimineața următoare, toate posturile de televiziune vorbeau despre marea redeschidere a firmei mele, după patru ani de inactivitate și despre "parteneriatul deceniului", așa cum le place reporterilor să exagereze orice știre. Am apărut alături de domnul Morera la știri și trebuie să recunosc că nu mai vreau în viața mea să stau în fața unei camere de filmat, indiferent de motiv.
Rezultatul a fost mult mai bun decât cel așteptat, astfel că peste tot s-a vorbit numai despre mine, firmă sau parteneriat, iar luni dimineață am găsit sute de oameni stând la coadă în fața firmei pentru interviuri de angajare.
– Avem nevoie de întăriri, i-am spus eu Paulei râzând.
Era numai ora șapte și jumătate, iar programul meu pentru interviuri începea peste o oră și jumătate! Am rămas surprinsă când am văzut mulțimea aceea de oameni care mă salutau respectuos și îmi făceau cu mâna. L-am sunat pe domnul Morera și l-am rugat să îmi trimită mai mulți oameni de încredere care să mă ajute cu interviurile, căci era imposibil să vorbesc cu atât de mulți oameni.
Așadar, am avut nu mai puțin de cincisprezece birouri în care oamenii domnului Morera angajau sau respingeau oameni pentru firma mea. Se părea că în acea zi, firma partenerului meu a bătut pasul pe loc, căci oamenii importanți se aflau în clădirea firmei mele și lucrau pentru mine.