La media: Ava Max – So Am I
Am avut un moment de gândire foarte intens și mi-am dat seama că nu eram capabilă să renunț la copil, nu atunci când văzusem cât de mult se bucurau majoritatea oamenilor de vestea venirii unui copil pe lume și cât de mult se întristau la pierderea lui. Al lui Diego sau nu, nu puteam să renunț la el.
Am ieșit din cabinet ușor uimită de propria persoană și i-am sărit în brațe lui Liam, începând să plâng.
– Ușor! Calmează-te! mi-a șoptit el.
– E totul bine, am spus printre lacrimi.
– Și atunci? De ce plângi? Viața ta o să revină la normal!
M-am îndepărtat puțin pentru a-l putea privi și mi-am șters ochii.
– Îl păstrez!
Chipul său s-a luminat când i-am dat această veste și m-a îmbrățișat mai strâns, ridicându-mă de la sol.
– Știam eu! Dar, te rog, nu mai plânge!
– Cum să nu plâng? Eram la un pas să renunț la el! am spus supărată.
Eram dezamăgită de mine și nu îmi venea să cred ce lucruri oribile gândisem despre acel bebeluș nevinovat.
– Dar nu ai făcut-o, asta contează, a spus el și m-a sărutat pe frunte. Hai să mergem acasă.
Aproape că m-a luat pe sus pentru a mă scoate de acolo, căci nu voiam să îi dau drumul. Nu știam dacă relația noastră avea să țină până la nașterea copilului, dar eram convinsă că, în calitate de iubit sau nu, Liam deja iubea acel copil mai mult decât îmi puteam imagina.
Când am ajuns acasă, am avut surpriza plăcută de a afla că Louis și menajera își terminaseră treaba pentru acea zi în casa bunicilor mei.
– Mi-ar plăcea să o văd! m-am miorlăit eu către Liam. Mai e mult până în weekend!
– Conduc eu sau ne duce șoferul tău? m-a întrebat el imediat.
Am zâmbit precum un copil care primise ceea ce își dorise și l-am sărutat scurt pe buze.
– Conduci tu, vreau să fim singuri, am zis eu, după care el m-a tras mai aproape și m-a sărutat lung.
– Atunci hai să nu pierdem vremea! m-a îndemnat el. Dar când ne întoarcem am de învățat.
– S-a făcut! am zis eu veselă și am fugit în dormitor să îmi iau niște haine mai comode.
Am mers împreună pe același drum din urmă cu două zile, aș putea spune drumul care a condus la relația noastră într-un fel sau altul. Evenimentele din ultimele ore încă aveau efecte asupra psihicului meu, însă atunci când am ajuns în fața casei și am văzut cât de frumos arăta totul, toate problemele au dispărut pentru câteva minute.
Gazonul era tuns, copacii erau curățați și Louis plantase câteva flori pe lângă gard. Aleea din dale de piatră era acum vizibilă, dar nu am rezistat tentației și m-am întins pe iarba frumos mirositoare.
– Evelyna, nu! a strigat Liam. O să te înverzești!
Era deja prea târziu, dar cel puțin purtam un tricou negru, așa că nu se vedea foarte tare dacă mă murdărisem sau nu. Mi-a întins o mână și m-a ajutat să mă ridic, apoi m-a prins pe după talie și ne-am îndreptat privirile către intrarea în casă. Două ghivece imense cu flori stăteau de o parte și de alta a ușii, făcând totul să pară mai vesel.
Când am pășit înăuntru, parcă eram în cu totul altă casă față de cea pe care o văzusem cu două zile înainte! Era atât de curată și de strălucitoare, încât pentru o clipă am crezut că aveam din nou cinci-șase anișori și venisem la bunica împreună cu prietenii mei ca să ne jucăm. M-a cuprins un dor imens de ea și m-am îndreptat către sufragerie, unde aveam poze cu familia aranjate pe un raft.
Am tresărit când am auzit un zgomot strident, urmat imediat de un „scuze" spus de Liam. Am mers către sursa zgomotului și am ajuns în bucătărie, unde Liam ținea un sertar în brațe și aduna tacâmuri de pe jos. L-am privit amuzată, iar după o jumătate de minut nu am mai rezistat și am început să râd, aplecându-mă să îl ajut.
– Voiam să văd ce era în el! Nu credeam că o să cadă dacă îl trag așa mult!
– Suntem la țară, Liam! La ce te așteptai? La sertare care se deschid prin atingere?
Am terminat de adunat tacâmurile și le-am dat drumul în chiuvetă, deși eram convinsă că menajera mea făcuse o treabă excelentă și se putea linge de pe jos.
– O să le spăl până te uiți prin jur, a zis Liam.
– Nici vorbă, tu vii cu mine! am protestat eu. Nu avem nevoie de ele acum, lasă-le acolo!
Și-a dat ochii peste cap amuzat, iar eu l-am prins de mână și l-am tras după mine înapoi în sufragerie, unde el s-a așezat pe canapea și a pornit televizorul, iar eu mă uitam prin dulapuri și rafturi. Era plin peste tot de farfurii, cești și bibelouri, dar am găsit și un album foto de pe vremea când mama mea fusese copil, pe care l-am luat în brațe și m-am așezat lângă Liam.
– Semeni leit cu ea! a spus el.
Mie nu mi se păruse niciodată că semănam chiar atât de mult, deși eram conștientă că îi moștenisem multe trăsături. Liam avea totuși dreptate, arătam la fel ca și mama când fusese de vârsta mea.
– Dar ești mai frumoasă, a adăugat el.
– Sau e calitatea pozei slabă și ți se pare! am glumit eu.
– Ești foarte frumoasă și asta contează.
Am lăsat albumul deoparte și m-am întors cu fața către Liam, privindu-l tandru. El mi-a pus o mână pe gât și m-a tras mai aproape, până când buzele noastre s-au întâlnit într-un dans mut și romantic.
– Mi-a fost dor de locul ăsta, am zis melancolică, în timp ce el își punea capul în poala mea.
– Și mie, a răspuns el. Avem atât de multe amintiri în casa și în curtea de aici...
Am început să mă joc cu părul său moale, iar el a închis ochii și a zâmbit. Mi-am dat seama că, spre deosebire de relația cu Diego, nu aveam nevoie să mă sărut cu Liam din două în două minute ca să mă simt bine. Îmi era de ajuns să petrecem timp împreună ca să mă umplu de energie pozitivă și bună dispoziție.
Parcă trecuse o eternitate de la relația mea cu Diego, deși sarcina mea spunea cu totul altceva. Învățasem să accept și să depășesc trecutul și pentru asta le eram recunoscătoare prietenilor mei, care îmi fuseseră mereu alături.
M-am trezit brusc atunci când telefonul a început să sune, cu volumul dat la maxim. M-am ridicat atât de brusc, încât l-am lovit pe Liam cu genunchiul și aproape că am căzut din pat. Abia atunci când mi-am dat părul de pe față și mi-am căutat telefonul mi-am dat seama că nu eram în pat. Adormisem pe canapeaua bunicii mele!
Am mers până la măsuța pe care îmi lăsasem telefonul și l-am apucat somnoroasă și agitată. Am constatat îngrozită că era șapte și jumătate și l-am strigat pe Liam înainte să răspund apelului lui Cedric.
– Alo?
– Neața! s-a auzit vocea lui. Unde ești? Sunt în fața porții.
– Păi... sunt... Ce faci acolo? am întrebat confuză.
– Tu m-ai chemat! Ai zis că vrei să îmi spui ceva important.
– Am zis? Ah, da!... Scuze. Ascultă, te pot suna mai târziu? Sunt în criză de timp și trebuie să ajung la lucru.
– Mda, a spus el nu foarte încântat și a închis.
Fir-ar să fie, un Cedric supărat îmi lipsea!
– Liam! am strigat eu. Trezește-te! Trebuie să ajung la lucru!
Când am pronunțat acel ultim cuvânt, a făcut ochii mari și s-a ridicat în fund.
– Ce căutăm aici?! a întrebat uimit.
– Am adormit! am zis eu, trăgându-l de mână. Hai odată, trebuie să ajungem în oraș urgent!
Așa adormiți cum eram, am încuiat casa și poarta și am sărit în mașină, iar Liam a călcat accelerația până la intrarea în oraș. Nu mă puteam duce la muncă îmbrăcată cu hainele cu care mă tăvălisem prin iarbă, așa că am oprit acasă pentru câteva minute cât să mă îmbrac, apoi l-am pupat pe Liam pe obraz și i-am cerut șoferului să mă ducă la muncă, în timp ce iubitul meu a rămas să se pregătească pentru cursuri în puținul timp care îi rămăsese.
Am răsuflat ușurată când am văzut că ceasul arăta ora opt și șase minute atunci când am intrat în birou; mă mișcasem destul de bine. Mă pregăteam să îl sun pe Cedric, când mi-a sunat telefonul de serviciu și i-am răspuns rapid domnului Morera, care m-a chemat în biroul său. Super, era a doua oară când mă prindea că întârziam.
– Bună dimineața! am spus eu sfioasă.
– Ia loc, mi-a făcut el semn, privind concentrat în ecranul laptopului său.
M-am așezat pe canapeaua din fața biroului, sperând să nu fie foarte supărat pe mine, deși avea tot dreptul. Cum putusem să adormim amândoi acolo?! Dacă nu ar fi fost Cedric, probabil aș fi fost concediată! Liam ar fi trebuit să învețe în seara precedentă, însă din nou reușisem să îl distrag și nu eram foarte încântată de asta.
Am așteptat două minute, timp în care singurul sunet care s-a auzit a provenit de la tastatura șefului meu. Într-un final, a terminat ceea ce avea de scris, a lăsat ecranul laptopului în jos și s-a ridicat în picioare, privindu-mă.
– Punctualitatea este o calitate esențială a...
– Știu, l-am întrerupt agitată, îmi pare extrem de rău, nu mi-a sunat alarma!
Încă un motiv pentru care fusese o idee proastă să îmi fixez alarma în fiecare seară, în loc să o fixez pentru toată săptămâna... Eram supărată pe mine.
– Dă-mi voie să termin, a zis el serios.
Am tăcut și l-am privit timidă.
– După cum spuneam, a zis el începând să se plimbe prin birou, punctualitatea este o calitate esențială pe care orice mare director trebuie să o aibă. Desigur, se mai întâmplă mici accidente, e normal, dar trebuie să ai întotdeauna o soluție de rezervă, înțelegi?
Ce soluție de rezervă se presupune că ar fi trebuit să am pentru situația din acea dimineață?!
– Înțeleg, dar... de ce îmi vorbiți despre directori? am întrebat confuză și sperând din tot sufletul să nu fi făcut vreo gafă punând această întrebare.
– Pentru că nu o să rămâi secretară toată viața.
Avea dreptate, cel puțin așa părea.
– O să faci lucruri mai importante în viață decât să îmi aduci cafea și să răspunzi la telefoane.
Am înțeles unde bătea. Făcea aluzie la firma părinților mei.
– Probabil, am spus eu flatată, dar nu cred că asta se va întâmpla în viitorul apropiat.
M-am ridicat în picioare și așteptam să îmi dea voie să plec, căci în mod evident acea discuție nu avea să ducă nicăieri.
– Țin să te contrazic, a zis el și s-a așezat pe scaunul său, lăsându-se pe spate relaxat.
– Mă scuzați? am întrebat surprinsă.
– Ai niște posibilități pe care le are un om dintr-un milion, Evelyna. De ce să lucrezi în firma mea când poți lucra cu firma mea?
– Dar nu pot! am exclamat. Nu știu nimic despre afaceri!
– Întocmai. Pentru asta sunt eu aici.
– Ce vreți să spuneți? am întrebat puțin speriată, căci bănuiam deja care avea să fie răspunsul lui.
– O să te îndrum să îți conduci afacerea, cu condiția să devenim asociați.