Îți scriu de pe o plajă de undeva din Bulgaria. Nu știu când am ajuns aici, nu știu ce m-a adus și de ce. Am orbecăit o vreme pe drumuri de țară, printre floarea-soarelui, copaci și eoliene, luându-mă după stoluri de pescăruși și urmărind marea de la orizont. Am rămas fără motorină acum trei lanuri de levănțică. Mașina am lăsat-o acolo unde s-a oprit, în mijlocul șoselei. Am trecut pe lângă vreo două tractoare adormite pe câmp. Cerul îmi pare mai înalt ca niciodată, norii - mai departe decât pot gândi. Parcă aș fi în centrul unui Univers pe care nici nu pot începe să-l înțeleg și care încearcă să mă înghită.
Când am ajuns în sfârșit, mai erau câțiva oameni cu umbreluțe. Am simțit cum mă privesc întrebători: „Ce cauți aici? Ce faci? De ce?" - știi și tu, lucrurile pe care le întreabă lumea de obicei. Am mers împleticindu-mă în nisip, nebăgând în seamă scoicile tăioase pe care călcam, până când am simțit că sunt unde trebuie. O vreme, am stat doar și m-am uitat în gol, acolo, în picioare, unde marea săruta umed pământul. Simțeam cum vântul îmi lipește cămașa de piele, o auzeam fluturând; simțeam cum totul se îndepărtează, mai exact cum eu mă îndepărtez de toate; vedeam valurile venind și plecând. Începea să se însereze: niciun nor pe cer, doar un albastru și un stacojiu pale, ce se contopeau în zare.
Soarele mi-a mai bătut puțin în ceafă, o căldură ca atunci când te îmbrățișează cineva de la spate, apoi a început încet să coboare după dune. Colora totul într-o lumină nostalgică, purtându-mă prin ultimele luni ca un album de fotografii: tu zâmbind, noi zâmbind, apoi tu zâmbind din nou, apoi noi, și iar tu, și eu, și tu, și iarăși tu.
M-am întors să-l mai văd o ultimă dată. Atunci am închis ochii, stând cu spatele la mare, ascultând-o, simțind-o cum mă prinde de glezne cu apa ei și cum mă trage spre ea: „Hai, vino, știi că-ți va fi mai bine". Am întins brațele în lături și mi-am dat drumul. Am căzut în apa care imediat m-a învăluit.
Am vrut și eu să simt ce-ai simțit tu...
O idee de prin 2018.
Nu-mi cere nimeni explicații, dar e o stare din aia când aș vrea să urlu din toți rărunchii, dar nu vreau să deranjez pe nimeni.
Mulțumesc că ești aici să mă auzi.