~Și deodată știi... E timpul sa începi ceva nou și sa ai încredere în magia unui nou început ~
-Deci chiar nu o să îmi spui unde mă duci? îl întrebă din nou sperând că de data asta răspunsul va fi altul.
-Exact! Asta înseamnă surpriză, până la urmă, nu? îi răspunse el şi deşi nu-i putea vedea faţa, ar fi putut să jure că idiotul zâmbea mai larg ca motanul Cheshire.
Tiana oftă înfrântă. Nu avea sorţ de izbândă. Şi până la urmă, întâlnirea de ziua trecută fusese un success. Avea încredere în el. Cel puţin pe partea asta. Ştia că nu avea să se trezesca de una singură în mijlocul pustiului.
După întâlnirea din parcul abandonat, îl convinsese cumva că va fi în siguranţă dacă va dormi în propriul dormitor. O dusese acasă şi deşi povestiseră ore în şir în bărcuţa lebădă, rămăseseră pe treptele din faţa uşii mai mult de o oră. Niciunul nu îndrăznise să spună "La revedere" şi să plece. Nu până maşina lui Victor nu apăru în zare.
Iar de dimineață, se trezise când îi simţise buzele pe frunte. Habar nu avea cum reuşise să intre din nou. Nici nu îl presase prea mult să îi spună. Fusese un mod minunat de a se trezi aşa că nu avu nimic de comentat. Îi adusese o cană uriaşă de cafea şi o făcuse să mănânce micul dejun. Apoi, în mod normal, ar fi trebuit să meargă la şcoală. Doar că Reed avea alte planuri. Şi cine a zis vreodată că ei doi sunt normali? Dimpotrivă, erau cea mai anormală pereche posibilă.
O pusese să se îmbrace rapid şi o legase la ochi. Acum erau în maşină în drum spre... habar nu avea unde. Şi părea că nici nu o să afle decât la destinaţie. Mâna lui o ţinea strâns pe a ei şi din difuzoare, vocea lui Randy Newman se revărsa umplând liniştea. Cu siguranţă versurile melodiei despre prietenie îi dusese pe amândoi în aceeaşi direcție cu gândurile, căci mâna lui Reed o strânse mai tare pe a ei şi o întrebă:
-Ai mai vorbit cu Isaac?
Amărăciunea ce o cuprinse brusc, îi întristă chipul şi mâna începu să îi tremure într-a lui Reed. Isaac îi fusese cel mai bun prieten încă de când renunţase la scutec. Isaac îi fusese alături atunci când toţi îi întorseseră spatele. O ajutase la teme şi teste şi în fiecare din cele două dăţi când fuseseră prinşi, luase vină asupra lui. Isaac o scăpase de ceea ce poate fi numită numai o dovadă de idioţenie din partea ei şi-i salvase viaţa.
Acum că stătea să se gândească, Isaac aproape îl înlocuise pe Thibault. Nu ştia dacă nu realizase până atunci sau doar refuzase în mod inconştient să vadă asta. Isaac nu va putea niciodată să-l înlocuiască pe deplin pe Thibault, dar ocupase cumva locul unui frate. O protejase de cei din jur şi chiar şi de sinele ei distructiv. Şi făcuse totul dintr-un simţ al datoriei, fără să aştepte ceva în schimb. Nu mai mult decât prietenia ei.
Dar Isaac intervenise într-un domeniu al vieţii ei unde ea nu-i ceruse aşa ceva. Şi dacă ar fi ştiut, nu i-ar fi dat niciodată permisiunea. Iar intervenţia lui stricase aproape complet podul dintre ea şi realitate. Dintre ea şi fericire. Asta dacă există aşa ceva.
-Nu, rosti ea în şoaptă cu vocea plină de regret.
Într-un fel sau altul, Isaac îşi reparase greşeala. Şi totuşi, nu îndrăznise să îl sune şi să-i adreseze câteva cuvinte. Nu îndrăznise nici măcar să-i întâlnească privirea pe stradă sau în holul şcolii. Şi nu, nu era mândrie! Era teama că o să-i spună ceva. Că o să-l rănească cu vorbe aspre când tot ce vroia era să-i spună că l-a iertat de mult.
-Bun! îi răspunse Reed, plin de satisfacţie. Am ajuns.
Bun? Ce era bun? Faptul că nu vorbise cu Isaac sau faptul că erau deja la destinaţie?
Dar Isaac dispăru complet în amalgamul de gânduri, şi alte întrebări îi luară locul. Asta fusese rapid. Se aşteptase la o călătorie de vreo câteva zeci de minute. Şi chiar dacă durase atât de puţin, tot nu ştia unde ar fi putut să fie. Nu fusese atentă la viraje deloc. Dimpotrivă, dacă n-ar fi vorbit despre Isaac, ar fi dormit.
Portiera ei se deschise şi mâinile lui Reed se aşezară una pe creştetul ei şi una pe talie, ajutând-o să iasă din maşină. Cu o mâna încă pe talia ei, ţinând-o aproape de el, o conduse o vreme până intrară într-o clădire. O părăsi pentru câteva secunde, apoi aşezându-se în faţa ei îi dădu eşarfa de la ochi jos.
-Terenul de hochei? întrebă ea incruntandu-se.
-Nu. Patinoarul nostru.
Tiana îl privi neconvinsă, mijind ochii.
-Am ratat Crăciunul alături de tine şi cum nu am nici o şansă să mai găsesc zăpadă în aprilie - cel puţin nu în ţară - am fost nevoit să improvizez. Dacă nu îţi place, putem pleca, oferi el cu ochii sclipindu-i.
-Ce ai făcut ca să putem intra? îl întrebă uitându-se în jur cu buzele întredeschise şi ochii larg deschişi.
Într-un colţ al patinoarului, era un brad cam cât ea de înalt, într-un ghiveci. Cutii cu globuri şi ghirlande. Un termos, două pături şi două perechi de patine. Cu siguranţă se gândise la toate. Şi muncise pentru asta.
-Am promis să fac curat în vestiare timp de două săptămâni, îi zise zâmbind strâmb.
-Chiar şi dacă nu mi-ar plăcea, ar trebui să fiu o nemernică de ultima speţă ca să plec după ce ai făcut toate astea, îi spuse arătând cu mâna spre întregul patinoar. Dar nu sunt nemernică şi pe deasupra - ridică zâmbind din umeri - anul ăsta şi eu am cam ratat Crăciunul. Aşa că, cu tot cu întârzierea lui, asta e cel mai frumos Crăciun pe care l-aş fi putut primi.
Zâmbetul de pe faţa lui îşi triplă dimensiunea şi gândul că reuşise să facă asta, o făcu fericită şi pe ea. Chiar era satisfăcător să ştii că ai reuşit să pui un zâmbet pe faţa unui om. Și nu orice om. Ci cel care se luptă să facă exact același lucru pentru tine.
-Atunci să nu mai pierdem vremea. Crăciunul ăsta e ediţie limitată şi nu ţine trei zile, ca cel obişnuit. E doar azi. Pentru tine şi pentru mine.
-Pentru noi! repetă ea, iar Reed o prinse de mâna şi o trase după el înspre patinoar, plin de entuziasm.
-Sper că ştii să patinezi, pentru că altfel vom arăta amândoi ca Bambi pe gheaţă!
-Nu ştii să patinezi? îl întrebă oprindu-se chiar înainte de a intra pe gheaţă şi făcând ochii mari.
-N-am încercat niciodată, recunoscu el zâmbind spăşit.
-Dar ai ieşit cu rolele, nu? încercă ea.
Reed dădu din cap.
-Ce copilărie ai avut dacă nu ai ieşit la plimbare cu rolele şi nici la patinoar? îl întrebă privindu-l cu ochii mijiți. Grabeste-te şi ia-ţi patinele, îi zise zâmbind, te învăţ eu să patinezi!
Îşi luară patinele în picioare şi mână în mână, intrară pe gheaţă. Exact aşa cum se aşteptau amândoi, de îndată ce lama patinei atinse suprafaţă lucioasă a gheţii, picioarele lui Adrian începură a se clătina. Bambi era patinator artistic de performanţă pe lângă Adrian! Aşa că tot mână în mână, după primii doi paşi, căzură. Iar râsul lor veni în contradictoriu cu temperatura gheţii: cald şi vesel.
Şi apoi mai căzură de câteva zeci de ori. De patruzeci şi trei de ori, mai exact. Dar cine numără?
Abia după vreo trei ore se retraseră înapoi, pe margine. Reed era la fel de naindemanatic pe gheaţă ca un copil la primii paşi. Totuşi, trebuia să recunoască, nu îi displăcuse să îl ajute. Dimpotrivă. Îi făcuse plăcere să fie în sfârşit la ceva mai bună decât el. Nu îi spusese că luase lecţii de patinaj timp de aproape trei ani când fusese în şcoala elementară. Şi nici nu avea de gând să o facă.
Întâi de toate, îl învăţase să stea în picioare fără să facă sfoara sau spagatul. Apoi îl învăţase cum să facă paşi şi să îşi ia avânt. Aici se împotmoliseră din nou. Reed se apleca prea tare în faţă şi de fiecare dată cădea în cap, mai ceva că jucăriile Hopa-Mitică. Într-un final reuşise să-l înveţe să patineze cât de cât decent. Asta nu însemna însă, că nu făcuseră colecţie de vânătăi. Era mai mult decât sigură că spatele şi şoldurile îi erau acoperite de pete verzi, violet şi albastre, în degradeuri. Şi deşi ştia că nu avea să fie foarte confortabil să stea în fund sau pe spate - sau în oricare altă poziţie - în următoarea săptămâna, nu putea să nu zâmbească.
Era ca şi cum ar fi făcut poze. Trupul ei păstra acum - pentru prea puţin timp - semnele a ceva ce în curând avea să devină o amintire frumoasă. Şi asta era de bine. Pentru că amintirile durează o veşnicie şi partea cea mai grea e să găseşti omul sau oamenii cu care să îţi faci amintiri.
Ea îl găsise. Nu ştia când ajunsese la concluzia asta, nu ştia cum. Şi nu înţelegea de ce brusc, era atât de sigură de asta. Iar siguranţă asta o speria cel mai tare.
-Mai vrei? o întrebă Adrian întinzându-i încă un sandwich pe care Tiana îl luă fără să ezite. La ce te gândeşti?
-Huh?
-Te-am întrebat de trei ori dacă mai vrei şi nu mi-ai răspuns decât acum. La ce te gândeai de erai atât de absorbită?
Stăteau unul lângă altul, aşezaţi pe perne, cu umerii atingându-li-se uşor. Putea să îşi ascundă chipul fără probleme şi exact asta făcu. Îşi plecă privirea şi îşi lasă părul lung să cadă şi să îi acopere obrajii şi ochii plumburii.
-Te găndeai la ceva obraznic? o întreba chicotind.
-Ce? Nu! răspunse rapid Tiana, de-a dreptul ultragiată de idee.
Prea târziu realiză că îi căzuse în plasă. Degetele lui lungi îi cuprinseră bărbia şi cu degetul mare, îi mângâie buzele făcând-o să tremure. Temperatura de pe patinoar era de vină! Da, aia trebuia să fie! Inima începu să îi facă salturi mortale în piept, iar îmbucătura de sandwich pe care apucase să o ia, se transformase brusc în ţărână ori nisip, căci nu îi mai aluneca pe gât la vale oricât ar fi încercat.
Şi apoi, degetul fu înlocuit de buzele lui. Calde şi moi. Tandre şi reconfortante. Ca o cană de ceai cald de mentă într-o zi ploioasă. Ca îmbrăţişările în ziua revederii. Ca un petec de umbră în zilele toride.
O sărută până când îi goli plămânii de aer. După care, de parcă brusc şi-ar fi reîncărcat bateriile cu energie, se ridică în picioare şi o trase după el.
-Hai să împodobim bradul! Mai am o surpriză, dar e ascunsă printre globuri.
-Aproape că încep să îmi placă surprizele, şopti ea chicotind şi îl urmă cu mai mult entuziasm decât avusese în ultimii doi ani laolaltă.
Dacă ar fi putut, ar fi golit cutiile cu globuri ca un copil mic cutiile cu cuburi de lemn. Dar ştia că Adrian pusese la cale fiecare detaliu şi dacă planul lui era să împodobească bradul, atunci exact aia avea să facă.
Aşa că încărcată de entuziasm şi cu Adrian lângă ea, Tiana goli rând pe rând fiecare cutie cu globuri şi ghirlande şi le aşeză frumos în bradul pe care îl adusese special pentru ea. Cu fiecare glob, frânturi dulci de amintiri reveniră în mintea ei aducându-i lacrimi în ochi. Dar erau lacrimi de fericire. Căci cu fiecare lacrimă ce pornea la vale pe obrajii ei şi zâmbetul creştea. Milimetru cu milimetru.
Braţele lui Reed se strânseră de îndată protective, în jurul ei, iar căldura trupului lui o învălui născând în trupul ei o serie de fenomene stranii. Respiraţii neregulate, bătăi de inimă accelerate sau chiar uitate, muşchi care tresar anticipativ, degete care se curbează în papuci şi... tremurici.
-La ce te gândeşti? o întrebă cu buzele lipite de tâmpla ei.
-Îţi spun dacă îmi zici şi tu, îi răspunse şi se întoarse cu faţa spre el.
-La Marissa, îi răspunse el sincer şi zâmbetul Tianei păli instantaneu, iar inima aproape i se opri în piept, însă Reed continuă. Mă gândeam că ar trebui să îi mulţumesc. Dacă nu te-ar fi provocat în noaptea aia să mă săruţi...
Nu mai era nevoie să continue. Ştiau amândoi prea bine.
-Rândul tău, o îmboldi el mângâindu-i braţele.
-Mă gândeam că... mă bucur că am ratat Crăciunul.
Sinceritatea ei îi dezarmă pe amândoi, dar nu era nici locul şi nic momentul să pună armele jos şi să ia flori în mână. Mai aveau încă până acolo.
-Desfă globul acela cu fulgi pe el, îi zise indicându-i respectivul glob.
Tiana îl luă şi făcu exact aşa cum i se spusese. Globul se desfăcu fără prea mult efort şi înăuntru, pe o periniţă învelită în mătase, era un lănţişor. Unul finuţ, cu un pandantiv sticlă de argint agăţată de el.
-O sticlă? întrebă Tiana sceptică.
-O sticlă. Pentru că o nenorocită de sticlă s-a învârtit atât de perfect încât ne-a adus unde suntem azi, îi răspunse sigur pe el. Acum trage aer în piept şi nu plânge. Mai am un cadou pentru tine, îi zise mândru.
-Încă unul? îl întrebă şocată.
-Două, chiar! îi răspunse şi zâmbind ştrengăreşte se aplecă şi o sărută scurt pe buze după care se îndepărtă de ea şi porni spre uşă. Rămâi aici, mă duc după cadou.
Uşa se închise pentru numai câteva secunde după care se deschise din nou, lăsând-o pe Tiana cu ochii mari şi cu inima bătând într-un ritm prea alert pentru sănătatea ei. Erau acolo, la câţiva metrii de ea, cei doi tipi din viaţa ei pe care îi iubea mai mult decât se iubea pe sine. Chiar dacă nu le-o zisese niciodată.
Reed stătea cu mâinile la spate şi cu spatele lipit de uşă. O privea zâmbind cu toată fiinţa lui. Iar lângă el, stătea Isaac care avea în jurul gâtului o fundiţă roşie, aşa că îi era destul de clar care era cadoul. Stătea încordat, ca o pradă aşteptând să fie sfâşiată. Aştepta reacţia ei.
Tiana înghiţi nodul de mărimea unui ou de gâscă ce i se pusese în gât şi făcu un pas nehotărât înspre ei. Isaac rămase la fel de încordat, aşa că trăgând aer în piept Tiana porni înspre el în cea mai mare viteză. I se aruncă în braţe şi se agăţă de el cu toată forţa, iar Isaac nu o dazamagi. Braţele lui o cuprinseră strâns şi o ţinură la pieptul lui.
-Idiotule, meriţi să te dau cu capul de toţi pereţii! îi zise printre sughiţuri şi hohote.
-Ştiu.
-Dar, dacă Samantha te-ar fi rănit, aş fi făcut exact acelaşi lucru, îi zise plină de hotărâre.
-Ştiu! îi răspunse el.
Rămase la pieptul lui până se linişti, după care sarutându-i obrazul se retrase din îmbrăţişarea lui şi ruşinată, porni spre Reed.
-Ce-i cu fundiţa roşie? îl întrebă zâmbind strâmb.
-Prietenul tău! îi răspunse Isaac dând din umeri amuzat şi uşurat în acelaşi timp.
Se aştepta să fie certat. Se aştepta ca Tiana să înceapă să urle la el că şi-a bătut joc de prietenul ei cel mai bun. Se aştepta la furtună cu tunete şi fulgere. La orice, numai la asta nu. Tiana se apropie de el în paşi mari, dar lenţi şi se opri în faţa lui.
Se ridică pe vârfuri şi-i cuprinse chipul în palme, iar Isaac cu întregul patinoar se dezintegră din faţa ochilor lui. Mai întâi îi simţi respiraţia caldă şi apoi buzele ei se lipiră de ale lui cu toată forţă acelei furtuni pe care o aşteptase el. Şi poate chiar mai multă. Nu se pierduse niciodată atât de tare într-un sărut. Inima continua să sară peste bătăi, iar mâinile lui nu reuşeau s-o aducă îndeajuns de aproape de el. Buzele ei erau ale lui, iar buzele lui îi aparţineau cu totul ei.
Mai sărutase, dar niciodată nu se simţise de parcă ar fi ars pe dinăuntru. Şi ar fi rămas acolo. Ar fi rămas să ardă până n-ar mai fi rămas din el nimic, numai jar şi cenuşă. Pentru că dacă Tiana era iadul lui ar fi primit fiecare arsură cu toată bucuria. Iar dacă ea era Raiul, atunci ce şi-ar fi putut dori mai mult decât atât?
Şi în clipa aceea înţelese. Totul. Înţelese că... s-o ţină în braţe când plânge sau râde, să-i pună zâmbete pe buze apoi să i le sărute, să-i şteargă lacrimile de pe obraji, să-i poarte de grijă şi să fie lângă ea până când nu va mai rămâne nimic din el, era exact ceea ce îşi dorea. Să o iubească.
-Mulţumesc, şopti ea privindu-l ruşinată printre genele dese.
Şi dacă se lua după sclipirea din ochii ei, era sigur că avea să o facă şi pe ea să îşi dorească acelaşi lucru.