2022, Doi ani mai târziu...
16 Octombrie
Am plecat de la firmă mai hotărât ca niciodată să închei afacerea cu compania de telefonie mobilă, apoi să îmi iau o binemeritată vacanță. De doi ani muncesc ca disperatul, ca să uit...
Am devenit un om de afaceri cunoscut, poate cel mai bun din România pe partea de negocieri. Sunt serios și crud... dar viața m-a învățat să fiu așa.
Am renunțat la tot ce mă lega de trecut: am renunțat la firma lui Bogdan, la companie, la Andrei și la asocierea cu el, la viața pe care o aveam până atunci.
Am luat-o de la zero: companie nouă, prieteni noi, viață nouă. Doar eu și Blue... Blue era singurul lucru care îmi amintea de trecut și de ea... dar eram mulțumit cu atât.
Din acea zi am pierdut-o... Nu mai știa nimeni nimic despre Mia, a dispărut pur și simplu. Dar nu o condamn. Ce i-am făcut a fost oribil și nu am să mi-o iert niciodată... Și mi-am dat seama că am iubit-o cu adevărat pentru că nu am putut să o uit... oricât încerc să mă mint că am făcut-o.
Întâlnirea asta este la Brașov, deci urc cățelul în mașină, bagajele și pornesc. Mirosul de Octombrie aduce ploaie, simt asta.
Pe drum opresc doar să alimentez și în 2 ore și jumătate ajung la locul de cazare, apoi ies la o mică plimbare cu Blue, ca să nu am grija lui. Apartamentul închiriat este în Piața Sfatului, așa că ne bucurăm și de priveliștea minunată.
La un moment dat Blue începe să se agite și să latre, ceea ce nu prea îi stă în fire. Se pare că i-a atras atenția o doamnă mai în vârstă care se plimbă cu un băiețel mic de mână. Îl țin de lesă, dar se agită, schelălăie și mă cam sperii... El nu face așa de obicei.... Doamna se sperie și ea și ia copilul în brațe, moment în care chipul copilului mă străpunge până în adâncul sufletului. Nu știu de ce, dar când îi întâlnesc ochișorii sunt pătruns de o căldură în tot corpul... Am uitat că eu nu voi avea niciodată unul... Dar merit... Ce om aș fi, ce fel de tată...?
Îl iau pe Blue de acolo înainte să scape și să intrăm în belele. Îl las la apartament iar eu merg spre întâlnire.
Restaurantul este vis a vis de Piață, unde sunt invitat într-un salon dedicat ca sală de conferințe. Îmi aranjez portofoliul pe masa imensă și îi aștept pe clienți. Ne punem la curent cu cei care trebuie să încheiem afacerea și repetăm ultimele detalii: firmă de telecomunicații care vrea să preia o firmă locală, eu negociez contractul și finalizez tranzacția.
Stau cu capul în laptop, revăd fiecare aspect.
Clienții intră pe rând și eu îmi ridic privirea.
Și îngheț.
Uit să respir.
Ea la fel.
Mă privește cu expresia uimită, ușor speriată.
Apoi se încruntă, pot citi ura în chipul ei.
Se așază exact în fața mea, stăpână pe ea, pe emoții, dacă le are. Spre deosebire de mine care sunt varză din acel moment. Și încep să transpir ca un porc.
Ah... blesteme! De ce tocmai azi trebuia să o revăd? De ce mă pedepsește Dumnezeu și mi-o scoate în cale tocmai acum când încerc să fac ceva cu viața mea?
Nu mai știu ce trebuie să fac. Nu mai știu ce trebuie să spun. Iar ea este atât de frumoasă... De ce am fost tâmpit? De ce mi-am bătut joc de ea? De ce???
-Bună ziua, bine ați venit! spune directorul. Domnul Moraru ne va ajuta astăzi cu negocierea așa că îi dăm cuvântul. Vă rog...
Eu abia îmi aud numele. Mă ridic cu greu de pe scaun și nu mai știu ce trebuie să fac, gândul îmi este doar la ea.
-Da... îngân eu. Mulțumesc... Noi... adică firma... firma noastră... a domnului Marcovici vrea să ...
Încep să mă bâlbâi ca un puștan la Bac... O privesc pentru câteva secunde: are un zâmbet malefic pe chip, un zâmbet triumfător... dar nu îmi pasă.
Încerc să mă adun, privesc în laptop și apoi privesc din nou în jur... Îmi simt genunchii moi. Mă cuprinde amețeala și simt că mi se ridică tensiunea.
Cravata începe să mă strângă de gât și deodată... nu mai aud decât un țiuit... Inima începe să bată cu putere, rapid... Simt bătăile în gât...
Mă bâlbâi... Nu mai știu de ce sunt acolo.... cine sunt oamenii aceia?
Încerc să mă deschid la un nasture, desfac cravata... beau apă... doar o gură .... dar mă înec.
Privesc în jurul meu și am impresia că totul se învârte cu mine. Chipul ei este serios. Directorul îmi spune ceva dar nu aud... și nu mai pot respira...
Mă sprijin de masă... apoi totul se întunecă.
Când deschid ochii sunt în ambulanță, am o mască pe față și un paramedic încearcă să vorbească cu mine.
-Nu vă mișcați... Mă auziți? Domnule Moraru? Suntem în drum spre spital, totul va fi bine...
Închid din nou ochii și mă las cuprins de întuneric.
Este deja noapte când deschid ochii. Îmi dau seama că sunt în spital, aud vocile celor din jur iar câteva asistente și câțiva medici se tot plimbă pe jurul meu. Sunt la urgențe... Aud gemete, undeva în depărtare cineva plânge...
-Domnule Moraru... spune un medic. Bună seara! Sunteți bine acum, v-ați speriat colegii destul de bine... Ia priviți aici! spuse și îmi băgă o lanternă în ochi.
-Ce s-a întâmplat? întreb buimac.
-Ați suferit un preinfarct... Dar acum totul este ok... Avem noi grijă de dumneavoastră. Sunteți încă destul de tânăr, nu ar trebui să vă neglijați... zâmbește doctora.
-Eu... cum am ajuns aici?
-Colegii dvs au chemat ambulanța și v-a preluat un echipaj. Prietena dvs. însă este încă aici...
Trase de perdeaua care oferea cât de cât intimitate și o văd pe Mia... Nu m-a lăsat singur...
-Mia...
-Hei... spune ea rece. Domnul director m-a pus să stau cu tine, să mă asigur că ești în regulă.
-Ce cauți aici? o întreb buimac și total lipsit de politețe.
-Sunt asistenta dlui Marcovici, așa că trebuie să mă asigur că totul merge conform planului. Iar tu ni-l cam strici....
-Nu... nu la asta mă refer... De ce ești aici, la spital...?
-Nu o fac pentru că îmi pasă... Am nevoie de tine, atât. Și de parola de la laptop, o să țin eu negocierea dar toate informațiile sunt la tine.
-Am înțeles...
-Chiar dacă ești în spital, afacerea trebuie încheiată azi sau mâine. Domnul Popovicioiu pleacă în seara asta în Poiană, așa că trebuie să grăbim lucrurile.
-Da, desigur... spun eu și încerc să mă ridic.
Am gâtul uscat și mă uit în jur după apă dar nu văd nimic. Mia își dă seama ce vreau și îmi întinde în schimb o sticlă.
-Ia apă... spuse rece. Am băut eu din ea dar... nu am reușit să ies ca să iau altă sticlă.
-Mulțumesc, îi spun și iau sticla din mâna ei. Mia mea...
-Ce??? se întoarse ea spre mine cu ochii mari.
-Parola... este miamea.
-Uhm... Ok... eu... o să fac eu prezentarea... spuse ea emoționată. Și tu... o să te faci bine. Da, fac eu prezentarea... își drese glasul.
Nu cred că s-a așteptat la asta și m-am bucurat că totuși s-a emoționat. Asta înseamnă că nu m- a uitat...
-Mulțumesc, Mia... Nu m-am așteptat să pățesc ce am pățit... îmi pare rău că am stricat negocierea.
Spun asta pentru că nu știu ce să fac, ce să spun... Vorbim... după atâția ani, vorbim... și ea este Mia, cea pe care am cunoscut-o înainte de toate tâmpeniile mele. Ea, cea pură.... naivă...
Ceva era schimbat totuși la ea, nu îmi dădeam seama ce, dar era schimbată.
-Nu îți face griji.... Rezolvăm. Tu fă-te bine! zâmbi ea cald și eu m-am emoționat din nou.
Apoi a ieșit.
M-am lăsat din nou cu capul pe pernă și am respirat adânc. Preinfarct la 42 de ani... bun așa...
Doctora s-a întors și mi-a verificat perfuzia.
-Sunteți norocos... Aveți o prietenă atât de loială și de frumoasă. Să fi văzut cum s-a războit cu noi ca să stea lângă dumneavoastră. Cred că vă iubiți mult... Nu o lăsați să vă scape! îmi face ea cu ochiul.
Rămân uimit.
-Ce...?
-A stat toată ziua, inclusiv acum pe seară. De obicei nu lăsăm pe nimeni aici, dar ea s-a certat cu toți paznicii și a rămas țintuită în scaunul ăla... Îmi era dor să văd un așa devotament la doi oameni...
Am impresia că visez... Mia? A stat lângă mine toată noaptea?
Am crezut că mă urăște... de ce să facă asta? Doar nu pentru parola de la laptop... Sau poate că... Nu! nu de asta a rămas. Avea nevoie de parolă... nu trebuie să mă gândesc la altceva.
17 Octombrie
Am adormit din nou din cauza medicamentelor și a calmantelor. De dimineață am fost mutat într-un salon și spre prânz m-am trezit cu Marcovici.
-Morarule... hai că ne-ai speriat! spuse el cu căldură.
În spatele lui, cuminte, Mia ținea o pungă cu apă și încă ceva...
-Îmi pare rău... Am stricat negocierea...
-Nu te gândi la asta! Mia a obținut o amânare. Popovicioiu pleacă la poiană, îl lăsăm azi. Dar dacă te simți în stare, mâine sau poimâine ne putem vedea. E de înțeles în asemenea circumstanțe.... Și apoi o să o las pe Mia cu tine, să vă puneți de acord. Îi explici tu totul și ea va prelua mai departe.
-Bine... încerc să mă pun pe picioare....
-Doamne, omule... Stai liniștit. Nu e capăt de lume, vom rezolva. Tu să fii bine...
Mia privea în telefon în tot acest timp. Marcovici plecă și ea rămase cu mine.
-Ți-am adus niște apă și ceva de mâncare. Doctora spunea că pe seară sau mâine poți pleca, așa că ...
-Mia... Mulțumesc...
Nu mai spuse nimic, doar zâmbi.
-Uh... O să plec... Dacă mai ai nevoie de ceva îți las numărul meu și...
-Mia, stai... Știi, Blue e cu mine... Săracul cred că e de ieri închis... Crezi că putem găsi pe cineva...?
-Uhm... Trec eu să îl scot... dacă e ok...
-Da... iartă-mă că apelez la tine însă nu știu pe nimeni aici...
-E ok... O să mă bucur teribil să îl văd... îmi era dor de v... el...
-Um... mersi...
Am uitat ce am vrut să mai spun. Ochii ei m-au îngenuncheat. Ochii ei căprui...
-Ne auzim... spune ea.
Vru să iasă, se opri, se întoarse puțin dar se răzgândi și ieși din nou val vârtej.
Privesc sacoșica și iau apa... Îmi luase câteva fructe, un iaurt și un sandviș... și o napolitană Kinder Pingui... și-a amintit că îmi place...
Doamne, ce minune se întâmplă?
Sau e vreo manevră să mă ducă la pieire... o răzbunare cruntă din partea ei... Nu că nu aș merita....
Dar am o mică urmă de speranță.
18 Octombrie
A doua zi am fost externat. În fața spitalului mă așteptau Mia și Blue. Am crezut că leșin din nou... Nu înțelegeam ce se întâmplă iar imaginea era superbă.
-Mia, ce faci?
-Păi Blue m-a convins ... a stat la mine azi noapte... Nu m-am îndurat să îl las singur toată noaptea și oricum trebuia să îl scot și azi, așa că ne-am gândit că îți va face bine să te întâmpine cu boticul lui dulce...
-Mulțumesc... spun eu privindu-i emoționat.
Eram bucuros că și atitudinea ei se schimbase, nu mai era atât de rece.
Telefonul ei sună și începu să se scotocească în geantă după el, dar o scăpă pe jos. O parte din conținut se revărsă pe trotuar și m-am aplecat să o ajut. Mi-a atras atenția un ... scutec, o sticluță ce semăna a biberon...
Le-a tras repede și a răspuns îndepărtându-se...
Cred că și-a refăcut viața... îmi spun cu regret...
Blue mă linge și se alintă pe lângă mine iar eu sunt distras de la gândul care îmi întunecase bucuria.
Mia mămică... zâmbesc... Eu nu aș fi putut să îi ofer această bucurie.
-Scuze... Aveam ceva de rezolvat.... spuse ea îmbujorată.
Mi-am amintit brusc cât de mult adoram să o văd așa, cu obrajii îmbujorați... Sper că și-a găsit un bărbat pe măsură... unul care să o iubească așa cum merită.
-Este ok... Mulțumesc pentru tot. Mă descurc de aici dacă trebuie să pleci.
-Nu... doar că... Marcovici m-a pus să stau cu tine și să mă asigur că vei fi bine și în stare să terminăm negocierea. Dacă ești ok, te duc la cazare și apoi ...
Se opri, oftă și am observat că tremura.
-Mia ești bine...? Tremuri...
În ochii ei au apărut lacrimi.
-Da... scuze... zilele astea a fost ciudat și pentru mine, să te văd după tot timpul ăsta și .... acum m-au prins toate, stresul... Sunt ok... serios! Scuze...
Aș vrea să o îmbrățișez dar nu îmi permit. Sau nu aș suporta un refuz, respingerea ei.
-Iartă-mă... Mia... pentru tot... Uite, eu sunt bine. Mă duc acasă, mă odihnesc un pic, îmi pun gândurile în ordine și termin treaba. Serios, nu te mai stresa și tu pentru mine...
Mă privește, vrând parcă să mai spună ceva dar nu o face.
-Bine... Mă suni dacă ai nevoie de ceva.
Mi-a chemat un taxi și apoi am lăsat-o acolo. M-a durut sufletul să o fac dar simțeam că nu e nevoie să o mai trag din nou în povestea asta dureroasă care ne leagă. Probabil se stresase și ea destul cu partenerul ei... cu mine... Mă întreb... copilul, o fi al ei, al lor....?
Alung gândurile astea și deja am ajuns acasă. Îmi privesc telefonul și observ că am un mesaj de la ea.
Ai uitat punga cu medicamente la mine... Vin eu să ți-o aduc cam într-o oră.
Inima mea bate din nou mai repede... Privesc în jur, de parcă este casa mea. Aranjez cât de cât canapeaua deranjată de Blue... Observ flori în vază... parcă nu erau acolo când am venit... În dormitor, hainele mele erau aranjate în geamantan... și îmi dau seama.
Mia... când a venit să vadă de Blue, le-a aranjat...
Inima mi s-a umplut de căldură... Poate că a trecut peste toate cele întâmplate odată cu noua sa viață.
Acum o așteptam ca un adolescent la prima întâlnire. Când a sunat la ușă tremuram de emoție. Iar ea era la fel de îmbujorată ca atunci când era emoționată. Zâmbesc și o invit înăuntru.
-Te rog, intră. Nu am apucat să iau ceva de băut sau de mâncare dar cred că pot să îți ofer ...un ceai... cafea?
-Uhm... nu, mulțumesc. Mi-e bine așa... Uite medicamentele, ar trebui să începi să le iei deja...
Se jucă cu Blue care era tare bucuros că o vede din nou și o adulmeca.
-Da.... medicamentele, mulțumesc... Ia loc, te rog... Și ce ai mai făcut? mă trezesc eu întrebând în timp ce scotoceam după medicamente.
-Uh.... eu bine... Lucrez cu Marcovici de un an, îmi merge bine, povestește scărpinându-l pe Blue după urechiușe.
-Mă bucur...
-Tu? Ai renunțat la firma ta văd.
-Da... spun privind paharul din fața mea. Nu mai avea rost...
-Îmi pare rău. Știu că ți-a fost greu...
-Deloc... Se pare că e ușor să renunți la trecut... Dacă chiar vrei...
Ea nu mai spune nimic și privi în jos.
-Uhm... Trebuie să plec...
-Mai stai te rog...! mă trezesc deodată rugând-o.
Ea mă privește uimită.
-Uite... comand ceva de mâncare și... nu prea aș vrea să mănânc singur... Dacă nu e un deranj...
-Nu.... doar că... își privi telefonul.
-Ai altceva de făcut... Iartă-mă...
-Nu... E ok... rămân...
Nu vreau să forțez lucrurile și nici să îi creez probleme.
-Iartă-mă... Nu m-am gândit, poate că soțul tău te așteaptă...
Rămase blocată.
-Uh... soțul?
-Da... adică... m-am gândit că... adică am văzut biberonul... și scutecul... Cred că ai deja o familie...
Ea rămase cu ochii ațintiți spre mine și nu mai spuse nimic. Ochii în schimb i s-au umezit și a strâns geanta la piept.
-Mia...? mă apropii eu de ea văzându-i privirea.
-Uhm... nu cred că a fost o idee bună să vin... Alex, eu o să plec. Iartă-mă.... am crezut că pot face asta, dar nu sunt atât de puternică.
Se ridică și se îndreptă spre ușă iar eu am rămas în loc, buimac.
-Te rog să mănânci, doctora a spus că trebuie să ai grijă de tine...
Felul în care a spus ultima frază m-a înmuiat în așa hal încât atunci când a închis ușa după ea, am început să plâng. De unde găsise ea puterea de a mă ierta? De unde găsise puterea de a-mi purta de grijă când eu am fost un jeg de om?
Lacrimile mi-au curs multe minute după ce ea a plecat. Și m-am gândit la fiecare cuvințel pe care mi l-a spus, am rememorat discuția cu ea...
Pe la 10 noaptea mi-a scris un mesaj și mi-a spus că dacă sunt de acord, mâine mergem la Popovicioiu în Poiană, să terminăm afacerea.
Sigur! Mergem. Mulțumesc pentru tot. Noaptea bună, Mia! i-am scris cu emoție.
Nu mi-a mai răspuns. Priveam poza de la statusul ei și încercam să mi-o amintesc așa cum eram când formam un noi doi... Mă doare că este a altuia... recunosc. Mă doare că are familia pe care trebuia să i-o ofer eu. Mă doare ce i-am făcut. După atâția ani, abia acum conștientizez că mi-e dor de noi doi și că mă doare neputința asta, de a fi cu ea.
Adorm și eu în cele din urmă, de data asta îl las pe Blue să doarmă cu mine în pat.
19 Octombrie
De dimineață m-am pregătit, eram ca nou și chiar mă simțeam bine. L-am scos pe Blue afară și apoi mi-am luat lucrurile și am așteptat în fața blocului să vină mașina trimisă de Marcovici. Mia era deja în mașină, mă aștepta și ne-am salutat formal. Am pornit spre Poiană discutând diverse aspecte care trebuiau menționate în negociere și ne-am pus de acord cum să le expunem.
Ajunși acolo, înainte de a coborî din mașină m-a întrebat cu căldură:
-Ești bine? Te poți descurca?
-Da... Voi fi bine... Hai să îi lăsăm lați! glumesc eu.
Coborâm și mergem spre Hotel Athos, unde aveam întâlnirea. Toată lumea m-a salutat cordial, îngrijorați de ceea ce se întâmplase dar după câteva politețuri ne-am apucat de treabă.
Două ore mai târziu încă negociam primele aspecte.... era clar că ne va prinde seara aici.
Când am făcut o pauză, am observat că Mia a plecat ceva mai departe și vorbea la telefon. Probabil cu partenerul ei...
Off... de ce mă afectează? Trebuie să o uit...
După amiaza s-a prelungit și negocierea ne-a ținut până undeva spre ora 20. Când am terminat eram epuizați, mai ales eu. Mia mă tot analiza, era îngrijorată. Mă simțeam bine să știu că o interesa starea mea de sănătate dar știam și că ea se va întoarce la altul în seara asta.
-Ți-ai luat medicamentele? întreabă ea după ce ne-am luat rămas bun de la partenerii de afaceri.
-Da... am luat acum o oră...
-Bine...
Privi telefonul și apoi oftă.
-Șoferul nu mai ajunge, trebuie să luăm noi mașina... Conduci tu sau mă lași pe mine?
-Uhm... Mai bine tu... știi drumul...
-Ok, hai că te duc eu acasă.
Ne urcăm în mașină, intrăm pe șosea și .... stăm. Era un blocaj rutier... După vreo 10 minute aflăm că trebuie să o luăm pe o rută ocolitoare, este un accident major în fața noastră.
Ne întoarcem și pornim pe un drum indicat de poliție. După un timp, simțim că drumul se desparte... iar noi nu prea știm pe unde să o luăm... Mia este deja îngrijorată așa că preiau eu rolul de șofer.
Introduc degeaba coordonatele pe waze, semnalul este cam lipsă în zona asta.
Și ne trezim în miez de noapte, într-o zonă necunoscută total...
-Mia, cred că ne-am rătăcit.... spun eu. Waze e varză...
-Off... Ce mă enervează lipsa asta de semnal... La ce folos să lucrezi pentru o companie de telefonie dacă nu ai semnal? spune ea iritată.
-Îmi pare rău... Cred că vrei să ajungi la ai tăi repede.
-Da... Adică nu ... am anunțat că ajung târziu...
-Soțul tău lucrează tot în domeniu? întreb eu în timp ce încerc să o iau pe o stradă care mi se părea mie că ar fi cea bună.
-Uhm... nu... nu sunt căsătorită...
Inima mea tresaltă de bucurie când aud aceste cuvinte.
-A... scuze... prietenul...
-Nu am prieten...
Rămân uimit și curios în același timp. Dar înainte să mai spun ceva, dăm într-o înfundătură.
-La dracu! Unde suntem? exclam eu.
Ea începe deodată să râdă. Și din cauza râsului ei molipsitor, încep să râd și eu, deși nu știu de ce o facem. Probabil oboseala își spune cuvântul.
-Nu pot să cred... spuse ea cu lacrimi în ochi. M-am gândit că cel mai aiurea ar fi să ne pierdem pe drum.... Și chiar asta s-a întâmplat! râde ea din suflet.
-Da... sunt un șofer iscusit, după câte vezi...
-Doamne... Ce seară... Numai cu tine puteam să pățesc asta! spune ea.
-Da... îmi pare rău.... spun eu trăgând mașina pe dreapta.
Privesc în jur. E întuneric. Se zăresc doar câteva case undeva în depărtare.
-Unde suntem...? întreb eu.
-Cred că... pe lângă Brașov! râde ea.
-Da... foarte exact! Trebuie să ne întoarcem... Să încerc alt drum...
-Da...
Întorc mașina și pornesc pe alt drum, habar nu am pe unde. Mia privea pe geam și deodată o aud.
-Oprește!
-Ce e?
-Oprește aici! Știu unde suntem... Ia-o la dreapta pe strada asta.
Urmez indicațiile ei și la un moment dat am ajuns în fața unei vile micuțe dar superbe.
-Ce e aici....?
-Este casa unor prieteni... O folosesc rar dar cred că nu avem de ales. Suntem departe de Brașov, acum îmi dau seama pe unde am mers și sincer, nu mai știu drumul de întoarcere pe întuneric... Pe timp de noapte nu am venit niciodată.... Va trebui să rămânem aici... cred...
Înghit în sec. Noi doi singuri, aici, după atâta timp? Să visez oare?
Parcăm mașina în curte și intrăm în casă. E frig... dar îmi amintește de Cârțișoara...
Aprindem lumina și sunt impresionat de eleganța locului, chiar dacă este micuț. Îmi las lucrurile într-un colț și mă uit la soba care este acolo... lemnele sunt așezate ordonat așa că mi-e ușor să pornesc focul.
Se face căldură repede.
Privesc în jur și îmi dau seama că este o singură cameră în care se poate dormi... Un singur pat... În salonașul ăsta mic unde suntem acum nu este decât un fel de canapea, dar nu se poate dormi pe ea.
Mia privește și ea în jur, apoi mă privește pe mine cu ochișorii ei mari.
-Uhm... mă descurc... spun eu cu jumătate de glas înțelegând ce gândește. Ia tu patul...
-Nu... eu sunt mai mică... Încap mai bine...
Oftez.
-Mia... E clar că asta numai canapea nu e... Pe jos nu putem dormi... Iartă-mă dar nu avem ce face, trebuie să împărțim patul. Promit că sunt cuminte și nu te ating. Îl împărțim și fiecare doarme pe partea lui. Adică.... dacă ești de acord și tu....
-Ok...
Aranjează o pătură la mijloc și o văd emoționată. Deci nu are soț... nu are prieten... Probabil copilul poate fi al unei prietene... sau dacă este al ei... tatăl nu este în preajmă.... Asta e de bine, mai am o șansă... Dacă tot sunt aici, iar ea e aici... de ce nu? De ce să nu profit?
Mă așez pe partea mea de pat, cu fața în sus și ea face la fel, dar se pune cu spatele la mine. Îi ascult respirația și sunt cuprins de emoții. Este atât de aproape de mine și eu nu o pot atinge.
Dar curiozitatea mea este și mai mare acum...
-Mia...?
-Da...
Zâmbesc.
-Nu pot dormi...
-Ar trebui.... spune ea sec.
-Nu pot să cred că suntem aici...
-Nici eu... dar nu avem ce face....
-Nu... nu pot să cred că suntem împreună, în același loc... după tot ce s-a întâmplat cu noi...
-Ihâm...
-Mulțumesc...
-Pentru?
-Pentru noaptea de la spital... că nu m-ai lăsat singur...
-Nicio problemă...
-Tu... te-ai mai gândit la noi? întreb eu gâtuit de emoție.
-Niciodată...
-A... am crezut...
Nu mai știu ce să îi spun și tac, ascultându-i din nou respirația.
-Cum îl cheamă... pe copil?
Aud că i se oprește respirația.
-Mia...? Ai adormit?
-Nu... Alex...
-Da...?
-Nu, așa îl cheamă... Alex... Este băiețel...
Sunt gâtuit de emoție. I-a pus numele meu...
Apoi îmi spune ceva în continuare și mă lasă perplex.
-Are aproape doi anișori...
Inițial nu realizez ce spune dar deodată sunt lovit de o realitate.
-Mia... ? Ce ai spus?
-Că are aproape doi anișori...
Mă ridic în fund și aprind veioza, privind spre ea.
-Adică... stai! Tu vrei să spui că aveai pe altcineva...? Când eram împreună...?
Ea nu se întoarse cu fața la mine și a rămas așa.
-Răspunde-mi te rog...
-Nu....
-Nu înțeleg... spun eu simțind deja că inima îmi bate cu putere.
-Nu am fost cu nimeni Alex... Am fost doar cu tine.
-Mia, ce tot spui acolo....? Mia! Privește-mă te rog...
-Nu... Nu vreau.
-Mia... tu ce vrei să spui e... că este al meu? întreb cu emoția stăpână peste tot ce simt.
Privesc în gol așteptând răspunsul ei.
-Da...
Acel singur cuvânt m-a aruncat într-o stare ciudată. Parcă pluteam, nu mai auzeam nimic în jurul meu.
-Nu ne datorezi nimic... Poți să stai liniștit în privința asta. Ne-am descurcat până acum, o vom face și de acum încolo! spune ea, tot cu spatele la mine.
Atunci mă trezesc din starea de visare și realizez ce îmi spune...
-Mia, întoarce-te cu fața la mine pentru că mă ia cu călduri...
Ea se întoarce brusc.
-Îți este rău?
-Nu, Mia... Nu îmi este rău... Doar că tocmai ce mi-ai spus ceva ce m-a bulversat și tu tratezi subiectul cu atâta lejeritate că... că.... Nu înțeleg....! Eu am crezut că nu pot avea copii... și tu îmi spui că ... sunt tată!?!?
Mă privește și oftează.
-Explică-mi te rog... simt că înnebunesc.
Ea se ridică din pat și pleacă spre salon. O urmez. Aruncă un lemn mai gros în sobă și apoi privește pe fereastra imensă.
-Când... ai aflat de mine și de Cosmin, eu știam deja că sunt însărcinată. Și am vrut să mă răzbun, să plec fără să îți spun că am ceva ce tu îți dorești foarte mult...
Îmi amintesc brusc cuvintele ei din acea zi nenorocită... iau cu mine ceva ce nu vei avea niciodată! Iau cu mine singurul lucru care te-ar împlini...
Asta era!
-Cum... ai putut? întreb eu șocat.
-M-ai distrus, Alex...
-Mia, vorbim despre copilul nostru... despre fiul meu! îi spun cuprins de emoție apropiindu-mă de ea.
-Știu... tocmai din cauza asta nu am putut să continui cu ... nebunia asta...
-Doamne... mă las pe canapea. Nu pot să cred...
Mă privește și apoi își întoarce privirea spre curte.
-Pot să îl văd? întreb emoționat. Te rog...
-Da... șopti ea.
Își scoase telefonul și mi-l întinse. Rămân șocat când recunosc copilul. Blue l-a mirosit când am ajuns aici, este puștiul din piață. Mi-au dat lacrimile la câteva clipe după ce am început să privesc fotografiile. Nu am nicio îndoială că este al meu. Ochii, părul, zâmbetul... este al meu...
Plâng în hohote deja când o simt pe Mia lângă mine, mă cuprinde cu brațele de umeri.
-Este drăgălaș ... spun eu printre lacrimi.
-Știu... răspunde ea ștergându-mi lacrimile de pe obraji. Iartă-mă...
-Mia...
-Am vrut să te urăsc și să mă răzbun... știam cât de mult îți doreai o familie, un copil... Dar când te-am văzut căzând în fața mea... A fost cumplit! Nu am suportat... Mi-a fost teamă că te voi pierde și că Alex nu te va cunoaște niciodată iar asta m-ar fi ucis și pe mine.
O cuprind în brațe și nu îmi vine să cred ce aud. Sunt atât de fericit încât plâng în continuare. Mia mă cuprinde și ea și simt cum mă strânge în brațele ei firave.
Mă desprind doar cât să o privesc în ochi. Sunt țintuit de culoarea lor intensă și mă aplec și o sărut, buzele mele ardeau după buzele ei și mi-a răspuns... Dumnezeule mare, îmi răspunde la sărut!
Și toată bariera psihică pe care o simțeam până atunci a dispărut în câteva secunde în care mâinile noastre căutau trupul celuilalt cu foame.
Am cuprins-o de mijloc și degetele mele au descoperit o bucată de piele fierbinte descoperită și am mângâiat-o până când limba mea catifelată a atins-o pe a ei, delicat... Și am lipit-o cu spatele de geamul căbănuței și am început să o dezbrac de cămașa pe care o avea. Mâinile mele au devenit îndrăznețe și i-am cuprins sânii în palme iar ea a gemut ușor.
Mă desprind din sărut doar cât să îi șoptesc ceea ce am în inimă:
-Te doresc...
Are lacrimi în ochi și se aruncă asupra buzelor mele cu poftă, apoi îmi desface cămașa și mi-o dă jos. Îi simt palmele pe piept, calde, mă mângâie și mintea mea reacționează.
Mă împinge spre dormitor și ne aruncăm în pat scăpând repede de restul de haine. O alintam cu săruturi pe pielea fierbinte și când i-am văzut buzele dulci umflate, întredeschise, așteptând inevitabilul și nu am mai rezistat, am pătruns-o adânc, delicat și ritmat, făcând-o să geamă de plăcere. Sunetele ei erau muzică pentru urechile mele și pentru mădularul care tânjea după floarea ei prețioasă.
Eram obișnuit să terminăm împreună, parcă trupurile noastre se recunoșteau de fiecare dată și știau cum să reacționeze la plăcerea supremă.
Am rămas uniți câteva minute bune, până când am simțit-o plângând...
-Mia... ce e iubito? întreb ștergându-i lacrimile.
-Nu pot să cred... că sunt din nou în brațele tale... și că mi-ai spus că mă dorești încă ... după tot ce ți-am făcut...
-Puiul meu dulce... îi spun sărutându-i fruntea...
-Am crezut că te-am pierdut și că Alex nu te va cunoaște... Am greșit enorm...
-Iubito... amândoi am greșit. De la bun început nu a fost ce trebuie între noi doi. Dar acum... Spune-mi... Mai ai ceva împotriva mea?
-Nu... adică am încercat ... dar când te-am revăzut...
-Hei, eu am fost la un pas de moarte când te-am văzut intrând în sala de conferințe...
-Mi s-au tăiat picioarele și am știut că am primit o nouă șansă...
-Mia... eu abia aștept să îl cunosc...
-Și eu... este un copil minunat, ai să vezi.
Am reînceput să ne sărutăm și pasiunea dintre noi doi s-a reaprins din nou, de data asta ne-am savurat unul altuia trupul, nu ne-am grăbit deloc...
Îi mângâiam brațele și îmi afundăm nasul în părul ei mătăsos, încercând să o memorez...
-Mia... voiam să te întreb, cum de ... tu cu Cosmin...?
-Nu mai știu... Dar cert este că băusem mult și cred că am și fumat ceva... Doar că nu s-a întâmplat ce spun ei. El era atât de afumat de la droguri încât nici măcar erecție nu a avut... Am fost cât pe ce să o facem, dar nu a putut, era prea drogat.... Dar orgoliul lui a fost mai important decât dreptatea....
-Îmi pare rău.... Am fost un bou! Dacă aș fi știut...
-Nu schimba cu nimic ceea ce simțeam atunci. Alex m-a schimbat... Când l-am strâns în brațe prima oară am știut că el îmi va schimba viața... Și uite că așa a fost...
-Mia... mulțumesc că mi-ai spus de el... spun lăcrimând din nou.
Încă nu pot să cred că sunt tată... femeia asta m-a făcut cel mai fericit om de pe planetă și vreau să o răsplătesc pe măsură.
-Deci tu stai acum aici? întreb eu.
-Îhâm... răspunde ea aproape adormită.
- Cu Alex Jr.....
-Îhâm...
-Și ... știu că e din scurt, brusc și total neașteptat dar... Mia... tu nu ai vrea să ... adică pot să mă mut și eu aici?
Se oprește și se întoarce cu fața spre mine, uimită.
-Ce?
-Păi... viața voastră e aici în Brașov, deci a mea va fi unde sunteți voi... Dacă vrei...
-Da... Vorbești serios? Doamne! Da! spuse ea bucuroasă.
Da, Mia pe care o aveam în seara asta în brațe era diferită de cea pe care o cunoscusem până acum și îmi oferea o nouă șansă. O șansă adevărată la fericire.
20 Octombrie
De dimineață am simțit-o în brațele mele și am strâns-o la piept, gândindu-mă că de azi încep o altă etapă din viață, îmi voi cunoaște fiul... Și m-am emoționat din nou pentru că nu pot să cred că sunt tată... Eu...
-Mă sufoci... spune ea cu nasul afundat în pieptul meu.
-Iartă-mă... Bună dimineața... o sărut pe creștet.
-Neața...
-Ai dormit bine?
-Îhâm.... spune ea și își ridică privirea către mine și mă sărută dulce, apăsat...
Clar visez... Nu pot trăi bucuria asta...
-Trebuie să știi ceva! zic eu serios.
-Ce?
-Te-ai culcat cu un bărbat cu copil...
Ea începu să râdă și și-a afundat fața în pieptul meu, așa cum îmi place mie.
-Mia... putem merge, te rog? Ard de nerăbdare să îl cunosc!
-Da... spuse ea ridicându-se din pat.
O privesc câteva secunde, o ador așa goală... și cu sânii mai mari decât îi știam, ceea ce am simțit azi noapte. Trupul ei era mai apetisant, curbele mai profunde... clar sarcina a avut de a face cu asta...
M-a surprins privind-o.
-Ce e? se rușină ea.
-Te privesc... Îmi era dor...
Aruncă cămașa spre mine și zâmbi.
-Ești adorabilă când roșești...
Mă ridic din pat și o cuprind în brațe, o sărut și apoi încep să pun haine pe mine. În 10 minute eram pregătiți de plecare și am urcat în mașină.
Am pornit spre Brașov, pe zi deja se circula altfel.
Am început să am emoții mari, în câteva minute aveam să îmi cunosc fiul... Am ajuns în dreptul unei case și am parcat mașina în stradă. Mia mi-a zâmbit și m-a luat de mână.
-Ești ok? întreabă ea dulce.
-Da... am emoții...
-Hai...
Mă trage de mână spre intrare, deschide ușa și intrăm în casă. Vocea unei femei care se joacă cu el se aude în toată casa.
-Mădălina, am ajuns! spune Mia.
-Hai la mami! se auzi femeia.
Eu am fost cuprins de un tremurat ușor, emoțiile mă copleșeau.
Și femeia a apărut cu el în brațe.
-O, bună dimineața! salută ea.
-Mădălina el este Alex Moraru...
-Încântată...
-Hei, ce face puiul meu? spune Mia luându-l în brațe pe cel mic.
Îmi transpiraseră palmele. Mădălina s-a retras și și-a luat rămas bun de la noi.
-Vrei să îl ții în brațe? îmi spune.
Dau din cap că da și mi-l întinde.
I-am luat trupul firav în brațele mele și am simțit că sunt cuprins de cea mai frumoasă stare... Eram captivat de ochii lui, de mânuțele calde care se lipiseră de barba mea nerasă de câteva zile... I-am sărutat fruntea și el a gângurit...
-Mamamama.....
M-am topit tot când l-am auzit. Mi-au dat lacrimile și l-am strâns ușor în brațe.
Mia era și ea emoționată, copleșită de senzațiile trăite acum de amândoi.
Nu îl puteam da jos din brațe, îmi devenise necesar. Îl miroseam, îi sărutam mânuțele și degețelele și eram de-a dreptul fermecat de el, de starea pe care mi-o dădea.
-Hai... intră... am rămas în hol... spune ea și mă invită în casa ei.
Eu o urmez cu Alex în brațe, plin de euforie. Mă așez pe o canapea imensă și încep să mă joc cu piticul meu... Îmi arată tot felul de jucării și gângurește la fiecare, fără să se simtă stingher, de parcă ne știm de mult.
Mia a pregătit ceva de mâncare și ne-a adus, alături de un biberon pentru Alex.
-Vrei să-i dai tu biberonul? mă întreabă.
-Uhm... da, dar nu știu cum să fac....
-Îți arăt eu... spuse ea cu căldură și îmi pune biberonul în mână, ținându-mi mâna așa cum trebuie.
Alex își ține și el de sticlă și mă ajută, dar sentimentul mă copleșește... În câteva zile am trăit emoții cât pentru o viață întreagă.
-Te descurci de minune! zâmbește Mia.
Iar ochii ei au o strălucire aparte, liniștitoare.
-Mulțumesc... îi șoptesc cu lacrimi în ochi.
Mi-a zâmbit atingându-mi umărul și sărutându-mă pe frunte.
Eram fericit. Și cred că în sfârșit și ea.
Am rămas cu ei până seara târziu, când mi-am amintit de Blue.
-Trebuie să merg la Blue... spun eu cu tristețe.
-Da...
-Mi-e greu să îi dau drumul din brațe... recunosc privindu-l pe cel mic.
-Alex... dacă vrei... Adică nu te gândi la implicații... Adu-l pe Blue aici... e curtea mare...
O privesc neștiind ce să spun deși sunt foarte fericit.
-Și ... tu... adică până îți dai seama cum o să facem... Casa asta este destul de mare...
-Mia... ce vrei să spui? întreb emoționat până peste cap.
-Off... Doamne, ce e așa de greu...? Vreau să vii să stai cu noi aici! spune ea dintr-o răsuflare.
-Cum...?
-Am zis-o! Vreau ca Alex să crească lângă tatăl lui... iar eu... te vreau pe tine...
Nu mai apuc să spun nimic că am sărit și am luat-o în brațe, sărutând-o cu putere.
-Vorbești serios? spun eu repede.
-Da... zâmbi ea. Nu văd altfel lucrurile... Tu?
-Nici nu mai știu ce să spun... ce să cred... Sunt atât de fericit...! Mia, sunt fericit!!! strig eu de bucurie și o ridic în brațe.
Rămân câteva minute așa cu ea și apoi îl luăm pe Alex cu noi, ne urcăm în mașină și plecăm să îl luăm pe Blue... să îmi iau bagajele...