La media: 5 Seconds of Summer – Good Girls
Mi-am închis jurnalul și m-am ridicat repede din pat la auzul vocii mamei mele care îmi spunea să mă grăbesc. Mi-am luat telefonul și am ieșit din cameră alergând pe scări, unde restul familiei mă aștepta.
– Sigur nu ai uitat nimic? m-a întrebat mama, deoarece în nouă din zece cazuri îmi dădeam seama că am uitat acasă lucruri esențiale atunci când plecam într-o vacanță.
– Sigur, am spus eu distrată. Am verificat de două ori.
Tata a ieșit primul afară, în timp ce eu și Esther am rămas să ne încălțăm, iar mama vorbea cu angajații.
– Liam și Cedric o să-ți ducă dorul, mi-a spus sora mea zâmbindu-mi.
Făcea referire la faptul că cei doi veniseră la mine acasă în acea dimineață pentru a-mi da o ultimă îmbrățișare. Din câte mi s-a spus, erau deja în curtea mea la șapte dimineața, iar eu mă trezisem abia la opt. În ziua precedentă împlinisem șaisprezece ani și făcusem o petrecere frumoasă alături de ei și de mai mulți prieteni, care se terminase aproape la miezul nopții, așa că am rămas impresionată de gestul celor doi.
Eu și Esther nu comunicam foarte mult. Ea era o fire mai retrasă, dar atunci când petreceam timp cu ea ne simțeam amândouă extrem de bine. De fapt, nu știam foarte multe despre ea, în afară de faptul că îi plăcea să se închidă în camera ei și să aibă secrete. Eram convinsă că avea un iubit pe care îl ascundea de noi și nu pricepeam de ce, dar eram hotărâtă să încerc să aflu cât mai multe.
– Și iubitul tău o să-ți ducă dorul, mi-am încercat norocul.
S-a uitat la mine și a râs. Nu a negat, însă nici nu a spus ceva care să îmi ofere vreun indiciu, așa că nu am presat-o. Am ieșit împreună în curte, unde tata pornise deja motorul mașinii.
Trecuse o oră de când intrasem pe autostradă, iar eu fredonam pe bancheta din spate sperând că nu poluam fonic pe nimeni. Brusc, m-am oprit din fredonat și mi-am dat o palmă peste frunte, zicând:
– Mi-am uitat jurnalul acasă!
Mama și-a dat ochii peste cap, iar tata a râs. Știam că era deja târziu, dar nu putusem să nu o spun cu voce tare. Mi-am rezemat capul de tetieră, mi-am sprijinit un cot de geam și am închis ochii.
Câteva minute mai târziu, sau poate chiar ore, am fost trezită de țipătul surorii mele; am auzit un scârțâit, apoi am simțit o durere groaznică sub coaste și în piciorul drept, după care totul s-a făcut negru.
– Evelyna!
Am deschis ochii brusc și m-am ridicat în fund. Liam era în camera mea și mă privea îngrijorat. Respiram sacadat și inima îmi bătea cu putere.
– A fost doar un vis, am răsuflat eu ușurată și m-am dat jos din pat.
– Cred că mai degrabă a fost un coșmar, a spus el. Țipai.
Abia atunci mi-am dat seama că era în pijamale și când am aruncat o privire asupra ceasului am văzut că era ora șase.
– Sunt bine, am spus eu în timp ce am intrat în baie și m-am spălat cu apă rece pe față. Scuze.
– Nu e nimic. Sunt jos dacă ai nevoie de ceva.
Am aprobat din cap, în timp ce mă ștergeam pe față cu un prosop moale. Nu îmi venea să cred că retrăisem accidentul. Era a treia oară când auzeam acel țipăt sfâșietor al surorii mele și am început să plâng.
Liam a încercat să mă consoleze în timp ce luam micul dejun pe terasă, dar nu prea avea cum să mă ajute. Mă simțeam destul de inutilă, așa că m-am închis în birou și am început să studiez codul rutier până la ora unsprezece, când a început a doua mea oră de condus. Deși m-am descurcat mai bine decât în ziua anterioară, starea mea psihică era cu mult mai proastă din cauza visului pe care îl avusesem și care îmi secase toată energia. După ce am terminat ora, l-am rugat pe Esteban să mă lase în parc, căci simțeam nevoia să mă plimb puțin singură și îmi era poftă de o înghețată.
În timp ce stăteam la coadă, am zărit câțiva reporteri la colțul străzii și după ce mi-am luat înghețata, m-am apropiat să văd ce se petrecea. Erau cu toții adunați în jurul unei persoane de la care încercau probabil să obțină câteva cuvinte. Doi agenți de pază i-au împrăștiat pe reporteri din calea bărbatului asaltat, care a urcat într-o mașină ce îl aștepta. Nu știam cine era bărbatul și nici nu mă mira faptul că nu îl cunoșteam – mai aveam multe de descoperit în legătură cu evenimentele și persoanele importante din oraș. Cameramanii și-au oprit camerele de filmat și reporterii s-au îndepărtat cu coada între picioare, mai puțin o femeie cu bucle aurii care îi făcu semn cameramanului ei să o urmeze, îndreptându-se... spre mine!
– Domnișoară Martines! m-a strigat exaltată.
Tot ce am apucat să fac până când a ajuns la mine a fost să înghit bucata de cornet pe care o aveam în gură și să îmi șterg mâinile cu un șervețel.
– Intrăm din nou în direct, am auzit-o spunând în timp ce cameramanul ne fixa pe amândouă în cadru. Bună ziua, stimați telespectatori! Domnul Morera a refuzat să acorde un interviu, însă, iată, o am alături de mine pe Evelyna Martines, tânăra care ne-a demonstrat în urmă cu câteva zile că minunile există. Bună ziua, domnișoară Martines! mi-a spus ea, îndreptând microfonul spre mine.
Rămăsesem blocată, dar am reușit să mormăi un „Bună ziua" și să nu par ultima ciudată.
– Ești moștenitoarea de drept a întregii averi a părinților tăi, estimată la câteva miliarde de dolari. Cum te simți?
Am deschis gura să spun ceva, dar femeia continua să vorbească.
– Plănuiești să redeschizi firma părinților tăi? Sau te temi că nu te vei ridica la înălțimea așteptărilor tuturor și îți vei alege o carieră într-un alt domeniu?
A îndreptat iar microfonul spre mine, privindu-mă nerăbdătoare și clipind des.
– Încă nu știu...
A tras din nou microfonul din fața mea fără să mă lase să îmi termin propoziția, ceea ce a început să mă calce pe nervi.
– Cum vezi revenirea domnului Morera în oraș?
De unde naiba să știu cine mai era și ăla?!
– Nu știu la cine vă referiți.
– Crezi că îți va lansa o provocare în domeniul...
– Cucoană, am țipat eu smulgându-i microfonul, m-am trezit acum patru zile! PATRU! De unde naiba vrei să știu cine e Morera și cum vrei să îți răspund dacă nici nu mă lași să vorbesc?!
I-am aruncat microfonul în brațe și m-am îndepărtat furioasă, lăsând-o să își facă încheierea.
– Vreau să dau în judecată o reporteriță fandosită! i-am spus eu domnului Muñoz la telefon, în timp ce mergeam acasă cu un taxi.
– De ce? m-a întrebat acesta râzând.
– Dați drumul la știri și cred că o să aflați de ce.
A făcut asta în timpul apelului și a urmărit „interviul".
– Înțeleg de ce ești nervoasă, dar așa sunt reporterii.
– Proști?
– Eu aș folosi termenul insuportabili. Nu trebuia să reacționezi așa, o să ajungi subiect de discuție.
– Știu... Nu i se poate da nici măcar o amendă?
– Nu, a spus el încă amuzat. Îmi pare rău.
Am încheiat apelul și am coborât din taxi în fața casei. Aveam deja o mulțime de apeluri nepreluate de la prietenii mei.
Când am deschis ușa, Cedric și Liam aproape că au sărit de pe canapea.
– Evelyna! au strigat deodată.
– Vă rog spuneți-mi că nu am ajuns pe toate posturile de televiziune! am spus eu descălțându-mă. Sunt obosită și nervoasă.
– E un moment prost să îți spunem că femeia la care ai țipat e cea mai cunoscută reporteriță din oraș? a întrebat Liam.
– E un moment cât se poate de prost, am oftat eu și m-am așezat pe canapea, urmărind știrile.
Mi-am văzut propria persoană pe ecranul mare al televizorului din sufragerie. Nu păream deloc în apele mele și furia se citea pe chipul meu pe măsură ce blonda aceea mă călca mai tare pe nervi. Am stins televizorul și m-am întins pe canapea.
– Cine a băgat-o și pe asta în televiziune?!
– Cum ai reușit performanța asta? m-a întrebat Liam.
– Să mă abțin să nu o strâng de gât? Nici n-ai idee cât de greu a fost!
Cei doi au râs, iar eu am zâmbit. Nu regretam că țipasem la ea.
– Nu, să apari lângă ea la televizor.
Am început să le spun toată povestea, menționând din trei în trei secunde cât de enervantă mi se părea acea femeie.
– Chiar așa, cine dracu e Morera? am întrebat eu ridicându-mă de pe canapea.
– Cel mai important om de afaceri din oraș, mi-a spus Cedric. Zău așa, Evelyna, locuiește aici de un car de ani! Fusese prieten cu părinții tăi, apoi s-au certat sau ceva de genul.
– Serios?
Se pare că lumea știa mai multe despre familia mea decât mine. Nu auzisem de Morera până atunci sau dacă auzisem și uitasem, însemna că nu era cineva important.
– Succes să mai ieși pe stradă! mi-a urat Cedric.
– De ce?
– Cum de ce?! O să fii în vizorul tuturor! Ești prima persoană care i-a comentat tipei ăleia!
– Și asta e de bine sau de rău? am întrebat eu amuzată.
– Ambele, a zis Liam. Dar ai înfuriat-o. O să scoată povești nasoale despre tine dacă te prinde în vreo ipostază nepotrivită. Cu toate astea, cred că ai câștigat admirația multora. Mai puțin cu faptul că nu știai cine e Christopher Morera, dar trecem peste.
– Și eu care am vrut doar o înghețată!
Aproape toate canalele de televiziune difuzau acel interviu, făcând diverse comentarii la adresa mea sau a reporteriței. Singurele posturi pe care mă puteam uita fără să mă enervez erau cele de desene animate. Am primit multe telefoane și mesaje de la prieteni, majoritatea fiind felicitări pentru curajul pe care îl avusesem. Fusese mai mult furie decât curaj, dar fiecare cu interpretarea lui... Am avut noroc că nu m-am trezit cu televiziunea în fața casei; nu cred că ar fi avut niciun post de televiziune destul tupeu să facă asta. Poate că mi-am ieșit din pepeni, dar rămâneam fiica soților Martines și nimeni nu îndrăznea să riște să aibă probleme cu mine. Privind situația în ansamblu, mă simțeam chiar bine. Îmi plăcea atenția – poate nu chiar atât de multă – și pe de o parte considerasem că arătasem tuturor că nu eram atât de timidă pe cum credeau unii.
Toată agitația din acea zi m-a făcut să îmi dau seama încotro se îndrepta viața mea. Încă nu știam ce voiam, dar știam cu siguranță că voiam să fiu precum părinții mei, să fiu respectată de toată lumea și să nu îndrăznească nimeni să mi se opună. Și simțeam că eram capabilă de toate astea. Deși nu considerasem niciodată că averea face un om să le fie superior celorlalți, mă simțeam puternică și eram conștientă de faptul că eram o figură destul de importantă în societate, cu toate că în afară de trezirea din comă nu aveam nicio altă realizare importantă. Poate că aveam să redeschid firma părinților mei, sau poate că aveam să-mi dedic viața unei alte meserii, dar mai întâi aveam nevoie de studii – și eram pregătită să le încep.
– Poftim? a strigat Liam șocat, aproape scăpând paharul cu apă din mână.
– Vreau să mă înscriu la facultate, am repetat serioasă.
– Când ți-a venit ideea asta? a intervenit Cedric.
– Acum zece minute, am spus eu mândră de mine.
– Ascultă... E... Nu e o idee rea, dar... Unu: la ce facultate? Doi: înscrierile s-au terminat. Trei: cum se presupune că vei fii acceptată dacă nu ai terminat liceul?
Nu mă gândisem la niciunul din aceste aspecte.
– Nu știu, am răspuns. Eu v-am spus ce intenție am. Speram să mă ajutați.
– Nu vreau să te descurajez, a zis Liam, dar nu crezi că te grăbești puțin? Să zicem că într-un mod sau altul intri la o facultate. Dar la ce bun dacă mai târziu vei descoperi că nu îți place? Gândește-te mai bine, ăsta e sfatul meu.
Am privit spre Cedric, sperând că el mă va susține.
– Liam are dreptate.
Reușiseră să îmi strice tot cheful.
– Evelyna, nu te supăra! a spus el când mi-a văzut zâmbetul dispărând.
– Aveți dreptate, am cedat eu. Oricum, nu mă pricep la nimic. Sunt cam inutilă.
– N-am spus asta și nici nu e adevărat! a sărit el indignat. Ai doar nevoie de timp ca să îți dai seama ce vrei.
– Să fiu o persoană normală, asta vreau.
– Ești o persoană normală, mi-a spus Cedric.
– Nu sunt! Le vezi? l-am întrebat ridicându-mi tricoul și arătându-i cicatricile de sub coaste. Uite dovada.
– Poți vedea, vorbi, auzi. Te poți mișca, ești întreagă, ești la fel de sănătoasă ca mine, Liam sau orice altă persoană. Asta înseamnă să fii normal, nu să ai liceul și facultatea terminate.
Era atât de enervant când aducea argumente bune! M-a privit adânc în ochi și aproape că am fost străbătută de un fior. Mi-am amintit de ce începuse să îmi placă de el în urmă cu câțiva ani și mi-am dat seama că nu se schimbase foarte mult de atunci. Avea dreptate. Nu mă considerasem nici măcar o secundă norocoasă pentru că eram bine, mereu văzusem doar partea negativă a lucrurilor. Mi s-au umezit ochii și l-am îmbrățișat strâns, mai strâns ca niciodată.
Pentru o clipă mi-am imaginat că eram singuri, că Cedric nu avea iubită, că mă plăcea și el și că aceea era o îmbrățișare ce avea să fie începutul unei frumoase relații. Era un vis frumos, dar greu de realizat, așa că mi-am alungat din minte orice urmă de sentiment erotic și l-am îmbrățișat ca pe un prieten și nimic mai mult.
Le-am propus să ne petrecem după-masa uitându-ne la filme, așa cum făceam la începutul liceului. Tot ce îmi amintesc din acea zi este că m-am trezit la miezul nopții pe canapea cu Cedric și Liam dormind de o parte și de alta a mea. Mă simțeam atât de bine, încât nu mai conta faptul că nu stăteam nici pe departe la fel de comod ca în patul meu, așa că am închis ochii și m-am lăsat din nou pradă somnului.
Bună tuturor! Ce mai faceți? E totul bine la voi? Sper că voi nu aveți probleme cu presa:)))
Și dacă ce ați citit acum vi s-a părut condimentat, stați să vedeți ce urmează în capitolul următor 🤭.