- Dylan,nu pot să cred! Da,da,da! Vreau să fiu soția ta!
Dylan îi luă mâna micuță într-a sa,îi puse inelul de logodnă,îi sărută mâna,se ridică în picioare și o cuprinse în brațe.
Toți cei din sală,care până acum părură invizibili,începură a aplauda.
Rosè începu să râdă,rușinată,iar Dylan o cuprinse cu mâinile după talie,sărutând-o.
Pe fundal,muzica începu să răsune din nou,dar de data aceasta cu toți se întoarseră pe ringul de dans,făcându-şi fiecare simțită prezența.
- Dylan..
- Da,iubito?
- Mă simt cea mai importantă persoană,în momentul acesta. Îți mulțumesc! spuse și-l cuprinse cu brațele ei micuțe.
- Eu sunt cel care ar trebui să-ți mulțumească. Mă simt cel mai fericit om să știu că-ți dorești să-ți împarți viața cu mine și ai acceptat să fii femeia lângă care mă voi trezi în fiecare dimineață. Te iubesc! spuse acesta,lipind-o cu totul de el.
- Te iubesc! îi spuse și ea și se lăsă în brațele lui,uitând de toți și de toate. Tot ce conta acum era el.
După terminarea petrecerii..
- Ești obosită? o întrebă Melysa pe fiica ei cea mare.
- Puțin..tu? răspunse fata,zâmbind.
- Și eu. Cum te simți?
- Mă simt..bine. Bineînțeles,pe lângă obosită și foarte fericită. Mama,tu știai?
- Ce să știu,puiule? întrebă Melysa,zâmbind la vederea fericirii fiicei ei.
- Despre petrecere. Dylan nu mi-a spus ce are de gând,iar când v-am văzut pe toți în sală,ceva mi s-a părut mai așa..cum că ați fi știut.
- Nimeni nu a știut până în ultima clipă. Eu și tatăl tau am aflat acum 2 zile,când ne-a zis că a rezolvat totul.
- Și buni?
- Ce-i cu ea?
- Ea când a aflat?întrebă fata,încruntându-se puțin.
- Cu câteva ore înaintea noastră,deoarece ea a fost cea care l-a susținut cel mai mult pe Dylan. Rosè,iubita mea..știi că buni e bolnavă.
- Da,mami,știu,doar fac medicina..unde vrei să ajungi?
- Cum ai zis și tu,doar faci medicina..ei bine,înseamnă că știi mult mai bine decât noi situația ei..
- Mama,spune-mi direct ceea ce vrei să-mi spui!
- Vreau să spun că bunica ta se simte tot mai rău. Starea ei de sănatate s-a agravat,față de cum era acum câteva luni. Și nu se îmbunătățește,ci se degradează.
- A pățit ceva?
- Nu,nu i s-a-ntamplat nimic,dar medicul mi-a zis mie că nu știe dacă va mai merge pentru mult timp.
- Vrei să zici că ar trebui s-o iau și să-i fac investigații suplimentare,la spital? Să știi ca pot vorbi cu profesorul meu de laborator și..
- Nu,Rosè,nu asta vreau. Bunica ta nu are nevoie de alte investigații,ci are nevoie să te vadă fericită.
- Sunt fericită,mama. Mă simt minunat în preajma lui Dylan. Mă face fericită,chiar și dacă ne despărțim numai câteva ore,deja îi simt lipsa și mi se face dor. Mama,nu am mai crezut în dragoste după relația cu Drew. Acum,însă..totul s-a schimbat.
- Locuiți împreună? întreabă femeia mai în vârstă,zâmbindu-i fiicei ei.
- Nu,dar stăm când la mine,când la el.
- Ați discutat despre o posibilă mutare ?
- Nu..îmi e ciudat să deschid acest subiect,încă. Nu știu,mami,dar îl iubesc enorm pe bărbatul acesta.
Melysa chicoti și-și îmbrățișă fata,strângând-o cu toată dragostea ei de mamă,pe care le-o poartă fetelor ei încă dinainte ca acestea să se nască.
Fură întrerupte din îmbrățișarea lor de către Ronald,care veni să le anunțe că le așteaptă afară,dar sfârși și el îmbrățișat de către fata lui cea mare. Și el era fericit pentru ea,deși părea destul de sceptic,își dorea s-o vadă radiind de fericire lângă baiatul care o iubea cu toată ființa. Deși erau foarte tineri,mai ales ea,între ei exista o dragoste pură,pe care amândoi trebuiau s-o trăiască.
Ieșiră afară,unde îi aștepta bunica,Anne și Dylan. De cum o văzu,bărbatul se lumină la față,iar Rosè roșii. Se îndreptă către mașină, urcându-se ea la volan și Dylan se strâmbă,amuzat.
Era o fată complicată. Poate prea complicată. Nu reușeai s-o înțelegi,trebuia să faci mereu așa cum dorește ea. Dar el o iubea,cu toate defectele și calitățile ei. Era imperfectă de perfectă,plină de nebunia care-l atrăgea ca un magnet. În timp ce se gândea,nici nu realiză cum trece timpul și se trezi în fața casei iubitei lui.
- Iubitule..ești ok? întrebă fata,atingându-i ușor mâna.
- Poftim? tresări acesta,uitându-se pierdut la ea.
- Am întrebat dacă..
- Da,sunt foarte ok. Sunt cel mai fericit om de pe planetă.
Fata zâmbi. Ieșiră amândoi din mașină și intrară în casă,unde observară că toți se retraseră deja în camerele lor. Se descălțară și Rosè dădu să urce în cameră,dar Dylan fu mai rapid și o prinse de mână,ridicând-o în brațe. Aceasta dădu să țipe din cauza sperieturii,dar se calmă rapid când simți palma iubitului său pe gura ei.
- Dylan! Ești sănătos?!
- Cel mai sănătos,spuse făcându-i cu ochiul.
- Pune-mă jos!
Dar băiatul zâmbi,urcând cu ea în brațe în camera ei. Ajunși în camera ei,fata sări de la el din brațe,uitându-se urât la el.
Acesta dădu să se apropie de ea,dar fu mai rapidă și fugi în baie,închizând ușa în urma ei.
Dylan se strâmbă. De ce era atât de amuzantă,dar și schimbătoare,în același timp? Se așeză pe pat,așteptând-o. Văzu cum telefonul ei se aprinde și zări pe ecran un mesaj. Era de la "Dery" și scria:
- "Mâine vin in New York,ești liberă să ieșim? Așa,drept cadou de ziua ta. La mulți ani,prințesă!"
Dylan înghiți în sec. Cine era acel Dery? Și de ce îi spunea iubitei lui "prințesă"? Totul era atât de dubios,încât dacă Rosè nu urma să iasă în următoarele zece minute,nu știa ce era în stare să facă. Era nervos.
După încă cinci minute în care și-a făcut mii și mii de scenarii,o văzu pe domnișoara lui ieșind din baie,numai într-un prosop.
- Te poți duce la duș, ți-am pus hainele în primul sertar în caz că...
- Cine dracu' îi Dery? întrebă acesta,răstit.
- Dylan,ce nai-...
- Rosè,te-am întrebat ceva. Cine-i Dery?
- Dylan,mi-ai umblat cumva în telefon?
- Rosè! Răspunde-mi la întrebare. Acum,te rog!
- De ce îmi umbli în telefon? Puteai să..
- Puteam pe dracu' să mă ia! Nu ți-am umblat în telefon! Și,oricum,ai ceva de ascuns?
- Nu! răspunse aceasta,făcând ochii mari.
- Ai primit un mesaj! Nici măcar nu l-am deschis,dar s-a aprins ecranul telefonului și era imposibil să nu vezi!
- Dylan,de ce..
- Rosè,eu ți-am răspuns la întrebări,acum e rândul tău să-mi răspunzi! Cine e Dery?
- Dery e prietenul meu cel mai bun din copilărie! Suntem ca frații,ne știm dinainte de grădiniță! Ce-s cu reacțiile acestea ale tale?
- Ia-ți telefonul și citește mesajul de la el,atunci poate ai să înțelegi.
Fata se încruntă. Nu putea pricepe de ce iubitul ei reacționase în felul acesta. Derynson nu i-ar fi trimis niciodată un mesaj care i-ar fi putut afecta relația,așa că nu putea nici măcar să-și imagineze ce ar fi putut fi așa de rău.
Deschise telefonul și citi mesajul,după care zâmbi ușor. Dylan îi observă reacția și pufni,nervos.
- Ce ai? întrebă aceasta,deranjată de reacția lui.
- Nimic! Ce aș putea să am când văd că iubita mea primește mesaj de felicitare și e alintată "prințesă"? Nimic,e perfect normal,corect? vorbi acesta,ironic.
- Dylan..,Rosè dădu să se apropie de el,dar acesta se retrase.
- Ies să iau aer. Se îndreptă către ușă și puse mâna pe clanță,dar atunci vocea ei slabă îl opri.
- Te vei întoarce,așa-i?
- Rosè..
- Dylan,te rog..promite-mi că te vei întoarce. Te implor!
Dar acesta își strânse buzele într-o linie subțire și albă,iar cu inima cât un purice,ieși fară a-i mai arunca vreo privire și fară să-i mai spună ceva. Coborî treptele în liniște și ieși în curte,deschise porțile,se urcă în mașină și plecă în trombă.
De sus,din vârful patului ei îmbrăcat în lenjerie de mătase albă,Rosè auzi mașina iubitului ei ieșind pe poartă și coborî din pat,uitându-se pe geam. Chiar plecase.
Se întoarse înapoi în pat,luându-și telefonul. Era 3:00 a.m. Îi trimise un mesaj.
"Dylan,îmi pare rău!"
Nimic. Continuă.
"Te rog,vino acasă! "
În continuare acesta nu primea mesajele. Mai așteptă un pic,dar nimic. Dacă nu avea de gând să-i răspundă în următoarea jumătate de oră,va pleca să-l caute. Nu avea nicio idee unde ar putea fi,dar ar fi mers și până la capătul lumii dacă asta ar însemna să-l găsească și să-l aducă acasă.
Trecu aproape o oră,iar bărbatul încă nu răspundea. Rosè își trase un hanorac pe ea și ieși din casă,uitând să-și mai schimbe papucii și se urcă în mașină,plecând în șlapi de casă. Viră la dreapta și o luă pe drumul principal,îndreptându-se către singurul loc care-i veni în minte. Portul.
Heiii!!!!
Mă scuzați că iar v-am făcut să așteptați o groază de timp capitolul,însă sunt extrem de ocupată și am cam intrat în contra-cronomentru. Absolvire,banchet,examene..mult noroc celor care vom susține examene anul acesta!
Promit că după examene mă voi revanșa față de voi!
Aștept părerile voastre! ♡♡♡