După ce a întors problema pe toate părţile şi a încercat să găsească diferite soluţii cât de cât acceptabile, după ce s-a frământat să găsească un mod cât mai bun de a spune Bătrânilor cerinţele acelei femei şi implicit ale Regelui, nu găsise nimic. Ştia că nu avea cum să spună lucrurile pe ocolite, aşa că s-a hotărât să le spună cu aceleaşi cuvinte folosite de femeie.
“Mi-a cerut să mă duc la ea,” spuse Angel în şoaptă, fiindu-i frică de reacţiile lor. “A spus că, dacă vreau să îmi mai văd sora şi mătuşa în viaţă, să mă duc în Dimensiunea Întunecată cu ea, doar noi două. Altă soluţie nu există. Dacă nu ascult – începuse să îi tremure vocea – le va omorî,” se simţea teama şi ura din glasul ei tremurat.
Prietenii ei se uitau la ea cu compasiune. Aveau noroc că nu mai aveau rude în viaţă, nu îşi doreau să treacă prin aşa ceva.
Bătrânii începuse să discute între ei cu o viteză extraordinar de mare. Angel putea prinde doar câteva cuvinte din propoziţiile lor, precum ‘nu o lăsăm’, ‘imposibil’, ‘nu pleacă’, ‘inacceptabil’ şi aşa mai departe. Înăuntrul ei se ducea o adevărată luptă. Deja intuia ce vor spune Bătrânii, îşi dăduse seama din cele auzite, dar şi după feţele lor. Iar ea ştia că nu va accepta voinţa lor. Nu putea concepe o viaţă fără preaiubita ei soră, Marie, şi fără scumpa ei mătuşă, Ella.
“Angel!” o făcuse atentă Adriano, cel mai bătrân dintre Bătrâni. “Am discutat problema şi ne pare rău, dar nu te putem lăsa să pleci. E inacceptabilă această soluţie. Cine ştie ce va face Regele! Poate va încerca să te rănească sau mai rău...” lăsase propoziţia neterminată. Angel ştia la ce se referea. Şi ea s-a gândit la posibilitatea de a fi ucisă de Rege dacă s-ar duce în acea Dimensiune. Însă puţin îi păsa. Atâta timp cât Marie şi Ella nu erau în siguranţă, nimic nu mai conta.
Se uită la Adriano cu o hotărâre şi o încăpăţânare de neclintit, încât se uimi şi pe sine. Niciodată nu mai fusese atât de sigură pe ea într-o situaţie. “Ştiam că asta veţi spune. Se citea pe faţa voastră. Însă eu nu pot fi de acord cu hotărârea voastră,” spuse cu respect. “Eu nu voi putea trăi cu conştiinţa împăcată ştiind că nu l-am făcut pe dracu-n patru ca să le salvez,” argumentă ea.
“Ce vrei să spui?” o întrebă Tim, cel mai tânăr dintre Bătrâni, încruntându-se. “Vrei să spui că nesocoteşti voinţa noastră?” spuse acesta cu neîncredere şi uimire.
“Nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar... da. Nu pot face cum vreţi voi,” spuse Angel cu dârzenie, însă totodată respectuos. “Nu pot concepe ceea ce voi îmi cereţi. Nu pot, dar nici nu vreau,” zise destul de calmă în pofida situaţiei. “Sunt rudele mele şi nu le pot lăsa de izbelişte,” îl privi pe Tim în ochi cu aceeaşi hotărâre ca şi atunci când l-a privit pe Adriano. “Poate voi nu înţelegeţi asta, dar...”
“Cum poţi spune aşa ceva?” se simţi ofensată Krissy. “Noi ştim ce fel e să pierzi pe cineva drag. Dar trebuie să înţelegi că eşti prea importantă pentru noi ca să te lăsăm să pleci. Aşa ceva e imposibil!” ridică puţin vocea, susţinându-şi cu fermitate părerea.
“Ştiu asta. Sincer... ştiu. Dar chiar şi aşa, nu vă pot asculta,” dădea din cap, încercând să se menţină calmă în continuare. Deja o exaspera încercarea lor de a o convinge. Nimic nu o va convinge. “Vă rog...” spuse cât mai dulce. “Nu mai încercaţi să mă convingeţi. Nu veţi reuşi asta nici într-o sută de ani,” se uită sinceră în ochii lor.
Putea să vadă cum unii erau convinşi de rugile ei, dar şi cum majoritate se îndârjea mai tare să fie împotriva plecării ei.
“Îmi pare rău, dar nu te lăsăm să pleci. Nici tu nu vei reuşi să ne convingi,” se auzise vocea dură a lui Frederic. Acesta o privi superior şi neînduplecat, parcă vrând să o sperie. Dar Angel nu era uşor de speriat.
“Şi cum mă veţi opri, mă rog?” îşi încrucişă mâinile la piept, fiind mai sfidătoare ca niciodată. Deja se săturase de atât de multă vorbărie. Voia să plece odată, iar argumentele lor nu erau destul de puternice pentru a o convinge contrariul. “Orice aţi face... eu voi pleca,” ameninţă ea.
“Iar noi vom fi cu ea!” interveni pentru prima oară, în această discuţie, Meredith. “Noi, adică eu şi Bonnie, suntem cu Angel. Nu putem să îi lăsăm rudele pe mâinilor acelor... monştrii neînduplecaţi. Iar dacă voi nu faceţi nimic, nu sunteţi cu nimic mai buni decât ei,” îi privi convingător şi pătrunzător pe Bătrâni.
“Iar noi...” venise rândul şi ‘gărzilor’ lui Angel, “Suntem tot cu ea,” spuse hotărât Caleb.
Inima îi tresări la auzul vocii lui. Chiar dacă nu trecuse decât câteva minute de când auzise ultima oară acel sunet atât de plăcut, îi fusese dor de el. Mai ales că îi luase apărarea. De această dată era cu ea. Chiar era!
“Ce se întâmplă aici? Vă răzvrătiţi?” întrebă Barath furios, ridicându-se în picioare cu un sunet de scârţâit asurzitor al scaunului.
“Nu ne răzvrătim dacă îmi daţi câştig de cauză,” răspunse Angel calmă şi serioasă. Nu voia să pornească un război între ei şi Bătrâni, nu voia să fie răspunzătoare de alte nenorociri decât erau până în prezent, însă nu putea sta cu mâinile în sân. “Nu vreau să mai lungim mult asta. Sunteţi sau nu de acord ca eu să plec?” îi privi pe toţi cu o oarecare rugăminte, sperând că îi va îndupleca.
Aceştia se uitau la ea ciudat. Păreau a se gândi la propunerea ei din alte unghiuri. Vedea cum aceştia discutau iar la o viteză anormală, dar de data asta nu mai prindea nimic din cuvintele lor aruncate în vânt. Nici gândurile lor nu le putea înţelege. Nu îşi dăduse seama mai înainte, dar la aceştia chiar şi în minte circulau cuvintele cu viteza luminii. Diferea foarte mult de gândirea oamenilor, chiar şi a prietenilor săi.
“Ne-am mai gândit...” spuse serios Barath, “Şi... nu.”
Angel a încremenit. Nu putea crede ce îi auzise urechile. Nu erau de acord!
I-a măsurat pe toţi din priviri, citind pe figurile lor împăcarea. Ei chiar cred că-mi fac un bine dacă mă ţin departe de pericol? Mie sau lumii întregi? Chiar cred că eu voi asculta de bunăvoie ce-mi cer ei? Chiar cred că nu voi reacţiona? Că nu mă voi împotrivi? îi ardea cu putere movul din ochii, flăcări de foc luând locul irişilor albaştri închişi. Încăpăţânarea îşi ocupa locul în voinţa ei, iar sângele îi fierbea în vene, strângându-şi cu o ciudă şi o ură nemăsurabile pumnii; o furie incontrolabilă îi apăruse de nicăieri şi acaparase toate celelalte sentimente. Roşul îşi făcuse apariţia în obrajii ei, iar tremuratul o făcea să pară o frunză în bătaia vântului. Faţa i s-a asprit subit, o cută adâncă apărându-i în mijlocul frunţii şi nasul fiindu-i încreţit, arătând ca un animal de pradă gata de atac. Îşi aruncase privirea arzândă asupra lui Barath şi făcuse un pas hotărât spre el cu ideea de a-l ataca cu toate puterile ei.
Figura acestuia s-a albit deodată, fiind luat prin surprindere de ferocitate lui Angel. Cu fiecare pas pe care ea îl făcea, groaza se citea pe chipul lui. Chiar dacă era el unul dintre Bătrâni, era totuşi inferior ei; era doar un amărât de demon în comparaţie cu Aleasa. “Gărzi!” strigă el după ajutor.
S-a apropiat un grup de douăzeci de ‘oameni’ care, la comanda demonului, i-a tăiat calea lui Angel, unul dintre ei prinzând-o puternic de ambele mâini. Acesta era un bărbat solid, înalt şi urât mirositor; parcă era un câine plouat. Ceilalţi i-au prins pe restul de braţe şi i-au ţintuit locului, fără a avea posibilitatea de a scăpa.
“Ne pare rău că trebuie să recurgem la o astfel de soluţie, dar vă vom închide în locuri separate. Nu putem risca, Angel, ca tu să îţi pierzi viaţa pentru doi oameni amărâţi. Or fi ele rudele tale, dar menirea ta e mai importantă decât vieţile lor,” spuse fără nicio părere de rău Adriano.
Angel simţea cum sângele clocotea în vene, gata oricând să explodeze. Nenorocutul naibii! Cine dracu’ te crezi? îl fulgera pe Adriano cu o dorinţă imensă să-i facă rău. Niciodată nu credea că va fi în stare de astfel de sentimente, că va avea dorinţa de a ucide.
“Nu se poate să faceţi asta!” strigă Bonnie pe neaşteptat, întrerupând cuvintele acide la adresa celor din faţa ei. Bonnie se uită cu o privire de căţeluş către Mony şi Krissy, sperând la o acţiune din partea lor, dar fără rezultate.
“Nu îmi spui tu mie ce să fac!” explodă Angel înverşunată la vampirul sur ce stătea calm pe acelaşi scaun ca întotdeauna. “Nu aveţi niciun cuvânt de spus în faţa alegerilor mele. Nu vă aparţin,” se zbătea în strânsoarea acelui câine plouat.
“Aici te înşeli. Ne aparţii, la fel ca şi prietenii tăi. Veţi sta închişi până vom pune un plan la cale ca să îl distrugem pe Rege,” spuse din nou Adriano.
“S-o crezi tu, vampir sugător de sânge. Nu sunt supusa nimănui, niciodată,” aruncase vorbele cu o răutate inimaginabilă, în timp ce se zbătea în strânsoarea individului, de data asta reuşind să se elibereze. “Nu aveţi decât să vă descurcaţi fără mine,” le aruncă cuţite din priviri Bătrânilor, pregătindu-se de plecare, ştiind că va găsi o cale de a părăsi insula şi fără un avion.
“Angel... Nu ne fă să recurgem la metode de convingere mai dureroase,” o privi Frederic cu subînţeles în ochi. Ea putea citi atât din privirea, cât şi din mintea lui încâlcită ce avea de gând să facă, dar nu îi va reuşi. Nu avea decât să o şantajeze cât voia, nu avea să îi reuşească.
“Dă-le drumul prietenilor mei sau vei regreta,” îl privi cu ură şi nesupunere. Acesta se uită la ea mirat, neînţelegând de ce a spus asta. “Ce? Crezi că nu ştiu ce ai de gând să faci? Dar nu îţi va merge. Nu te voi lăsa eu,” îi zâmbi înţepător, sfidător.
“Cum? Cum mă vei opri să fac ceea ce vreau? Suflând puţin vânt, ori aruncând cu flacăra aceea albă a ta, care nici măcar nu arde?” se auzea aroganţa din vocea lui.
Atât i-a trebuit lui Angel. De data asta nu mai fierbea, ci clocotea de supărare, de furie, de enervare. Cât tupeu putea avea această fiinţă ca să se pună cu ea. Şi-a închis ochii şi s-a concentrat, rugându-se ca puterile ei să funcţioneze de data asta, măcar acum, când avea atâta nevoie de ele. Se gândea intens la faptul că prietenii ei erau liberi.
Şi-a deschis deodată ochii şi i-a privit cu resentimente pe cei care îi ţineau de braţe pe prietenii ei şi imediat i-a văzut cum zburau la câţiva paşi depărtare, izbindu-se tare de copaci şi de pământ, lăsând ravagii în urma lor.
A fugit către prietenii ei şi, când au fost toţi unul lângă altul, a strigat: “Nicole, scutul...”. Încet, a simţit cum o pătură invizibilă o acoperea, dându-i un sentiment de siguranţă. Era aşa de bine să simtă căldura dinăuntrul scutului, acea căldură pe care o emana mereu Nicole.
Prietenii ei erau nervoşi, putea simţi asta pentru că starea lor de spirit se împrăştiase în tot acel glob ce îi înconjura.
Georgi avea chef să tăbăcească câteva funduri, iar Silvio era cam pe aceeaşi lungime de undă cu Georgi. Vidya fierbea în suc propriu, fiind uimită de comportamentul Bătrânilor. Niciodată nu îi mai văzuse comportându-se atât de sălbatic şi de nedrept, însă nici celelalte fete, predecesoarele ei, nu fusese atât de dificile ca Angel. Nicole se concentra pe scut, mintea sa fiind goală, iar sentimentele sale fiind pur maternale; simţea de la ea o urgenţă de o ţine pe Angel protejată de ceilalţi. Caleb era la fel de protector, gândindu-se la diferite moduri în care putea tăia simţurile celorlaţi pentru a fugi. Meredith gândea la rece urmările acestor acţiuni, fiind conştientă că dacă nu se împăcau şi nu cădeau la un acord, avea să se lase urât. Iar Bonnie... ei bine, ea rememora tot ce o învăţase bunica, căutând o modalitate de a se pune cu Bătrânii şi gârzile lor.
Bătrânii începuse să se agite şi să se enerveze pe tupeul lor, dar în special pe al ei. Şi-ar fi dorit ca această aleasă să fi fost mai maleabilă, mai ascultătoare şi ar fi fost aşa dacă nu erau în joc vieţile lui Ella şi Marie.
Ceilalţi tot încercau să ajungă la ei, dar datorită scutului lui Nicole nu mai putea intra nimeni în acel cerc invizibil. Oricât ar încerca ei, mereu se loveau de aerul comprimat. Era o bariera foarte puternică de care Nicole era mândră. După ani de zile de antrenament, reuşise să facă un scut puternic şi greu de pătruns. Normal, mai avea şi puncte slabe, dar nu ştia nimeni asta, nu mai citea nimeni gândurile ca Angel ca să cunoască acest mic secret. De aceea, cei câţiva vampiri care se chinuiau să spargă scutul cu puteri mentale, încercând să îi imobilizeze sau să îi facă să îşi piardă concentrarea, nu reuşeau.
‘Ce ne facem?’ o întrebă Meredith în gând, întrerupându-i şirul de gânduri şi atenţia către ceilalţi.
Angel a ridicat din umeri, neştiind ce să răspundă.
‘Angel, le voi tăia simţurile,’ o avertiză Caleb, parcă ştiind ce întrebase adineaori Meredith.
Ea a dat din cap nu, iar el se uita curios la ea fără a înţelege de ce nu.
“Nu aşa rezolvăm asta,” şopti foarte încet, încercând să se facă neauzită de ceilalţi.
‘Ce-ar fi dacă...’ se uită Bonnie la ea cu subînţeles, citind din imaginile şi gândurile ei ceea ce dorea. Angel i-a zâmbit şi a aprobat. Avea o idee bună şi trebuia să îi iasă. Data trecută nu fusese atât de greu. Era nevoie de puţină nervozitate din partea ei, aşa că, pentru a o dobândi, începuse să îi aţâţe pe ceilalţi.
“Noi vom pleca, iar voi nu aveţi niciun cuvânt de spus,” zâmbi superior celorlalţi, uitându-se în special în ochii lui Frederic. Observase că el era mai iute de furie şi îşi ieşea repede din fire. Asta era de ce avea ea nevoie.
“Cum crezi că vei face asta? Sunteţi înconjuraţi de oamenii noştri,” o dojeni Adriano într-un mod derutant; ca un părinte.
“Vom găsi o soluţie, fii fără grijă,” surâse Angel la ideea ce îi fulgerase mintea. Credea că dacă se va concentra, va putea face un fel de plută din aer comprimat şi să plece pe apă.
“Ce ai de gând să faci? Să sapi vreo groapă şi să fugi ca o cârtiţă trădătoare ce eşti?” ţipă un Frederic exagerat de înfuriat.
Nu înţelegea de ce era atât de pornit împotriva ideii de a pleca după Ella şi Marie, iar felul în care o făcuse, cârtiţă trădătoare, o rănise profund pe Angel. Credea că se va distra enervându-l pe Frederic, credea că dacă îl va supăra, o va enerva şi el pe ea şi astfel va putea să facă iar şmecheria cu orbitul ca la şcoală, dar cuvintele lui erau dure, ca nişte mici cuţite ce îi intrau în inimă încet, dureros de încet. O lacrimă arzătoare i se prelingea pe obraz, un fior o trecuse pe şina spinării. Se pregătea să protesteze la vorbele tăioase ce îi fusese adresate, dar nu avusese timp. Altele aveau să-şi facă locul.
“Sau, mai bine, să îl pui pe Caleb să ne deconecteze de lume şi să fugiţi ca nişte laşi ce sunteţi. Apoi vă duceţi în Dimensiunea Întunecată şi veţi fi ucişi de Rege, pentru că sigur nu veţi scăpa cu una, cu două. Sper că atunci când îţi vei vedea rudele şi prietenii ucişi din vina ta, fiindcă tu i-ai dus pe o tavă duşmanului tău, să te doară sufletul, să ţi se rupă în mii de bucăţele şi să îţi doreşti să mori alături de ei printr-o moarte rapidă şi uşoară care, desigur, nu va veni. Sper ca atunci când îţi va veni rândul, să fie lent şi dureros, pentru că asta ai merita,” tremură acesta furios, privind-o cu o ură pură.
Sufletul o durea şi inima i se făcuse mică cât un purice. Gâtul ei se uscase, nasul îi era umflat şi simţea un nod imens exact în esofag. Vedea în ochii lui Frederic lacrimi în formare şi multă durere, o durere ce o sfâşia şi pe ea şi o măcina pe dinăuntrul ei.
Îşi luase ochii din privirea lui acidă, ştergându-şi lacrimile care curgeau nestingherite pe obrajii ei, şi se uită la Caleb. Acesta era trist şi avea ochii în pământ. Putea citi din amintirile lui faptul că majoritatea celor de pe insulă trecuse prin perioade dificile, prin multe dureri provocate de Rege, de aceea erau împotriva lui, dar cel mai rău era pentru Frederic.
Se uită apoi la Vidya. Aceeaşi tristeţe şi aceleaşi amintiri le citea şi de la ea, părul de pe mâinile lui Angel ridicându-se ca electrocutat. Suferinţa lui Frederic din amintirile lor era atât de cutremurătoare, atât de palpabilă încât o speria.
Georgi era, însă, mai neînduplicat; el dorea să îi stâlcească faţa de idiot a lui Frederic pentru cuvintele urâte aruncate lui Angel. Ştia şi el prin ce trecuse acesta, dar credea că nu era drept să o învinovăţească pe ea pentru ce făcuse el. În plus, avea chef de luptă şi nu avea să fie o altă ocazie mai potrivită decât asta. Silvio era arţăgos şi furios din aceeaşi cauză ca şi Georgi, iar Nicole îşi pierduse concentrarea, scutul începând să se restrângă uşor. Angel o avertizase şi imediat a simţit-o iar concentrată şi pe poziţie. Meredith era enervată la culme şi gândea numai cuvinte de injurii la adresa lui Frederic. Şi, în cele din urmă, Bonnie... Ea repeta în gând diferite incantaţii pentru a calma spiritele.
Angel nu mai putea... Deşi ştia prin ce trecuse Frederic, nu îşi mai putea ţine emoţiile şi durerea în frâu. Era prea rănită pentru a-şi mai putea păstra gândurile doar pentru ea. O altă lacrimă fierbinte a fost eliberată din închisoarea ochilor, urmărind cu stricteţe forma obrazului, lăsând urme adânci în sufletul ei.
“Crezi că eu voi face ca tine?” îl întrebă cu o voce tremurată şi gâtuită, fără a ridica glasul... nu o putea face; îl înţelegea în disperarea lui că voia doar binele pentru ea, dar nu aşa, nu aruncând vorbe mai ascuţite decât lama unei săbii. “Crezi că eu voi începe ceva ce ştiu că nu pot termina?” continuă ea cu privirea inundată de lacrimi fixată în ochii lui, trimiţând mii de sentimente deodată. “Crezi că eu voi lăsa ca cei dragi mie să păţească ceva? Nu...” spuse gânditoare, contemplatoare. “Nu voi face ca tine...” făcuse o pauză, citind uimirea de pe faţa lui Frederic. “Eu nu voi începe o revoltă împotriva Regelui, ca tine, doar pentru a-mi demonstra mie şi celorlalţi că sunt în stare de aşa ceva. Eu nu voi începe o luptă doar cu gândul de a câştiga cu orice preţ. Nu voi pune mândria sau durerea mea mai presus de vieţile prietenilor şi camarazilor mei. Nu mă voi avânta cu capul înainte fără a face şi un plan de rezervă. Aici ai greşit tu,” îl privi cum acesta începuse să tremure din toate încheieturile, de parcă ar fi băgat mâna într-o priză de 2,20V. “Când te-ai hotărât să te răzvrăteşti împotriva duşmanului tău, împotriva celui ce ţi-a ucis familia, ai fost orbit de dorinţa de răzbunare. Nu ţi-a păsat de nimeni, nici măcar de tine, atunci când l-ai avut în faţa ochilor pe Rege. De aceea ai pierdut atât de mulţi prieteni în lupta aceea. Nu a fost vina nimănui altcuiva decât a ta,” îi reproşa cu un ton acuzator.
“Nu ştii nimic!”, mârâi nervos Frederic, tremurând mai tare decat înainte.
Angel îl privi neîncrezătoare. Ea ştia ce citise şi văzuse în mintea lui – chiar dacă a trebuit mai mult efort din partea ei – aşa că normal că ştia ce spunea.
“Ba ştiu. Ştiu mai bine decât tine motivele pentru care ai pornit acea luptă. Ştiu tot ce ai făcut şi de ce ai făcut. Te-am citit ca pe o carte deschisă. Chiar dacă ai o minte destul de încurcată şi gânduri ameţite, tot am înţeles destul de multe,” spuse convingătoare.
La auzul acestor cuvinte, deşi mulţi încercase să îl calmeze, Frederic se enervase din ce în ce mai tare şi tremura puternic, de parcă un cutremur îl scutură. Asta până se auzise zgomotul produs de ruperea hainelor şi un mârâit cutremurător, încât Angel a fost nevoită să îşi acopere urechile şi să îşi închidă ochii de teamă.
La încetarea sunetului, a deschis ochii cu grijă şi a rămas stană de piatră.
Asta era ceva nou pentru ea. O altă ciudăţenie a lumii ascunse.