La media: 5 Seconds of Summer – Old Me
Dacă nu aș fi primit în acea seară somnifere și calmante, prima mea noapte după lipsa de patru ani ar fi fost pe cât de scurtă, pe atât de groaznică. Pentru prima dată în viață, am reușit să văd rostul acestor medicamente. Păcat că nu funcționau și pentru a alunga suferința sau pentru a da timpul înapoi...
M-am trezit destul de lin și am rămas cu ochii închiși o vreme. Știam exact unde mă aflam și fiecare imagine din seara precedentă îmi rămăsese adânc întipărită în minte și în suflet. Am strâns colțul păturii la piept și mi-am afundat capul în pernă, forțându-mă să nu pornesc un nou val de lacrimi. Simțeam că nu voi mai avea niciodată puterea să râd sau să zâmbesc, credeam că acela era începutul sfârșitului meu. Avusesem o viață perfectă și nu făcusem rău niciodată nimănui. Ce fel de pedeapsă era asta? Și de ce atât de dură? Nu era de ajuns faptul că am dormit patru ani? De ce au murit trei oameni nevinovați și m-au lăsat singură?...
Întotdeauna m-am temut de singurătate. Eram o fire energică și aveam nevoie constantă de oameni în jurul meu, altfel simțeam că înnebuneam. Părea că sosise vremea să îmi înfrunt frica, dar mă simțeam atât de nepregătită, încât nici măcar nu speram că voi reuși.
Am deschis ochii și am văzut primele raze ale dimineții bătând la fereastră, dar nici cea mai însorită zi de vară nu mă putea înveseli. Nu aveam niciun chef de asistentele care se învârteau pe lângă mine, dar m-am străduit să nu le transmit starea mea, în mare parte pentru că mă simțeam foarte moleșită și abia puteam să mă mișc sau să vorbesc. Mi s-a luat sânge pentru analize, apoi am primit micul dejun la pat, însă nu m-am atins de el, cel puțin nu până când a apărut doctorul și m-a fixat cu o privire serioasă. Am băgat ceva în gură fără prea mare tragere de inimă, apoi l-am întrebat cât timp mai trebuia să rămân acolo.
– Cel puțin până vom avea rezultatele analizelor.
– Pot ieși afară? am oftat eu.
Una dintre asistente s-a oferit să mă însoțească, stând în urma mea cu câțiva pași. Când s-au deschis ușile și am văzut lumina naturală după atâta vreme, am fost străbătută de un fior. Aveam pielea mai albă decât laptele, iar eu eram o persoană care adora soarele. Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe plajă, deci eram mereu bronzată. Acum eram palidă și arătam ca un vampir. Am ieșit în curtea cu alei și copaci a spitalului și am tras aer curat în piept. Chiar aveam nevoie de asta.
Am luat-o pe alee, privind în spate și asigurându-mă că asistenta stătea suficient de în urmă ca să nu mă incomodeze. Am atins scoarța unui copac și am simțit cum deveneam una cu natura, pe care o iubisem dintotdeauna extrem de mult. Păsărelele cântau și o adiere caldă mișca frunzele arborilor din jurul meu. Mă trezisem de mai bine de o jumătate de oră și nu știam nimic despre Cedric și Liam. Dacă nu i-aș fi văzut în seara precedentă, m-aș fi gândit foarte serios că i-am pierdut și pe ei cine știe prin ce mijloace, însă știam că erau acolo, nici măcar nu plecaseră din orașul în care am copilărit împreună. Exact în momentul în care prin mintea mea circulau aceste idei, i-am văzut la vreo douăzeci de metri de mine și m-am îndreptat într-acolo. Dar înainte să mă zărească, mi-am dat seama din gesturile lor că nu purtau o discuție obișnuită și m-am tras în spatele unui copac pentru a-i asculta.
– Chiar nu gândești deloc? striga Cedric. Cum să faci așa ceva de unul singur?!
– Nici măcar nu ai fost acolo și tot tu vorbești! Am primit aprobarea medicului. Și în plus, s-a prins singură, așa că nu mai face pe egoistul!
– Indiferent, egoist... Spune, cum altcumva mai sunt?
– Hai, Cedric, încetează! Ne certăm dintr-o prostie.
– Da, din prostia ta! Fata se trezise de câteva ore! Nu poți să îi spui așa repede niște lucruri atât de delicate!
– Și ce ai fi vrut să îi spun? Că își va vedea părinții imediat? Că a fost în comă patru minute?
– Nu trebuia să îi spui nimic!
– Bravo, excelentă soluție! Tu realizezi ce spui?
Nu am putut să ascult mai mult și am plecat de acolo în fugă. Prietenii mei cei mai buni se certau din cauza mea, iar acesta era un lucru pe care nu îl suportasem niciodată. De parcă nu aveam destule pe cap, acum eram afectată și de cearta lor.
Cred că mi-au auzit pașii, căci atunci când am ajuns la intrarea în spital m-au ajuns din urmă și m-au strigat la unison. Nu am vrut să le vorbesc în acel moment, așa că m-am întors în sala care îmi fusese cameră pentru patru ani și am constatat că aveam două vizitatoare. Elena și Alicia îmi fuseseră colege și erau cele mai apropiate prietene ale mele. Au izbucnit amândouă în lacrimi atunci când m-au văzut, iar eu le-am sărit în brațe copleșită de emoții.
– Cum ești? m-a întrebat Elena, în timp ce eu m-am așezat pe saltea.
– Vie, am spus eu afișând un zâmbet trist și privind în jos. Putea fi și mai rău.
În acea clipă, nu îmi imaginam ce ar fi putut fi mai rău, dar încercam să mă consolez cu gândul că încă mai aveam prieteni cărora le păsa de mine.
– V-ați schimbat. Mult.
Eu și Elena semănaserăm destul de mult fizic în urmă cu câțiva ani, singura diferență notabilă fiind culoarea părului: eu îl aveam șaten, iar ea era brunetă. Acum, însă, aproape că nu mai semănam deloc, semn că ne schimbasem amândouă. Alicia era blondă și avea ochii albaștri, un albastru-gri superb. Își lăsase părul lung și talia i se subțiase; avea un corp de invidiat. Amândouă arătau ca niște tinere adolescente pline de viață și era o plăcere să văd cât de frumoase se făcuseră.
– Serios? făcu Alicia. Nouă nu ni se pare.
Am deschis gura să îi răspund, însă am fost distrase de o bătaie în ușă și Elena s-a dus să deschidă, lăsând un bărbat îmbrăcat la costum să intre. Chipul său îmi părea familiar, dar nu îmi aminteam exact cine era, însă spre bucuria mea, s-a prezentat singur.
– Bună, Evelyna. Sunt domnul Muñoz, avocatul părinților tăi.
O, da! Îmi aminteam! Domnul Muñoz era un bun prieten de familie și venea foarte des acasă la noi. Era persoana în care părinții mei aveau cea mai mare încredere. Mă întrebam cum de venise la spital să mă vadă.
– Bună ziua! i-am răspuns eu puțin confuză.
– Mă bucur să te revăd, sper că ești bine. Și condoleanțe.
– Mulțumesc.
Elena mi-a făcut un semn că ea și Alicia se vor retrage, iar eu am aprobat din cap. Am rămas singură cu avocatul, care și-a dres glasul și mi-a spus:
– Mă aflu aici pentru a-ți comunica unele lucruri pe care s-ar putea să le știi deja. Ca singura fiică în viață a soților Martines, întreaga avere a părinților tăi a intrat în posesia ta în urmă cu patru ani. Acum că ai revenit cum trebuie printre noi, voi avea nevoie de niște semnături pe câteva documente pe care trebuie să le duc la notar, a spus el și a scos un dosar din geanta pe care o purta cu el.
Mi-a întins un pix și am semnat în toate locurile indicate de el, apoi a pus dosarul înapoi și a scos un set de chei.
– Acestea sunt ale tale. Cheile de la casă și de la mașina surorii tale.
– Mulțumesc, am spus și le-am luat în palmă, studiind fiecare cheie în parte.
– Le-am contactat pe bucătăreasa și menajera care lucrau pentru părinții tăi și de astăzi se vor reîntoarce în casă în slujba ta. Vechiul șofer s-a mutat în alt oraș, însă nu-ți face probleme, am găsit unul de încredere în locul său. Va fi aici, pregătit să te ducă acasă când vei fi externată.
– Ați făcut foarte multe pentru mine, nici nu știu cum să vă mulțumesc, am spus eu emoționată.
– Nu trebuie să-mi mulțumești. Consideră că părinții tăi te-au lăsat în grija mea. Știu că ești majoră acum, dar nu ezita să mă suni pentru orice ai nevoie. Nu e ușor să fii adult, crede-mă.
– Vă cred, am spus surâzând.
– Acesta e tot pentru tine, a adăugat el, întinzându-mi un telefon nou-nouț, probabil unul dintre cele mai noi modele.
– O să vă dau banii pentru el, am spus uimită.
– Nu trebuie. Cadou din partea mea. Ți-am adăugat deja numărul meu, al menajerei, al bucătăresei și al șoferului.
Nu mai știam în ce limbă să-i mulțumesc, așa că aprobam zâmbitoare tot ce zicea.
– Mulțumesc pentru tot, am spus într-un final, înseamnă mult.
– Încă ceva, nu am terminat. De când te-ai născut, părinții au deschis un cont la bancă pentru tine. Poftim cardul. Acasă, undeva prin biroul tatălui tău, ar trebui să găsești și PIN-ul. Cred că asta e tot deocamdată.
– Sunteți foarte amabil.
Întotdeauna îmi plăcuse de el. Era genul de om serios pe care te puteai baza și care își asuma o grămadă de responsabilități. Mă simțeam bine să știu că nu aveam să găsesc casa goală, asta m-ar fi întristat enorm. Se părea că în afară de prieteni, mai aveam o mână de oameni alături de mine.
– Acum trebuie să plec. Să treci cu bine peste tot ce s-a întâmplat.
Imediat ce a ieșit, Alicia și Elena au revenit în încăpere, însoțite de data asta de Cedric și Liam.
– Ăla e cel mai nou model de smartphone?! a exclamat Alicia când mi-a văzut noul telefon pe care îl țineam în mână.
– Presupun, am spus surâzând. Sunt cam în urmă cu moda.
– Adevărul e că s-au schimbat multe în ultimii...
Și-a întrerupt propoziția atunci când a remarcat privirea pătrunzătoare pe care i-a aruncat-o Cedric.
– E în regulă, m-am obișnuit deja, am zis, lăsând privirea în jos.
– Scuze, m-a luat valul, a spus Alicia stânjenită.
– Vă supărați dacă ne lăsați singuri cu Evelyna? Avem de vorbit, a spus Liam.
– Se pare că azi bărbații nu ne lasă să stăm cu tine, a zis Elena amuzată și m-a pupat pe obraz. Ne vedem cât de curând, da? Să îi dați numerele noastre de telefon! s-a adresat băieților, apoi au ieșit amândouă și am rămas pentru prima dată singură cu cei doi prieteni ai mei care se pare că deveniseră brusc persoanele la care țineam cel mai mult pe lume.
I-am privit câteva clipe pe cei doi băieți alături de care trecusem prin o mulțime de aventuri. Erau atât de diferiți și totuși atât de asemănători! Mi-am mutat privirea serioasă de la ochii verzi ai lui Liam la cei albaștri ai lui Cedric. Se uitau la mine ca doi frați care făcuseră o prostie și așteptau reacția mamei lor. Nu puteam să stau supărată pe ei nici dacă aș fi vrut, mai ales când știam că se certaseră pentru că amândoi îmi voiau binele.
– Ne cerem scuze, a început Cedric. Prima reîntâlnire în trei ar fi trebuit să fie diferită.
– Tot ce ne dorim este să fii tu bine, a continuat Liam. Dar în momentul de față, e cam greu să ne dăm seama cum ar trebui să procedăm, situația e destul de delicată.
Am zâmbit și le-am întins mâinile, fiecare prinzându-mă de câte una. Era un moment extrem de emoționant să îi am din nou lângă mine și să îi țin de mână exact așa cum făceam când eram mici.
– Îmi pare rău că nu m-am mai întors aseară, a spus Cedric. Trebuia să fiu lângă tine.
– Acum ești aici și asta contează.
– Și Liam are dreptate, a procedat corect spunându-ți adevărul. Condoleanțe.
I-am tras mai aproape de mine. Aveam pielea de găină.
– Vă iubesc, am șoptit.
Am avut parte de cea mai frumoasă, mai emoționantă și mai strânsă îmbrățisare de grup de când mă știam. Întotdeauna le spusesem că erau ca frații mei, dar niciodată nu simțisem asta mai intens decât atunci. Deveniseră, fără dar și poate, familia mea.
Nu trecuseră nici măcar douăzeci și patru de ore de când mă trezisem și deja acumulasem o încărcătură emoțională considerabilă. Coma, pierderea celor dragi și lipsa mea de încredere în ceea ce privea reluarea unei vieți normale. Cu toate astea, mă simțeam iubită și protejată și asta era cel mai important.
Am stat de vorbă cu prietenii mei până la ora prânzului și am aflat cu exactitate data în care eram. Împlinisem douăzeci de ani în urmă cu trei zile, ceea ce însemna că dormisem exact patru ani și o zi. Era destul de frustrant să știu că nu mi-am putut sărbători cum trebuie cea de-a douăzecea aniversare, dar asta conta cel mai puțin în acel moment.
Le-am cerut să îmi povestească ce făcuseră în ultimii patru ani și am fost încântată să aflu că amândoi ajunseseră acolo unde își doriseră. Liam era student la medicină și terminase primul an în urmă cu câteva luni, iar Cedric își dusese pasiunea pentru înot la nivel de performanță și în plus, devenise instructor.
– E mai greu decât credeam, mi-a explicat Liam atunci când l-am întrebat ce părere avea după primul său an. E extrem de mult de învățat.
– Dacă e cineva care poate învăța mult, tu ești acela, a adăugat Cedric râzând.
– Nu știu ce să zic...
– Ba da, am întărit eu. Cedric are dreptate. Cu cât ai terminat liceul, cu zece?
– Nu chiar. S-a cam simțit lipsa ta la începutul clasei a zecea, mi-a dat media nouă la desen!
Am început să râd cu poftă, știind cât de ofticos era Liam atunci când venea vorba de note, mai ales la materiile care nu îl ajutau pe viitor. Nu m-am sinchisit să îl întreb pe Cedric despre notele lui, pentru că învățatul nu fusese niciodată punctul lui forte și știuse dintotdeauna că se va axa pe sport.
– Și tu? am spus eu, mutându-mi privirea asupra lui Cedric. Câte mii de trofee și medalii ai?
– Hai să nu exagerăm! Între douăzeci și treizeci, așa cred.
– Uau! Sună extrem de bine, abia aștept să le văd!
– Cred că am o poză, a spus el și și-a scos telefonul.
În cele câteva secunde cât am privit fotografia cu rafturile din camera lui Cedric umplute de premii, telefonul a vibrat în mâna mea de cel puțin opt ori.
– Ești căutat, nu glumă! am concluzionat eu. Sunt superbe.
După aproximativ două ore de stat în povești cu prietenii mei și după ce am luat prânzul, doctorul Herrera a venit cu vești bune.
– Analizele tale sunt foarte bune, a spus el, arătându-mi hârtiile.
Le-am luat în mână și i le-am întins lui Liam.
– El e medicul în devenire, am spus eu zâmbind. Habar nu am să descifrez toate numerele alea, nu mi-a plăcut niciodată biologia.
– Și ce părere are domnul student? a întrebat medicul, intrând în jocul meu.
– Că ești un miracol, a zis Liam privindu-mă în ochi.
– Sunt complet de acord, a afirmat doctorul. Îți recomand să începi să faci mișcare. Te-ai uitat bine la camera asta?
– Da, de ce? am întrebat confuză.
– Pentru că pleci acasă.
Mi-a luat câteva secunde să procesez informația. Abia atunci când Cedric și Liam au sărit să mă îmbrățișeze mi-am dat seama ce spusese doctorul și am zâmbit entuziasmată. Nu știam dacă să mă bucur pentru că urma să plec de acolo sau pentru că știam că eram sănătoasă; știam doar că voiam să recuperez toți acei ani pe care îi pierdusem.