La media: Roxen – Amnesia
Am deschis ochii mai brusc decât mă așteptasem și am văzut un tavan alb despre care mi-am dat seama imediat că nu aparținea camerei mele. Nu știam unde mă aflam sau de ce eram acolo, dar de un lucru eram sigură: îmi simțeam corpul greu și abia mă puteam mișca. Mi-am lăsat capul să cadă într-o parte pe perna nu extraordinar de confortabilă pe care stăteam și mi-a luat mai puțin de o secundă să îmi dau seama că eram pe un pat de spital. Priveam un buchet mare de flori roșii așezat lângă pat, iar lângă el se afla o fotografie în care eram alături de cei mai buni prieteni ai mei. Am vrut să mă întind și să o iau în mână, dar corpul meu întârzia să reacționeze și am rămas nemișcată. Primul meu gând a fost că poate eram paralizată, dar îmi simțeam corpul și m-am liniștit. Apoi mi-am pus întrebarea evidentă: cum ajunsesem acolo?...
Nu aveam șanse prea mari să aflu răspunsul până nu constata cineva că m-am trezit, așa că am închis ochii și am încercat să rememorez acel vis. Faptul că putusem să văd anumite amintiri din exterior nu m-a surprins mai deloc, în schimb eram confuză în ceea ce privea copilul. Eram absolut sigură că eram eu. Și atunci de ce îmi spusese cineva Rose? Nu cunoșteam pe nimeni cu acest nume. În plus, numele meu e Evelyna. Cam greu de încurcat cu un alt nume, nu?...
După câteva minute care au părut o eternitate, ușa salonului s-a deschis și eu am răsuflat ușurată. Am văzut mai întâi o găleată și un mop, apoi spatele femeii de serviciu, care tocmai închidea ușa și se pregătea să spele pe jos. Am privit-o preț de treizeci de secunde făcându-și treaba, apoi am hotărât să îmi dreg glasul ca să o fac să înțeleagă că m-am trezit. Imediat după aceea mi-a părut rău, am crezut că o să facă infarct și o să îmi ia locul în pat. Și-a dus mâna la inimă și a răsuflat ușurată, apoi a schițat un zâmbet și a spus:
– Te-ai trezit!
Evident că m-am trezit, cred că îmi dădusem seama și singură! Au urmat câteva secunde în care niciuna nu a spus nimic, ci doar ne priveam; ea cu o expresie încântată, eu cu una iritată și probabil deloc prietenoasă, având în vedere că îmi venea să urlu la ea să nu se mai holbeze atât și să cheme pe cineva până nu decideam să mă ridic singură din pat.
– Așteaptă, a spus ea și a ieșit din încăpere.
În sfârșit! După nici jumătate de minut, am auzit ușa din nou. Se mișcase mai repede decât crezusem că o va face. Dar mă înșelasem, cel care intrase nu era nici ea, nici vreun alt angajat al spitalului. L-am recunoscut imediat, deși trăsăturile i se schimbaseră foarte mult. Avea același păr brunet ciufulit și același mers pe care mi-l aminteam și puteam să bag mâna în foc că atunci când avea să își ridice privirea din pământ aveam să-i revăd privirea albastră și senină. S-a așezat pe marginea patului meu fără să îmi observe ochii deschiși care îi urmăreau fiecare mișcare. Situația ar fi fost amuzantă dacă nu ar fi părut că suferă, așa că nu am îndrăznit să spun nimic. A rămas în acea poziție timp de un minut, probabil adâncit în gânduri. Apoi s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă, moment în care s-au întâmplat mai multe lucruri în același timp.
– Ai de gând să pleci fără să mă saluți? am spus eu încet.
S-a întors brusc spre mine și acum da, îi puteam vedea ochii și întregul chip înseninându-se. Exact atunci s-a deschis ușa din nou și a sosit medicul.
– Ce minuni ai făcut, băiete? l-a întrebat doctorul pe un ton vesel, apoi s-a apropiat de patul meu.
– Evelyna! a spus brunetul, încă surprins.
– Cedric! l-am strigat, în timp ce doctorul îmi lua pulsul la încheietura mâinii.
– Nu, nu sunt Cedric. Sunt domnul doctor Herrera, mi-a răspuns el zâmbind, iar eu am zâmbit la rândul meu.
Cedric s-a apropiat de pat și ne-am putut privi în ochi, apoi domnul Herrera i-a spus pe un ton puțin mai serios:
– Mă tem că va trebui să aștepți afară.
– O să fie bine, nu?
– Uită-te la zâmbetul ei! Va fi bine.
Cred că m-am înroșit ușor atunci când a vorbit despre zâmbetul meu, dar mi-am revenit repede. Cedric a ieșit și în locul lui au început să apară asistente. Ardeam de nerăbdare să aflu cum ajunsesem acolo.
O jumătate de oră mai târziu, am avut voie să primesc vizitatori. Abia așteptam să îmi revăd părinții și pe Esther, sora mea. Parcă trecuse o eternitate de când nu îi mai văzusem și speram să nu își fi făcut prea multe griji pentru mine. Eram convinsă că peste câteva secunde aveam să îi văd intrând la mine împreună cu Cedric și Liam, prietenii mei cei mai buni de când mă știam. M-am ridicat în fund, pregătită să îmi primesc familia și prietenii cu zâmbetul pe buze și cu brațele deschise.
Primul care a intrat a fost Liam, ceea ce m-a surprins puțin, însă nu mi-a displăcut. Mai înalt decât Cedric, blond și cu ochii de un verde intens, a apărut în fața mea cu un zâmbet larg și m-a luat direct în brațe.
– Mi-ai lipsit, nebuno! mi-a spus în timp ce mă strângea în brațe.
Mi se părea mie sau vocea i se îngroșase? Ce repede se schimbă băieții...
Mi-a dat drumul și și-a tras un scaun lângă patul meu, radiind de fericire.
– Am vrut să mă opresc să-ți iau niște flori ca să nu vin cu mâna goală, dar când am auzit că ți-ai revenit am alergat într-un suflet până aici.
– E în regulă, am spus eu. Unde sunt ceilalți?
– Care ceilalți?
– Mama, tata, Esther... Cedric... Sunt și ei aici, nu?
S-a uitat la mine puțin încurcat, apoi mi-a spus fâstâcindu-se:
– Păi... Cedric nu e, o să vină mai târziu sau mâine dimineață.
– Și ai mei? am întrebat nerăbdătoare.
– Nici ei, a zis înghițind în sec. Dar o să apară.
– Am înțeles, am spus eu relaxată. Deci, îmi spui și mie cum am ajuns aici?
– Nu îți aduci aminte?
– Nu. Ar trebui?
Mă uitam la el cu un amestec de confuzie și îngrijorare, însă cu toate astea nu am putut să nu remarc faptul că asemenea lui Cedric, Liam se schimbase foarte mult. Amândoi arătau... arătau ca niște bărbați. Și totuși, aveam doar șaisprezece-șaptesprezece ani...
– Deci? am insistat eu.
– Îți voi spune, a oftat el. Dar înainte vreau să vorbesc ceva cu medicul.
Am rămas singură două minute, timp în care întrebările din capul meu se înmulțeau mai ceva decât bacteriile. De ce nu era familia mea aici? Ce treabă mai importantă avea Cedric de făcut? De ce erau toți atât de sensibilizați de faptul că m-am trezit? Dar mai ales, de ce prietenii mei păreau cu câțiva ani mai mari decât în poza pe care o aveam lângă pat?!
Timpul s-a oprit pe loc când am realizat că îmi răspunsesem singură la ultima întrebare. Așa ceva era imposibil! M-am ridicat din pat cu viteza fulgerului și am privit în jur după o oglindă, dar nu am văzut niciuna. Simțeam cum îmi creștea pulsul și tremuram la gândul că nu aveam habar cât timp dormisem. Am ajuns în prag și am dat nas în nas cu Liam și cu domnul Herrera.
– În ce an suntem? aproape că am țipat.
– Domnișoară, te rog să te întorci înapoi în pat! mi-a spus medicul.
– Liam, uită-te la mine! am strigat eu, observând că îmi evita privirea.
– Evelyna, ascultă ce îți spune dom...
– Răspunde-mi la întrebare!
Medicul m-a tras ușor de braț până în dreptul patului, apoi a făcut un pas în spate și a dat din cap spre Liam.
– Liam, am spus eu având deja lacrimi în ochi, cât timp am fost în comă?
Până nu am auzit acel cuvânt din propria gură, nu realizasem cât de gravă era situația. De asta era atât de special visul... Nici măcar nu a fost vis! Era granița dintre viață și moarte!
– Patru.
– Patru ce? am spus eu cu inima strânsă.
– Patru ani.
Am fost distrusă. Am simțit cum toată lumea mea s-a ruinat, cum mi-a căzut cerul în cap, cum mi s-au frânt toate speranțele și visele pe care le avusesem până acea clipă. Aveam senzația că mi se golise tot sângele din corp, iar picioarele mi se înmuiaseră. Am leșinat.
M-am trezit iar în același pat pe care deja începeam să îl urăsc. Liam era lângă mine și a tresărit atunci când mi-a văzut ochii deschiși, luându-mă imediat de mână.
– Evelyna...
– Nu spune nimic, am spus eu întorcându-mi privirea în altă parte și retrăgându-mi mâna.
Avusesem parte de cel mai mare șoc din viața mea, iar acesta era numai începutul suferinței mele. Am lăsat lacrimile să îmi curgă pe obraji, rupând tăcerea cu câte un suspin. Nici măcar nu știam de ce plângeam: pentru că ratasem patru ani din viață sau pentru că aveam presentimentul că asta era nimic pe lângă ce urma să se întâmple?
– Vrei să te las singură? m-a întrebat Liam încet.
M-am întors spre el și i-am întâlnit privirea blândă, însă plină de durere și am clătinat din cap fără ca măcar să gândesc ceea ce făceam. M-am tras spre marginea patului și Liam m-a ajutat să mă ridic. L-am îmbrățișat scurt, pentru că simțeam o nevoie imensă de a fi strânsă în brațe, apoi i-am cerut să mă ducă la o oglindă.
– Nu crezi că ar fi o idee mai bună să...? a început el, dar și-a lăsat fraza neterminată atunci când mi-a citit hotărârea pe chip. Poftim.
A scos o oglindă de buzunar și mi-a întins-o. Am apucat-o cu mâna tremurândă și am studiat-o înainte de a o deschide. Îmi era extrem de familiară.
– De unde o ai? l-am întrebat.
– Este a ta. Ai uitat-o la mine acasă acum...
– Patru ani, am continuat eu. Ai dreptate, îmi amintesc.
Îmi era teamă de ce aveam să văd atunci când aveam să îmi privesc reflexia, dar curiozitatea era la cote maxime. Am tras aer adânc în piept și am deschis oglinjoara, văzându-mi mai întâi ochii, apoi întregul chip. Mă schimbasem. Eram tot eu, dar mă schimbasem. Nu mai aveam acea față de copil și sclipirea din ochi îmi pierise. Chiar și în comă, crescusem. O lacrimă s-a desprins de genele mele umede și mi-a alunecat pe obrazul stâng, oprindu-se pe linia mandibulei la contactul cu mâna lui Liam, care îmi ridică bărbia și îmi șterse lacrimile.
– Ai rămas la fel de frumoasă.
Nu am mai rezistat și am izbucnit iar în lacrimi, plângând în hohote pe umărul unuia dintre prietenii mei cei mai buni. Acum aveam douăzeci de ani. Pierdusem cei mai frumoși ani ai vieții și îmi făcusem atât de multe planuri! Trebuia să mă distrez alături de prieteni, nu să mă lupt cu moartea pe un pat de spital! Era atât de nedrept! Îmi doream să fi plecat pe cealaltă lume. De ce mă mai întorsesem, dacă pentru mine adolescența fusese ștearsă pentru totdeauna? Ce rost mai avea să trăiesc?
– Vreau să îmi văd familia, am șoptit printre suspine.
Ezitarea lui a fost suficientă să înțeleg. Era a nu știu câta oară în acea zi când mi-am dat seama singură de realitate. Și era un sentiment oribil.
Țipătul meu a umplut tot etajul spitalului și mai multe asistente au năvălit în același timp în salon. Îmi strigam durerea; era singurul lucru pe care îl puteam face. Aveam inima zdrobită și mintea mea refuza să accepte că nu aveam să îmi mai văd niciodată părinții și sora. Eram singură pe lume. Complet singură.
Ascultând ecoul țipătului meu, am retrăit pentru câteva clipe tragicul eveniment. Eram în mașină alături de familie și plecam în vacanță. Era seară, eram pe un drum întunecat și eu ațipisem. Brusc, am auzit strigătul surorii mele, apoi m-am trezit acolo. Avusesem un accident de mașină, iar ceea ce am auzit a fost probabil ultima reacție a surorii mele. Plecaseră cu toții și eu ajunsesem la spital, ca să mă trezesc patru ani mai târziu și să constat că în câteva secunde viața mea fusese distrusă. Complet distrusă.
O durere precum cea pe care am simțit-o eu în acea seară nu poate fi transpusă în cuvinte și nici măcar comparată cu altceva. Când pierzi pe cineva drag ai impresia că sufletul ți se golește, inima se rupe și toate lucrurile negative se abat asupra ta. Plângi ca formă de descărcare a emoțiilor și trăirilor mult prea intense pentru corpul tău, dar lacrimile nu alungă suferința și nu o alină. Îți dai seama cât de repede trece timpul, cât de multe lucruri ai fi vrut să îi mai spui, cât de mult ții la acea persoană și ai fi vrut să îi arăți asta mai des, regreți că nu ai petrecut mai mult timp alături de ea. E ca și cum ai fi părăsit de o parte din tine, o bucățică din sufletul tău care se rupe și care odată ruptă nu mai poate fi lipită la loc pentru a forma un tot unitar. Toate astea nu reprezintă nici măcar o zecime din tot ce simți când pierzi o persoană dragă. Ei bine, eu pierdusem trei. Iar pe lângă asta, simțeam că mă pierdusem și pe mine.