Don't kill me!
Știu... sunt moartă pentru că v-am făcut să așteptați dar pur și simplu am avut câteva zile în care am fost o leguma la propriu și la figurat. Mi-a revenit pofta de scris, în sfârșit! Haleluia!
Vă las să citiți.
Capitolul Douăzeci Și Cinci (uhuu)
Un moment am avut timp să reacționez. Un moment pentru a lăsa toată uimirea și șocul să mă cuprindă, până când unchiul meu m-a luat în brațe, strângându-mă cu toată puterea sa, de parcă nu mă mai văzuse sau nu mai auzise nimic de mine de ani de zile. Trebuia să recunosc că nu mă deranja acest lucru. Simțisem dorul unei prezențe parentale, iar cum ambii mei părinți erau la câțiva metri sub pământ, Jill era singurul care îmi mai rămăsese. Singura rudă de sânge.
Pentru câteva secunde am rămas încremenită în brațele sale, înainte de a mă trezi în sfârșit la realitate și de a-i răspunde cu același gest. Nu eram obișnuită cu asemenea acte pline de căldură și părtea lui, poate din cauză că nu am fost niciodată prea apropiați. Chiar și așa, am simțit lacrimi adunându-se în ochii mei, dar am înghițit în sec, luptând pentru a nu le lăsa să cada. Destule lacrimi fuseseră vărsate. Unchiul Jill era bine, la fel ca și Will și Martha, iar asta era cel mai important lucru. Restul puteau să mai aștepte.
- Imediat ce am auzit ce s-a întâmplat am suit în mașină și am pornit,mi-a șoptit el la ureche. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă ți s-ar fi întâmplat ceva.
- Ei bine... Sunt în viață, am spus, încercând să înviorez situația cu un zâmbet și o atitudine falsă.
- Te durea dacă erai și întreagă? se răsti Martha, făcându-mă să chicotesc.
Exact asta îmi spusese și Zach mai devreme.
Dar imediat ce acele cuvinte au fost rostite, Jill mi-a dat drumul speriat de parcă tocmai atinsese un obiect extrem de fragil de la un muzeu, iar acesta căzuse pe jos, spărgându-se într-o mie de bucăți. Detestam privirile pe care toți mi le aruncau și faptul că unchiul meu s-a decis să devină, brusc, protectorul meu.
- Îmi pare rău, Maze! Uitasem complet de umărul tău. Cum e? Te doare tare? Ce pot face că să te pot ajuta?
- Nu cred că dacă o sufoci cu întrebări o ajuți, spuse Martha pe în ton rece, în ciuda privirii amenințătoare a lui Will.
- Martha a spus-o. Sunt bine! Nu îți mai face griji pentru mine. O să albești.
Cu toate că eu eram perfect calmă, nu aveam nici o durere puternică din partea umărului și încercam să-l fac să zâmbească, eforturile mele nu dădeau roade.
- Nu e de glumit cu asta. Ce a fost în capul tău când ai pornit de una singură după acei studenți când ți s-a spus clar să stai în camera ta? se răsti el la mine.
- Jill, fata a salvat viețile lor. Dacă nu făcea acest lucru, ar fi fost mai mult de o moarte, a zis William, încercând să îl calmeze pe unchiul meu, care comutase pe modul părinte crizat.
- Iar dacă nu ești încă informat, am început eu, camera mea este un dezastru. Dacă nu aș fi scăpat de acolo, tu, împreună cu ceilalți, ați fi luat la rost aerul! Sau ce ar mai fi rămas din mine.
Poate că eram puțin cam dură cu el, dar nu aveam timp de îngrijorările lor. Ce-a fost a fost, iar viitorul meu, al persoanelor din jurul meu și al academiei erau încă departe de a fi în siguranță.
- E adevărat? întrebă Jill, întorcându-se spre doamna Hoffman.
- Ne-au luat prin surprindere. Tot nu știu cum a evadat Maze, pentru că atunci când am ajuns acolo, după acel eveniment, gardienii ce îi păzeau camera încă mai erau la pozițiile lor. Dar, pentru prima dată, mă bucur că nu a ascultat regulile, a spus sincer doamna directoare, făcându-mă să mă simt mândră. Și îți mulțumesc pentru că i-ai salvat pe Gabi și Patricia, a zise, vorbind de data aceasta cu mine.
- Îmi poate rău că a fost prea târziu pentru Emily, am șoptit, fără să mă uit la ea.
- Nu te învinovăți pentru asta. Eu, pe de altă parte am eșuat în acea noapte. Nu am fost în stare să vă protejez pe niciunul. Samuel a fost cu un pas înaintea mea, din nou.
Mi-am chiulit urechile la auzul acelui nume. Samuel era, oare, numele bărbatului care mă bântuia? Și dacă da, de ce era atât de apropiată doamna Hoffman de el încât îi spune pe numele mic?
Văzând greșeala pe care a făcut-o, ea a evitat să mă privească în direct în ochi. Poate că pentru Zach sau unchiul meu acel gest nu însemna nimic, dar eu dintotdeauna am știut că doamna directoare ascundea ceva. Încă de când mi-a spus Zach cât de obsedată era de biblioteca din academie. Am avut nevoie doar de o confirmare. Iar acum, o aveam.
- Maze, trebuie să încetezi să te mai sacrifici pentru cei din jur . Tot ce faci e să te rănești, mi-a spus unchiul.
M-am încruntat la el.
- Să mă mai sacrific?
- Larissa mi-a spus de celelalte accidente, a explicat Jill, punând accent pe cuvântul 'celelalte' și referindu-se la doamna directoare.
Mă uitam la el de parcă i-ar crescut încă un cap. Nu numai că îmi ascundea ceva, dar era și apropiată de unchiul meu.
- Dacă nu aș fi intervenit în acele cazuri, lucrurile ar fi stat altfel acum, am zis. Iar voi doi nu aveți niciun drept să îmi tineți predici pentru ce am făcut sau nu când nici măcar nu îmi spuneți ce naiba se întâmplă!
Schimbarea bruscă ce s-a produs în mine i-a lăsat pe toți mască, mai ales pe cele trei persoane din viața mea care mi-au ascuns niște lucruri atât de importante : Adam, unchiul și directoarea. Martha și Will erau la mijloc, neștiind ce să facă, deși aveam impresia că mă susțineau, iar Zach stătea în dreptul meu, la fel de dornic să afle adevărul.
În acel moment, niște pași s-au auzit, iar în curând două siluete înalte ni s-au alăturat. Însăși Ryder și Kaleb, care avea mâinile legate la spate și se zbătea pentru a fi eliberat.
- A reușit să scape, a zis Ryder.
- Cum? întrebă doamna Hoffman.
- A ademenit pe unul dintre rezidenți care avea cheile de la ușă în buzunar și l-a lăsat inconștient. După ce i-a furat cheile s-a luptat și cu ceilalți și l-am fi pierdut de tot dacă nu am fi venit mai mulți.
Acum că îi aveam pe cei doi unul lângă altul, am reușit să observ diferențele dintre ei. Ambii erau de aceeași înălțime și aproape la fel de bine făcuți, însă erau ca noaptea și ziua. Erau atât de diferiți din punctul de vedere al personalității și ale aspectelor precum parul și ochii încât puteam să jur că erau exact opuși. Unul era drept, corect, dur și extrem de intimidant iar celalalt avea o aură atât de întunecată încât nu atrăgea decât pericolul după el. Amândoi erau, totuși, niște enigme.
- Nu. Aș fi scăpat dacă ați fi luptat corect. Voi erați cinci, iar eu unul și neînarmat, mârâi Kaleb.
- Nu te afli în poziția să comentezi. Și ți-ai pierdut dreptul de a te apăra când ai luat viața unei inocente, a spus Ryder strângând și mai tare ceea ce părea a fi o frânghie la încheieturile lui Kaleb.
El lăsa să scape un geamăt încet de durere, după care și-a ridicat privirea spre mine. Puteam să văd furia din corpul lui sub forma unor flăcări imaginare din ochii săi și prin culoarea lor intensă.
- Ai fi făcut același lucru, fraiere. Ești exact ca mine, doar că eu sunt mult mai frumos și nu mă port de parcă aș avea ceva în fund.
Puteam să jur că Ryder mai avea puțin și îi rupea gâtul, dacă nu se gândea deja la acest lucru. Tensiunea era aproape insuportabilă, deși era, într-un mod sadic, amuzant să îi vezi pe cei doi certându-se.
- Ți-aș sugera să treci din gură, până când nu îți bag eu ceva--
- Gata! Vă certați ca niște plozi! am strigat înainte ca Ryder să spună ceva ce ar fi regretat mai târziu.
Cei doi și-au întors capetele spre mine, sorbindu-ma din priviri, ca și când ar fi vrut să mă sufoce.
- Ryder... Du-l înapoi, te rog, a spus directoarea.
Dar distracția abea începuse.
- Nu te grăbi! am spus, oprindu-l. Eu zic să rămâneți, dacă tot ne-am adunat cu toții aici.
Am simțit un zâmbet viclean schițându-se pe fața mea de îndată ce țipete privirile au aterizat pe mine. Era locul perfect și momentul perfect pentru a afla în sfârșit adevărul din spatele acestor jocuri de șah. Îi aveam încolțiți.
- Maze, Kaleb e un ucigaș. Lasă-l pe Ryder să-l ducă în temniță, spuse Jill.
- Nu atât de repede! Pentru că tot suntem cu toții aici, mă gândesc că nu v-ar deranja să răspundeți la niște întrebări, nu? am zis, afișând un surâs.
Directoarea, de data aceasta, se uita fix în ochii mei, de parcă ar fi știut exact intențiile mele. Era o persoană foarte isteață, fiind capabilă să îmi ascundă multe secrete, dar acel lucru avea să se termine o dată pentru totdeauna.
Fie ca jocul să înceapă.
- De ce ai avea nelămuriri, Maze? mă întrebă unchiul Jill.
- A, nu știu, poate pentru că cineva vrea să mă omoare și nu înțeleg cum oare, a reușit el să spioneze academia fără a avea o armată de trădători printre studenți și fără să bată la ochi? am spus, făcând câțiva pași spre Adam și doamna Hoffman.
Înghițind în sec, Adam s-a uitat la ea ca și când s-ar fi așteptat să își ia apărarea, însă femeia nu spunea nimic.
- Maze, ce tot vorbești? O acuzi cumva pe Larissa? Tu știi câte a făcut pentru academie? mă lua la rost unchiul.
- Nu acuz pe nimeni de nimic. Tot ce vreau este adevărul gol-golut, i-am spus, apoi m-am întors spre directoare. M-am săturat să mă tot aflu în umbră. M-am săturat să nu știu ce se întâmplă în viața mea. Adevărul avea să iasă la iveala la un moment dat și deși aș fi preferat mai devreme decât mai târziu, acum e momentul.
Ochii mei o devorau din priviri. Mă foloseam de îndrăzneala și curajul pe care la găseam în mine pentru a o dezbrăca de orice armură, orice barieră pe care o crease astfel încât să se protejeze. Vulnerabilitatea din ea începea să iasă la iveală, iar acest lucru era vizibil pentru toți cei din jurul meu. Nu numai pentru mine.
- Asta e ridicol, Maze. Doamna Hoffman nu a fost altceva decât loială ! îi luă Adam apărarea.
- Loială cui? am pus întrebarea zilei.
- Chiar că este absurd. Când tu umblai prin academie în căutarea prietenilor tăi, ea a făcut tot ce îi stătea în putință pentru a te proteja! interveni și Ryder, luându-mă prin surprindere.
L-am ignorat, așteptând o reacție din partea directoarei. Eram calmă, liniștită, sigură pe situație, gata să aud orice explicație. Mă așteptam la orice.
- Nu... Maze are dreptate, spuse, în sfârșit. Nu am fost tocmai sinceră.
Privirile noastre s-au intersectat încă o dată, dându-mi voie să văd că în mintea ei avea loc o bătălie.
- Vezi tu, Maze, Samuel este fostul meu soț spuse ea, aruncând bomba nucleară.
Aproape imediat, m-am întors spre Zach pentru a-i vedea chipul încărcat de durere și de sentimentul de trădare. Cunoșteam prea bine cât de mult de măcina pe dinăuntru, mâncându-ți tot interiorul, dar nu puteam să îmi imaginez cât de greu era pentru el să se lupte cu gândul că propriul lui tată era un criminal.
- M-a forțat să cooperez de îndată ce auzit de postul pe care l-am obținut aici, iar eu am fost de acord. Dar asta numai pentru a aveam șansa să îi împiedic planul, a continuat ea. Tu aveai numai patru ani, Maze, când răul a pus stăpânire pe el, când ți-a ucis părinții și a pornit căutarea ta. Eu am fost mereu aici pentru a găsi o soluție pentru ca totul să nu se termine cu moartea ta. Crede-mă, nu sunt de partea lui.... Nu te-am trădat.
Doamna Hoffman, sau Larissa - pentru că nu mai aveam respectul necesar pentru a mă adresa cuviincios, avea lacrimi în ochi, iar mâinile îi tremurau. Nu știam de ce, dar tot ce mi-a spus nu era atât de șocant pe cât m-aș fi așteptat să fie. Cel puțin nu pentru mine.
Zach nu a mai putut rezista mult.
- În tot acest timp tu ai fost de partea lui?! se răsti el, abea putând fi ținut în frâu de mine. M-ai făcut să cred că venirea mea aici este doar din cauza faptului ca voiai ce era mai bun pentru mine când tu, de fapt, îi plănuiai moartea lui Maze?!
- Nu am fost niciodată de partea lui, Zach! își luă ea apărarea . Și am vrut ca tu să stai cu mine pentru că erai o țintă pentru Samuel! Mi-a spus ca te va omorî dacă nu mă alături lui! Am făcut asta pentru a te proteja de el.
Era îngrozitor să îi privesc pe cei doi certându-se. Oricât de mult mi-ar fi dat un sentiment de satisfacție faptul că femeia care ținuse atâtea secrete față de mine simțea măcar o parte din durerea pe care am simțit-o eu, nu puteam să îl adaug la ecuație și pe Zach. El fusese alături de mine încă de la început, iar faptul că mama lui îl mințise în felul acela era probabil cel mai sfâșietor lucru pe care îl putea trăi.
În timp ce Zach și mama lui își continuau așa-zisa 'discuție' nu am putut să nu mă uit și a persoanele din jurul meu. Acum că adevărul ieșise la iveală, cu toții erau în stare de șoc, muți și cu privirea în pământ. O răceală puternică se abătu asupra încăperii, reflectând și iceberg-ul care se formase în inima mea. Mi-am îndreptat privirea spre Ryder, simțind nevoia de a-mi încălzi sufletul, dar fără nici un rezultat. El era mai împietrit ca niciodată, având mintea în altă parte și privirea în gol. Eram curioasă dacă lucrurile mai aveau să fie vreodată la fel un fuseseră în prima zi în care ne-am întâlnit ; când pentru câteva ore, am reușit să ne purtăm ca doi tineri lipsiți de orice griji, liberi să facă ce vor cu viitorul lor; când am putut să-mi exprim atracția și focul ce din mine prin dans și să mă consum prin muzica ce ne învăluia.
Prin câte mai trebuia să trecem pentru a fi din nou așa?
- Zach, oprește-te, am spus eu.
Nu aveam timp de alte certuri.
- Știu ce simți. Știu că ai fost trădat, dar nu se merită acum...
- De unde știi? se răsti Zach la mine. Cum ai putea tu să cunoști acest sentiment? Te-a trădat pe tine vreodată o persoană dragă?!
Deși înțeleageam faptul că era prost dispus, nervos, furios poate, nu am putut să nu mă simt puțin rănită de cuvintele spuse de el.
- Nu Zach, nu am de unde de să cunosc acest sentiment, am răspuns, lăsând ironia să vorbească pentru mine. Că doar nu eu am fost eu aceea pe care Adam a dus-o de nas. Iar mama ta nu ți-a ascuns numai ție acest lucru! Ne-a ascuns tuturor asta.
Imediat, chipul lui Zach s-a întristat, lăsând un urmă toată furia de dinainte. Nu gândea limpede. Puteam să înțeleg acest lucru. Dar nu acceptam să fiu jignită când nu meritam asta.
- Așa că lasă-mă să termin, am continuat eu. Oricât de urât ar suna ce a spus mama ta, eu o cred. Dacă m-ar fi vrut moartă, ar fi făcut ceva de la bun început, Zach. Dar nu a făcut.
Era evident că Zach ducea o luptă cu propria lui minte. Nu știa dacă să se încreadă în ce am spus sau să fie încă furios pe directoare pentru că l-a mințit.
- Și ce propui atunci, Maze? întrebă ultima persoană pe care aș fi crezut-o că va vorbi - Kaleb.
De îndată ce acea întrebare i-a scăpat, Ryder s-a schimbat din nou pe modul soldat și l-a strâns și mai tare de încheieturi, rasucindu-i brațul la un unghi periculos și foarte... foarte dureros.
- Dă-i drumul, am spus eu cu hotărâre.
- Ai înnebunit?! se răsti Ryder, privindu-mă cu mirare în ochii săi.
I-am aruncat o ultimă privire lui Kaleb înainte de a răspunde :
- Poate că da... Nu mai sunt atât de convinsă de sănătatea mea mintală de când sunt aici, am zis eu cu o urmă de umor, dar Kaleb este o victimă a influenței lui Samuel la fel de mult pe cât Adam e. Credea că luptă de partea binelui, când el făcea exact opusul, fără să își dea seama. Cine știe câte alte persoane sunt în aceeași situație?
Ryder stătu pe gânduri, contemplând asupra lucrurilor pe care le-am spus.
- Ryder, te rog, dă-i drumul, i-am spus, de data aceasta cu mai multă blândețe.
Pufnind, Ryder a scos un cuțit. Dar nu pentru a-l înjunghia, ci pentru a tăia frânghia cu care îi legase încheieturile. Imediat ce mâinile sale au fost eliberate, Kaleb s-a îndepărtat de el de parcă ar fi fost doi magneți de același pol și își freacă pielea în zona în care frânghia i-a lăsat urme vizibile și destul de roșii.
Kaleb și-a ridicat privirea pentru a o întâlni pe a mea. Dacă în mod normal chipul lui era imposibil de un surâs viclean, acum era imposibil de citit. Nu știam dacă voia să îmi mulțumească sau dacă voia să mă devoreze.
- E un risc cam mare să mă lași liber, vrăbiuțo, spuse el, afișând din nou mult așteptatul zâmbet. Sunt multe lucruri, dar nu o victimă și refuz să fiu asta în ochii tăi. Nu uita că eu ți-am omorât prietena.
Un fior mi-a cuprins șira spinării, făcându-mă să tremur la amintirea corpului lipsit de viață al lui Emily. Bărbatul acela ori era prost, ori orgoliul lui era mai important decât nevinovăția sa.
- Nu voi uita asta. Fii sigur de acest lucru, i-am spus, practic scuipând acele cuvinte. Dar acum ai șansa să repari ceea ce ai făcut, dacă ești interesat. Sau măcar să te răzbuni pentru faptul că ai fost înșelat.
Kaleb își ridică o sprânceană, devenind, brusc, foarte atent la ce aveam de spus. Nu era singurul. Adam, unchiul Jill, Ryder, Zach și directoarea mă priveau plini de curiozitate și frică în același timp.
- Ce vrei să spui, Maze? întrebă Zach.
Era rândul meu să afișez un zâmbet viclean.
- Vreau să spun... Că îi putem învinge.
- O,nu! se grăbi Ryder să mă întrerupă. Orice idee ai avea, uită! Numai la prostii te gândești! Ultima dată când ai avut o idee aproape că a sfârșit prin moartea ta.
- Nu fi așa, Ryder, interveni Kaleb, punând accent pe numele lui. Dacă Maze are o idee, de ce să nu o ascultăm?
Aruncându-i un zâmbet triumfător, am continuat.
Trecuse mult timp de când am mai dansat cu sacul de box. Eu, pumnii mei, ritmul din sânge și furia mea. Cea mai bună combinație.
Îmi simțeam plămânii gata să explodeze, însă nu voiam să renunț la senzația pe care o aveam în întregul meu corp. Exista un foc în el, care mă mistuia tot mai tare pe măsură ce loveam cu toată puterea. Nu mă puteam opri și nu voiam să mă opresc. Nici cel mai puternic om din lume nu mă putea opri.
Dar un pistol putea. Un simplu glonte, mai mic decât degetul meu îmi putea lua acea placere în numai câteva clipe pentru câteva zile bune.
Stăteam în mijlocul sălii de antrenament, privind echipamentele, dar fără să le ating, pentru ca știam că mai rău îmi făceam dacă mă apucam de făcut efort fizic. Dar era aproape imposibil să îmi stăpânesc emoțiile care se luptau pentru a nu exploda din mine. Singurele modalități prin care puteam să mă eliberez erau fie prin a înjura, a omorî sau a bate pe cineva... sau în acel caz un sac de box. Cum nu puteam să fac niciuna din acele trei, nu prea știam cum să procedez, iar cu fiecare secundă ce trecea, deveneam tot mai aproape de capătul răbdărilor.
- Deci aici te-ai ascuns, se auzi o voce bărbătească.
Întreruptă din transă, m-am întors în direcția de unde venea acea voce, numai pentru a da cu ochii peste Kaleb. M-aș fi așteptat ca Ryder să fi fost primul care să mă caute, având în vedere că nu fusese de acord cu planul meu încă de la bun început, dar Kaleb continua să mă surprindă prin coplortamentul lui.
- Nu te credeam genul de fată care să fie interesată de puterea fizică.
- Da, în schimb mă credeai genul de fată care ar vrea să moștenească un imperiu ca să pună stăpânire pe America, am spus cu un zâmbet.
Kaleb mi-a răspuns cu un alt zâmbet, și a înaintat în încăpere cu pași relaxați, grațioși, de parcă ar pluti.
- Trebuie să recunoști că ai față de criminală.
- Cum așa? am întrebat curioasă.
Kaleb a început să încolțească sacul de box, analizandu-l așa cum un prădător și-ar supraveghea prada. Brațele sale puternice se încordau pe lângă corpul lui, făcându-l să arate letal.
- Ai ceva în tine care strigă 'periculoasă'. Ești combinația perfectă o fată isteață, frumoasă, dar cu o atitudine ieșită din tipare, spuse el, fără să își ia ochii de pe sacul de box.
- Și ce anume dintre aceste trăsături strigă 'periculoasă'?
Privirile noastre s-au intersectat. Eram fericită că nu era lumină aproape de loc în încăpere pentru că altfel ar fi văzut cât de roșie se făcuse fața mea.
- Ai o sclipire în ochi. Genul de sclipire pe care numai un demon poate să o aibă.
- Și eu ar trebui să iau asta ca pe un compliment sau...?
- De la mine? Ca un compliment, bineînțeles.
Dacă era posibil, m-am înroșit chiar mai tare, simțindu-mi întreaga față cum ardea mai ceva ca după ce am mușcat jumătate dintr-un ardei iute.
- Ți-e cald? întrebă Kaleb.
La naiba! Se vede? mă întrebam eu.
- Nu. Cum poate unui demon să îi fie cald? am spus, evitând subiectul.
Kaleb a râs, învăluind sala cu sunetul melodios al vocii sale. Poate că trebuia să încetez să mă mai gândesc la el într-o astfel de manieră. Nu trebuia să uit că încă era un criminal.
- Un demon cu chip de înger, a spus, luându-mă complet prin surprindere. Încep să cred acești intimidată de mine, continuă, emanând atât de multă încredere în propria persoană încât mi-o pierdeam pe a mea.
- Ce te face să crezi asta?
Kaleb și-a concentrat toată atenția asupra mea de data aceasta, făcând pași mari spre locul unde stăteam eu. Curând s-a așezat lângă mine, la o distanță destul de mică astfel încât puteam să simt căldura corpului său.
- Pentru că esti roșie la față, spuse el.
Poate că trebuia să stingem toate luminile pentru ca să mă simt în siguranță, m-am gândit.
- Ți se pare. Poate că ți-ar folosi niște ochelari.
- Mă îndoiesc, vrăbiuțo, spuse el cu un zâmbet. Pentru că ești fierbinte.
- Știam asta deja, am râs, încercând să îmi îndrept spatele ca să arăt mai sigură pe mine însămi.
- Ești fierbinte în ambele sensuri, crede-mă. Dar acum arzi, zise el, atingându-mi obrajii cu buricele degetelor sale.
Am înlemnit, fiind incapabilă de a mai face orice mișcare, oricât de simplă ar fi aceea. Kaleb a simțit reacția mea, dar a luat-o ca pe o invitație, îndemnându-l să îmi cuprindă întregul obraz în palma lui care era, din fericire, rece în comparație cu pielea mea.
- Pentru că ramai fără cuvinte atunci când sunt prea aproape de tine, continuă el, fără nici o ezitare.
Poți să mai spui asta o dată, m-am gândit. În preajma lui puteam să mă gândesc la toate jignirile posibile, la toate metodele de a-i răspunde ironic la comentarii, însă atunci când se afla numai la câțiva centimetri de mine parcă rămâneam fără glas.
- Respiră Maze, îmi spuse el.
Nici nu observasem că îmi țineam respirația. Demnitatea mea era în pericolul de a fi rănită dacă aveam să mai stăm mult așa. Nu știam dacă electricitatea ce trecea prin mine era un semn bun sau rău, iar pentru asta îmi era frică. Voiam să mă dezlipesc de el pentru că simțeam cum pielea de pe obraz ardea, cu toate că palma lui era rece ca gheața.
Fața lui se apropie de a mea, însă nu pentru a face ceva.... incredibil de greșit, ci pentru a-mi șopti la ureche :
- Pentru că ești atrasă de mine la fel de mult pe cât sunt eu de tine.
În acea secundă, ușa s-a deschis din nou, trezindu-ma la realitate. Am sărit în aer zece metri, fiind foarte aproape de a cădea de pe bancheta pe care stăteam.
În pragul ușii, un Ryder care cu greu își stăpânea nervii se uita la noi doi, dar mai a la la Kaleb de parcă ar fi vrut să îl omoare.
- Doamna Hoffman îți solicită prezența, spuse el, vorbind cu Kaleb.
Aruncându-mi o privire pentru ultima dată, Kaleb s-a ridicat și a ieșit din sala de antrenament, fără să scoată un cuvânt. Ryder l-a urmat, dar nu înainte de a mă privi cu cei mai triști și îndurerați ochi din lume. Ochi care ar fi putut să îmi rupă inima și sufletul în două.
Ochii unui bărbat pe care îl iubeam și pe care nu îl puteam trăda. Nici acum, nici niciodată.