Am umezit colțul pernei cu câteva lacrimi,
Mă simt străină acestor împrejurimi.
Aș mânca o lămâie verde,
Ca să-mi revin din visare,
Dar bunăvoința mea pierde,
Pierde fără pic de trișare...
Iar acum, în vid, mă chinuie!
Sunt o persoană rea, Amarie a mea?
Durerea mea mi se destăinuie,
Dar își ascunde terifiată cruzimea.
Ce, crezi că voi fugi de rănile pe care mi le-ai făcut în carne?
Ai dreptate, așa voi face, pentru că nu este nimeni care să mă mai răstoarne.
Vreau să rămân în tristețe și să-mi sculptez pielea?
Nu vreau să o mai fac vreodată!
Vreau să simt fiecare lucru ce mă înveselea,
Iar pe tine, ei bine, nu te mai doresc niciodată!...
Ești o stare de spirit atât de nocivă, măr putrezit ce ești,
Încât, chiar dacă m-ai atins acum, nu îmi lipsești.
Ai grijă, totuși, pe unde nimerești,
Pentru că nu mă mai murdărești...
Am să-ți zic frumoase povești,
Despre ceea ce nu îmi mai răpești...
Mă simt străină ție, măr stricat,
De o lună gust doar mere zemoase.
Mărule, nu mai fi ofticat,
Astea sunt sentimente atât de frumoase!
Fericirea mi-a furat atenția,
Merele zemoase îmi încântă fluturașii din piept,
Și mă ajută concepțiile să-mi îndrept,
Fericirea este darul celui care îmi exersează pronunția...
El îmi dă mere zemoase și gustoase,
Așa cum îmi face plusurile zgomotoase.
Tristețe, îmi vreau fericirea, este firesc,
Cu ea să mă căsătoresc,
Altfel, ar fi atât de nefiresc,
Când asta este tot ceea îmi doresc.
Doresc merele zemoase și pe el,
Al meu trandafirel...