Dau din umeri, fără să arăt cât de aiurea mă simt acum.
Sunt exact 5 minute de când am intrat în clădirea asta și deja am un miliard de neclarități. Se pare că magi ca mine nu există și mai ales cei care au părinți obișnuiți. Minunat!
- Sunt sigură că doamna Bell îți va explica totul. Nu cred că o să te lase așa în ceață. Deci, cum ți s-a părut castelul?
Înțeleg ce face.. încearcă să schimbe subiectul ca să nu mă mai gândesc la asta.
Poate ar trebui să-i fac munca mai ușoară.
Zâmbesc larg și încep să turui despre cât de frumoase sunt vitraliile acelea.
Cât urcăm treptele, Daisy îmi explică cum stă treaba pe aici.
- Deci castelul are 5 părți principale și turnurile. În aripa de nord se petrec majoritatea orelor. În aripa de vest sunt dormitoarele fetelor, în cea de est a băieților. Avem voie să mergem acolo și cam peste tot în școală înainte de stingere. În aripa de sud de asemenea sunt clase și sera..
- Aici există o seră cu plante? o întrerup nu chiar politicos.
- Da, se află la primul etaj în aripa sudică. Poți merge acolo oricând vrei. Îți plac plantele? zâmbește.
- Nu aș spune că îmi plac plantele în sensul că trebuie să le îngrijesc și chestii de-astea. Nu știu.. mă simt bine printre plante. Și nu, nu e la fel ca în pădure. Serele sunt speciale într-un oarecare fel... mă rog, sper că ai înțeles, dau din mâini încercând să mă fac înțeleasă dar nu prea cred că merge.
Daisy chicotește și îmi pune mâna pe umăr.
- Da, am înțeles. Totuși nu ești o vrăjitoare a plantelor.. asta e... straniu. Dar cred că nu ar trebui să asociez absolut totul cu puterile noastre. Mie de exemplu îmi place să înot chiar dacă sunt mag al aerului.
- Tare. Aveți ceva lac, piscină pe aici?
- Ah, da, castelul și toate ale lui. Unde rămăsesem? Probabil vorbeam despre aripa sudică. Deci acolo este sera, sala de antrenamente și alte clase. O și nu avem voie în turnul sudic, cel ce este la margine.
- De ce?
- Nu știu, nu ni s-a spus nimic. Doar au pus acolo o barieră magică și gata.
- Avem sală de antrenamente?
- Da. Ce, ai crezut că aici învățăm doar să facem vrăji cu elementele noastre? Avem lupta ca oră aparte.
- Devine tot mai greu să mă gândesc că locul acesta nu este chiar atât de rău..
Daisy mă privește zâmbind, dar nu pot înțelege dacă zâmbetul acela este provocat de gluma mea sau este ca o îmbărbătare de genul „bine ai venit în iad, soro, sunt sigură că o să te descurci sau vei muri încercând".
- Curând va trebui să mergem în sala de mese să luăm cina, iar după vom avea o adunare, ca în fiecare an. Acolo ni se vor da orarele și directoarea ne va ține un discurs. A, și da, sala de mese, o sală de odihnă sau nu știu, spune-i sufragerie dacă vrei, biroul directoarei, sala cu trofee și alte camere pe care oricum nu le vei memora chiar și dacă ți le voi spune. Toate se află în partea centrală a academiei. Castelul nu trebuie memorat, trebuie studiat. Eu așa le-am memorat pe toate cum se numesc.
- Stai, dar tu nu ești anul întâi?
- Ah, nu. Eu am împlinit 17 ani câteva săptămâni în urmă. Am fost la Celestia și anul trecut.
Între timp noi deja ajunsesem la etajul 3, unde ne-am oprit. Daisy a luat-o pe holul vestic. Erau foarte multe uși, probabil toate erau camere. Aici pe jos era așezat un covor violet deschis, care se asorta perfect cu mozaicul de pe ferestrele din capătul holului. Tavanul nu era pictat, doar erau agățate câteva candelabre la fel de elegante ca și cel de la intrare, împodobite din plin cu diamante strălucitoare. Între ușile afișate pe pereți erau coloane înalte și albe. Oricum, nu sunt la fel de înalte ca cele de la primul etaj. Coloanele erau înfrumusețate cu ornamente aurii, și acestea în stil gotic, adică cu multe elemente mici.
Atunci când eu mă gândeam cât de mult și de atent trebuie să fi lucrat meșterii pentru a construi un așa castel, Daisy se oprește în dreptul ușii cu numărul 314.
- Asta e camera noastră. Apropo, mai avem o colegă de cameră.
Zâmbesc strâmb încercând să nu arăt cât de emoționată sunt. Conversația cu Daisy m-a mai relaxat puțin și m-a făcut să uit pentru un timp de faptul că eu nu știu nimic despre locul acesta și în general despre lumea din care fac parte acum.
Daisy apasă clanța și noi intrăm în cameră.
Aveam oarecare așteptări de la castelul acesta, dar nu m-aș fi gândit că voi locui în așa o cameră. Ușa albă se încadrează perfect cu rozul pastelat de pe pereți. Pe alocuri acesta se transformă în alte culori, cum ar fi mov deschis sau verde. Pardoseala de jos este și ea de un roz-piersic. Camera în general este foarte mare. În ea sunt amplasate 3 paturi, 3 birouri, 3 dulapuri mari, de culoare albă și 3 oglinzi înalte. Pe tavan sunt iarăși decorațiuni aurii și roz. Sunt desenate mai multe tipuri de flori cu frunzulițe verzi. Camera este luminată de geamul mare de pe peretele din fața ușii, candelabrul de pe tavan și de cele 3 lămpi de pe birouri. Paturile sunt mari, ar încăpea și 2 persoane. Așternuturile deja sunt diferite. Pe un pat sunt așternuturi albe și galbene, pe al doilea - albe și gri, iar pe al treilea - albe și albastru deschis.
Pe patul cu așternuturile galbene stătea o fată. Se pare că citea o carte înainte ca noi să intrăm și să-i distragem atenția.
Încerc să o analizez fără să pară că mă holbez la ea. Are părul șaten și puțin văluros, ochii verzi, iar pe nas are mulți pistrui.
Se ridică în picioare și observ că este ceva mai înaltă decât mine și destul de slabă.
- Și tu ești..?
- Kira, zic prietenos.
- Danielle.
- Încântată de cunoștință, cred..
- Doar pare așa de gheață, de fapt este destul de prietenoasă, spune Daisy chicotind.
Danielle începe să se râdă.
Este molipsitor râsul ei pentru că în următoarea clipă ne găsesc pe toate 3 râzând.
- Deci, și tu ești primul an? mă întreabă Danielle după ce ne-am mai liniștit puțin.
- Da. Și cu tine Daisy a făcut-o pe ghidul?
- Ah, nu, nu era nevoie. Eu știam deja academia. Fratele meu a învățat aici. El a terminat școala anul trecut.
- Ou, ai un frate? Eu sunt singurul copil din familie. Mereu am visat să am un frate mai mare, ai mare noroc, zic chicotind.
Danielle zâmbește mic și își reîntoarce atenția spre cartea sa.
Vreau să îmi scot lucrurile din valiză, dar nu prea știu care este dulapul meu.
- Și.. amm.. care este dulapul meu?
- Cel de lângă patul cu așternuturile albastre, spune Danielle fără să-și ridice privirea de pe paginile albe ale cărții.
Trec până la dulap și îmi deschid valiza.
- Dar de ce albastru? mă uit un pic dezamăgită la pat.
- Mereu se aleg culori în funcție de puterile noastre. Uneori se întâmplă să fie toate 3 fete din anul întâi și oh, nu vrei să știi de ce sunt în stare unele ca să primească locul pe care îl vor ele. Au colorat așa așternuturile ca să nu fie certuri între colegele de cameră.
- Hmm, deci totul are un sens. Mă rog, albastru e ok.
Danielle pare că se gândește la ceva.
- Dar.. de ce albastru? Ce puteri ai tu?
- Apa, spun întorcându-mă înapoi la valiza mea.
- Apa? Dar.. nu se poate..
- Totuși mai există un mag al apei, spune Daisy dând din umeri.
- Păi da, dar până acum toți credeau că Damon este singurul care a supraviețuit.
Le urmăresc atentă conversația, fără ca să înțeleg ceva. Nu credeam că vreodată în viață voi aștepta cu atâta nerăbdare să merg la director. Aș întreba noile mele colege de cameră despre milioanele de lucruri pe care se pare că nu le știu, dar Daisy mi-a dat ceva mai devreme de înțeles că totul este mai încurcat decât pare și dacă adevărul este atât de rău, oare sunt pregătită să-l aflu?
Totuși sunt curioasă, câte persoane vor mai spune asta. Poate să-mi explice și mie cineva ce este atât de ciudat la magii care sunt legați de apă? Cum adică Damon era singurul care a supraviețuit? A supraviețuit în urma la ce? Și cine Dumnezeu este acest Damon?
Pe altă parte, nu mă enervează deloc faptul că deja a doua persoană mă privește de parcă vin de pe altă planetă atunci când le zic că elementul meu este apa. Sunt doar.. confuză...
- Mă rog.. tu ce element ai?
- Eu sunt lumina, pocnește din degete și în fața sa apare o sferă albă de lumină.
- Tare.. zic fascinată.
- Mda, familia mea este descendentă a primului mag al soarelui. Și.. ah, dar dacă tu nu știi despre magii apei și război probabil nu știi nici istoria magilor, nu?
Chiar încerc să nu o privesc sceptic.
Deschid gura să întreb ceva, dar o închid înapoi realizând că nu știu ce să zic. Magii au o istorie?
Și ea a zis război sau nu am auzit eu bine?
Simt cum inima îmi piept începe să bată mai puternic, de parcă ar fi solidară cu starea mea de confuzie.
- Magii au o istorie? încerc să mă leg de cel mai inofensiv lucru ca să uit de celelalte.
- Da. La început magii erau îngeri. Locuiau în rai și îl slujeau pe Dumnezeu. Însă curând s-a început bătălia dintre rai și iad și toate ființele vii trebuiau să aleagă o parte. Câțiva îngeri nu au putut sau nu au reușit să aleagă de partea cui sunt și au fost Izgoniți din rai pe pământ. Chiar dacă aveau aspect uman, erau oricum prea puternici pentru pământ. Sufletul lor nu aparținea aceste lumi și nu puteau să rămână mult timp undeva unde nu este locul lor. Pentru a stăpâni cumva puterea pe care o aveau, îngerii aceștia și-au concentrat toată puterea asupra unui lucru. Un înger a ales apa, altul soarele, cineva a luat pământul sau aerul și tot așa mai departe. Urmașii acestor îngeri sunt magii.
- Uau, este tot ce pot spune. Asta este chiar.. fascinant.
Dacă mă gândesc mai bine îmi aduc aminte că pe vitraliile de lângă ușa principală erau înfățișați niște îngeri cu aspect puțin ciudat. Și desenele de pe tavan.. deci totul este legat de istoria magilor.
- Părinții tăi nu ți-au povestit niciodată istoria noastră? Mie mi-o spuneau când eram mică înainte de culcare.
Îmi întorc instinctiv capul spre Daisy. Trag aer pe gură, și zic:
- Părinții mei nu sunt magi. Sunt oameni obișnuiți. Am descoperit jumătate de an în urmă că sunt mag.
Danielle holbează ochii la mine, de parcă se așteaptă să-i spun că glumesc.
- Dar.. nu este posibil asta. Magii își descoperă de mici copii puterile. Magia pulsează la propriu în noi. Magii știu să facă vrăji de când știu să meargă. Cum ai reușit să îți ții magia închisă înăuntrul tău 16 ani?
Simt că îmi vine să plâng. Mă enervează toate astea cu „nu este posibil așa ceva".
Nu știu cât avea să se continue conversația noastră dacă ușa nu se deschidea larg. În cameră au intrat părinții mei.
- Ah, aici erai. Ou, ai două colege de cameră?
Noi 3 îi privim încă puțin afectate de discuția de mai devreme.
- Totul e în regulă?
Mă forțez să zâmbesc și să-mi ascund frustrarea.
- Da, Danielle îmi povestea acum istoria vrăjitorilor.
Mama zâmbește și se așează pe pat lângă mine.
- Să ne-o spui și nouă cândva, dar nu acum pentru că trebuie să plecăm altfel vom întârzia la avion. Ah, scumpo, îmi va fi atât de dor de tine.
Mama mă ia în brațe și mă strânge tare la piept. Tata ni se alătură și noi rămânem așa câteva clipe. Când părinții mei se retrag din îmbrățișare eu deja am fața umedă din cauza lacrimilor.
- Hey, vom putea vorbi la telefon, totul este în regulă.
Dau din cap și o mai îmbrățișez încă o dată pe mama.
- Merg cu voi până jos.
- Nu este nevoie, nu-mi plac despărțirile lungi. Te vom telefona când vom ajunge acasă. Pe curând, scumpo, spune tata și zâmbește.
O trage pe mama de mână și așa ies amândoi din cameră, închizând încetișor ușa din urma lor.
Daisy se apropie de mine și își înfășoară brațul în jurul umerilor mei.
- Ești bine?
Îmi șterg lacrimile aproape uscate de pe obraji și îi strâng mâna.
- Da, doar că urăsc despărțirile.
Zâmbesc mic și îmi dau o șuviță de păr după ureche.
Daisy deschide gura, probabil vrând să spună ceva, dar este întreruptă de un pocnet. De nicăieri a apărut un pergament înfășurat pe care scria numele Daisy. Din locul din care a apărut s-a evaporat puțin fum și un miros slab de plastic topit. Pergamentul a apărut la propriu de nicăieri, de parcă s-a materializat în aer.
Clipesc confuză și mă zgâiesc la bucata de pergament de pe podea.
- Ce Dumnezeu..
- Ah, e un mesaj de la directoare, spune Daisy de parcă s-a întâmplat un lucru total obișnuit.
Îmi întorc capul spre Danielle, dar nici ea nu este la fel de șocată ca mine.
- Dar..
Daisy își ridică privirea din foaie spre mine și râde scurt.
- Trebuie să mă obișnuiesc cu faptul că trebuie să-ți explic totul.
Îmi dau ochii peste cap.
Auzi la ea, de parcă aș fi un copil mic și naiv.
- Când vrea să-ți spună ceva, directoarea teleportează prin magie o bucată de pergament cu mesajul necesar. Te vei obișnui cu timpul.
Dau din umeri și îmi cobor ochii în bucata de pergament gălbuie.
- Și ce vrea de la tine?
- Să te conduc până la ea în birou.
Înghit în sec și îmi întorc capul. Deci, a venit momentul să primesc niște răspunsuri.
Mă ridic în picioare, așteptând ca și Daisy să se ridice.
- Deci, mergem?
Dau din umeri indiferent.
- Da.
Ieșim în tăcere din cameră și pornim pe hol. Ieșim din aripa estică și ajungem la scara centrală.
Iarăși cad în capcană și privesc câteva clipe mozaicul colorat de pe ferestre. De data aceasta sunt ceva mai atentă la imagine. Sunt niște îngeri care..
- Kira?
- Da? îmi întorc capul spre Daisy.
Se pare că ea deja a reușit să coboare treptele cât eu admiram vitraliile.
Cobor și eu treptele, ținându-mă de balustrada din marmură.
- Ziceai că cabinetul directoarei este în partea centrală, nu?
- Da, așa este. Practic am ajuns.
Nu mă pot decide cu starea mea interioară. Sunt furioasă pentru că ceva aici este putred la mijloc căci se pare că magi ca mine, din mai multe puncte de vedere, nu există. Sau noile mele colege de cameră au fost mințite aspru, sau viața mea de până acum a fost o minciună. Sunt speriată pentru că mă simt atât de nefamiliar aici. Nu știu absolut nimic despre lumea aceasta. Dacă nu voi face față noii mele vieți? Dacă voi da greși și mă vor da afară? Se vor sătura de faptul că nu știu nici măcar cele mai de bază lucruri și mă vor trimite acasă. Apoi o să..
- Kira.
Este a doua oară când Daisy mă scoate din gândurile mele.
- Da? îmi duc mâna la ceafă fiindu-mi și mie puțin rușine de faptul că pic atât de des din realitate.
- Am ajuns.
Are dreptate, nu cunosc locul acesta, sunt prima dată pe acest hol. Îmi plimb privirea pe pereți. Este exact la fel ca și în celelalte holuri, doar că acesta nu este atât de lat. Totuși, pe lângă stilul identic al pereților din tot castelul, aceștia par ceva mai deschiși la culoare. Par mai albi.
În capătul holului se înalță o scară spiralată, albă și cu multe ornamente. Nu este foarte înaltă, dar parcă ar face parte din perete. Pot vedea de aici ușa masivă din lemn ce se află la capătul de sus al scării.
- Păi.. eu probabil voi pleca acum. Baftă..
Daisy încearcă să-mi zâmbească încurajator și eu chiar apreciez acest fapt.
- În regulă. Cred că trebuie să urc treptele astea.
Daisy încuviințează din cap, face stânga împrejur și o ia înainte pe hol.
Eu mai măsor din priviri încă o dată scara albă și mă decid să o urc.
Acum sau niciodată.
Când ajung față în față cu ușa mare din lemn inspir și expir adânc. Ridic mâna pentru a bate la ușă.
Am așa mari emoții că am impresia că voi exploda. Mâna strânsă în pumn îmi tremură puțin. Ah, emoții stupide.
Haide odată.
Și când vreau să bat în ușa, exact când mâna mea era la câțiva milimetri de ușă, aceasta se deschide, iar dinăuntru se aude un prietenos:
- Intră.
Sper că totul nu este atât de rău pe cum cred eu că pare.. Orice păreri sunt binevenite💋
(La media este o poză cu scara pe care mi-am imaginat-o eu că se află lângă biroul directoarei)