Auzeam țipete furioase de la parter, mârâituri și înjurări urlate. Deasemenea, glasul blând al mamei care încerca să își calmeze fiica nu era de foarte mult ajutor. Orion zbiera, Cora țipa și mai tare la el, apoi era imobilizată de către actoni. Toate acestea se repetau în continuu, deoarece nimeni nu ceda, mai ales sora mea cu păr și temperament de foc.
Îmi mușcam limba ca să tac, forțându-mi mâinile să-mi împacheteze hainele cât mai repede. Amenințarea cu moartea a Corei mă tot bântuia și aveam impresia că ea va sări pe mine în momentul în care vom coborî. Mă concentram pe situația de față ca să nu îmi mai răsune în urechi vocile tuturor persoanelor pe care le cunosc. Un troler era deja plin cu o jumătate din lucrurile mele, fară niciun centimetru liber. Mai aveam zece minute să fiu liberă în camera mea. Nu voiam să fiu târâtă la parter pentru că nu am reușit totul, așa că mă grăbeam.
Ușa camerei mele era deschisă, iar în tocul ei stăteau doi actoni: Zakar și bărbatul care a stat în stânga mea în mașină. Aveau pistoale îndreptate spre mine, însă statura lor intimidantă s-a diminuat în momentul începerii țipetelor. Actonul necunoscut era serios, în alte cuvinte, la datorie, însă Zakar se sprijinea cu spatele de perete, cu picioarele lungi îndreptate spre tovarășul lui și privea pe hol, încercând să vadă ceva din cearta Corei cu Orion. Expresia lui crispată aproape m-a făcut să zâmbesc.
Din cauza a ceva necunoscut, mă simțeam ușurată că Zakar arăta ceva diferit de indiferență și amuzament batjocoritor. Era o altă persoană cu părul brunet aranjat, cu pielea strălucitoare și ochii verzi mai deschiși. Amintirea feței lui acoperite de praf și a ochilor lui furioși îmi dădea fiori. În schimb, amintirea micului accident în care fața lui a fost ilegal de aproape de a mea m-a făcut să scrâșnesc stânjenită din dinți.
Mi-am lins buzele uscate și am aruncat o ultimă privire spre actonii concentrați pe ceartă, apoi am scos telefonul din buzunarul pantalonilor. M-am întors în așa fel încât cei doi bărbați să nu vadă obiectul negru, acțiunea amintindu-mi de zilele de școală când copiam la majoritatea testelor. Un nod în gât mi se formează când citesc mesajele lui Jakoda.
'Actonii au arme de rezervă în portbagaj. Ai grijă.' - Jakoda
'Mi se pare că cea din față șchiopăta. E o țintă ușoară.' - Jakoda
'Încearcă să îi duci spre secțiunea de evacuare. Pot detona o bombă de acolo, poate le explodează o mașină.' -Jakoda
'Nu, stai. Au GPS spre casa ta. Și nu te risc pe tine.' - Jakoda
'Îmi citesc mesajele și realizez că mă comport ca un psihopat.' - Jakoda
'Ai ajuns la casa ta?' - Jakoda
Clipesc lacrimile din ochii mei și arunc niște hanorace în cel de-al doilea troler ca să nu par suspicioasă. O mișcare greșită și o să am un glonț în cap, dar, la naiba, prietenul meu știe cum să lovească fix în inima mea tremurândă. De el îmi va fi cel mai dor.
'Da, sunt acasă. Plecăm peste câteva minute. Nu îți pot scrie cât timp sunt în mașina lor.' - Astrid
Răspunsul lui vine mai rapid decât ajung țipetele Corei la urechile mele.
'Planul meu e încă valabil. Te pot aștepta la portalul de lângă târg.' - Jakoda
Mă încrunt și scot un pufnet silențios. Nici într-un milion de ani nu voi risca viața sau titlul prietenului meu. Nu vom fugi împreună în lume dacă asta înseamnă că el va renunța la tot pentru care s-a pregătit întreaga lui viață.
'Îmi pare rău.' - Astrid
Cu un suspin pe care aproape l-am scos și în realitate, îmi pun telefonul pe silențios și îl vâr înapoi în buzunar. Continui să arunc în troler hainele ce au rămas împrăștiate pe rafturile dulapului, inclusiv un tricou personalizat dăruit de Jakoda pe al cărui spate scria cu litere îngroșate: Sunt cel mai responsabil om din lume. Îmi înghit agonia și închid trolerul, apoi mă ridic în picioare, atrăgând atenția actonilor.
Ochii lui Zakar se fixează pe fața mea, dar îl ignor, știind că arătam ca naiba. Apuc cele două trolere în câte o mână și mă târăsc spre ușă, având interiorul camerei mele întipărit în minte. Asasinul iese primul, după care eu, apoi celălalt acton. O femeie ne întâlnește pe hol ca să aibă grijă că nu încerc să fug. Ochii ei de gheață aproape mă țintuiesc în loc, dar îmi las capul în pământ și continui să înaintez. Doar bocancii lui Zakar îmi primeau întreaga atenție.
Foloseam strategia care suna bine, dar nu funcționa în niciun fel: dacă eu nu îi privesc, nici ei nu mă vor privi. Măcar în mintea mea, într-un univers paralel, eram în siguranță.
Coborâm scările, roțile bagajelor mele făcând un zgomot infernal pe pardoseală, însă nu aveam bicepșii și nici tricepșii necesari ca să ridic trolerele la mai mult de trei centimetri de pământ. Capul lui Orion aproape se întoarce la o sută optzeci de grade când ne aude, apoi pufnește enervat de deranjul meu. Presupuneam că ar fi scuipat spre mine, însă era conducător și 'avea o reputație de păstrat'. Cuvintele lui Zakar îmi răsună în creier de parcă le-ar fi spus chiar în acel moment. M-am strâmbat.
Lângă ușă am văzut cinci actoni, excluzând familia Morton, cu armele îndreptate spre Cora și mama care se îmbrățișau o ultimă dată. Sora mea își încleșta maxilarul, iar brațele ei strângeau umerii mamei. Estella avea lacrimi nenumărate pe obraji și scotea suspine zgomotoase. Mi s-a părut că am văzut fața mamei lui Zakar îmblânzindu-se. Orion a mormăit ceva sub nas, iar cele două s-au despărțit.
Actonii au imobilizat-o imediat pe Cora, apoi au târât-o cu forța afară și spre prima mașină. M-am bucurat că ea nu a reușit să mă privească. Ajungem lângă ceilalți, iar ochii mei verzi-albăstrui se îndreaptă spre mama. Plângea atât de tare. Mi se rupea inima. Las trolerele jos, iar degetele mele tresar. Îmi ridic mâinile și fac un pas minuscul în față, vrând să îi simt atingerea caldă și mirosul care a însemnat acasă o mare perioadă din viața mea.
Însă mama își șterge violent obrajii și mă privește acuzator. Strângându-și mâinile în jurul pieptului, ea se întoarce și intră în bucătărie, doar suspinele ei auzindu-se.
Brațele îmi cad lângă corp. Reci și singuratice.
Fii tare, Astrid, fii tare.
"Să mergem." spune Orion cu indiferență. Îl urmăm afară, iar ușa se trântește în urma noastră, pecetluind plecarea mea de o lună.
Totul din următoarele minute a fost un vârtej de gânduri și întâmplări. Mi-am pus trolerele în portbagaj cât timp aveam un pistol lipit de tâmplă, toți actonii s-au urcat în mașinile destinate lor, încă auzeam suspinele mamei, apoi m-am trezit înghesuită din nou între două gărzi pe șoselele grupării Aircomb. Mașina aproape zbura pe străzi. Era ca și cum toți cetățenii îmi făceau în ciudă și au decis să meargă în loc să conducă în această zi însorită.
Ne apropiam de graniță. Actonii s-au relaxat cât de cât și nu mai încercau să îmi provoace un atac de panică sau, și mai rău, un atac de cord. Picături de transpirație îmi curgeau pe ceafă și pe tâmple. La fel voiau să facă și lacrimile, dar m-am abținut, folosindu-mi o mare parte din energia rămasă. Literalmente forțam aerul să intre în plămânii mei, deoarece simțeam că mă sufoc și că aproape explodez. Uram toată această situație, aș fi preferat chiar să stau în mașină lângă Zakar decât în această închisoare de corpuri înarmate. Măcar lângă Zakar am mai stat, îl cunoșteam puțin...
Într-un final am ajuns la marginea grupării. Nu era vreun zid de piatră înalt de zeci de metri sau un gard cu spini, ci era mai mult o bulă. Grupările erau ciudate, iar granițele erau și mai ciudate. Îmi plăcea să le văd ca un balon de săpun gigantic care acoperea gruparea și nu se spărgea niciodată. Erau transparente și elastice și...stranii. Nu erau partea mea favorită. Prima mașină înaintează, iar balonul magic se ține lipit de autovehicul, se întinde și își schimbă forma până când pare că în orice secundă se va sparge. Și exact în acel moment mașina trece prin granița-balon, ieșind de pe teritoriul grupării.
Prin aceeași procedură trece fiecare mașină și fiecare persoană din interior. Ți se tăia respirația când treceai prin balonul de săpun, iar urechile îți țiuiau, dar ușurarea care te acaparează când ajungi pe teritoriul neutru nu se poate compara cu nimic altceva. Actonii alături de mine au expirat zgomotos.
Toate șoselele și casele au rămas în urma noastră. Acum eram pe un drum ce semăna mai mult cu o cărare lată, înconjurată de copaci verzi și iarbă gălbuie. Soarele era aproape de creștetul cerului și în mașină se făcea cald. Câteva geamuri au fost deschise spre fericirea mea. Interiorul palmelor îmi transpira. La un moment dat, mașina în care era Cora a cotit la dreapta pe un alt drum. Sora mea nu venea cu actonii, ci pleca la o școală de corecție, o închisoare cu mai multe drepturi după cum ar zice Orion.
Mi-am oferit un moment de relaxare și mi-am sprijinit capul de spătarul scaunului. Toate pistoalele posibile au fost îndreptate spre mine când m-am mișcat. Era dimineață și eu deja eram extenuată. Încercând să rămân trează, am așteptat răbdătoare să ajungem în gruparea Acton.
Și am ajuns acolo peste aproximativ jumătate de oră, după spusele ceasului meu. Am simțit schimbarea de atmosferă aproape instant.
Mi-am întins gâtul ca să văd totul mai bine. În locul ierbii galbene erau începuturi de străzi. În față se vedea un alt balon de săpun care acoperea gruparea, iar în depărtare zăream siluetele unor fabrici și uzine. Creierul meu procesa cel mai bine informația prin comparare, așa că asta am făcut. Cel mai evident era că aerul era străin și nu ca acasă. Și totul părea cumva mai întunecat... În memoria mea, gruparea Aircomb se arăta în nuanțe de galben, roșu și verde. În schimb, gruparea Acton părea albastră, gri și neagră. În ciuda circumstanțelor, întunecimea acestei grupări nu mi se părea rea sau negativă. Era răcoritoare. Ieșeam din zona mea de confort. Parcă tocmai băusem o limonadă rece.
Era straniu că îmi plăcea. Nu am mai fost vreodată aici.
Singura similaritate era granița-balon și senzația pe care o aveai din cauza ei.
Când am trecut pe partea cealaltă a graniței am fost, într-un cuvânt, șocată. Blocuri și case în nuanțe albastre ocupau fiecare centimetru liber. Erau niște zgârâie-nori, cu geamuri ca oglinda și lumini deasupra fiecărei uși. Șoselele gri parcă erau lustruite și reflectau norii grei și plutitori. Peste tot unde priveam vedeam aceste clădiri uimitor de gigantice în stiluri și forme diferite, dar toate asemănătoare în felul lor. Era Raiul unui perfecționist.
Trotuarele erau pavate cu pietre negre ovale și pietricele gri în spațiile libere. Nenumărate persoane mergeau pe propriile picioare, cu bicicleta sau conduceau o mașină, iar zarva nu-mi era cunoscută. Populația grupării Acton era mai mare decât a noastră și acum, când eram pe teritoriul lor, era evident.
Vântul prevestea o ploaie și îmi flutura părul. Priveam pe toate geamurile ca un maniac, stârnind de la actoni mormăieli enervate și priviri urâte. Însă eu priveam alți actoni care ieșeau sau intrau în blocuri, în oficii, în magazine sau pe alei suspicioase. Era o grupare atât de aglomerată!
Și era zi, dar parcă era noapte.
Cred că eram mult prea obosită pentru o analiză corectă a grupării.
Cel mai tare m-a stupefiat casa conducătorului, adică a familiei Morton. Era ditamai castelul, la fel de înalt ca celelalte clădiri, dar mai impresionant. Turnurile cu acoperiș negru străpungeau balonul de săpun care acoperea gruparea, iar pe vârfurile lor stăteau intimidante flaguri al căror fluturare o auzeam din mașină. Cărămida castelului părea indestructibilă, iar geamurile mai mult ca sigur erau antiglonț. Tot aerul vibra în jurul lui și simțeam mișcare din cel mai înalt turn până adânc sub pământ. Existau și nivele subterane, probabil pline de documente secrete, arme sau alte metode de tortură la care nu voiam să mă gândesc. Ușile din lemn întunecat și dur erau păzite de două femei ale căror mâini și sulițe ardeau. Mi-am dat seama că asta era abilitatea lor, dar constatarea nu le-a făcut mai inofensive.
Am ieșit cu toții din mașini și de parcă mi-a simțit uimirea, Zakar s-a întors spre mine. Un rânjet demn de un premiu a înflorit pe fața lui.
"Casă dulce casă..." a șoptit el, apoi a scos un râset scurt. Am înghițit în sec, înfricoșată de soarta mea.