Când mă gândesc că am scris atâta și tot mai am destul până se termina cartea mă apucă amețeala. Nici nu îmi vine să cred că mi-a venit o astfel de idee acum șase luni și că am ajuns atât de departe. Aș vrea să scriu și cartea a doua dar stau în dubii...
Vă las să citiți. Vă pup pe toți!
Capitolul Douăzeci și Patru
Știți cum este să te simți gol? Și nu mă refer la sensul propriu al cuvântului, la aspectul fizic, trupesc ci la sentimentul acela pe care îl ai atunci când o parte din tine este, efectiv, ruptă cu forța, lăsând nimic în urmă. Doar. Un. Gol.
Așa m-am simțit timp de câteva zile bune, ore în șir, în care nu am făcut altceva decât să lenevesc în patul mult prea confortabil al Patriciei. La început îmi părea rău că nu le puteam lăsa intimitatea mult dorită lui Gabi și Patricia, dar ei au insistat să rămân cu ei. Și cel mai rău lucru era că puteam să citesc emoțiile și sentimentele în ochii lor ce mă priveau mereu cu tristețe. Mă durea îngrozitor să îi las să mă vadă în acea stare deplorabilă, dar nimic nu mergea. Nimic și nimeni nu mă putea face să mă ridic din pat. Refuzam orice ajutor ce consta în mâncare și apă. Abea dacă înghițeam trei guri de apă până la sfârșitul zilei și știam că am slăbit foarte mult.
Puteam să simt asta în felul în care corpul îmi răspundea la comenzi. Ăsta dacă îmi răspundea.
Ryder a încercat să mă viziteze de mai bine de cinci ori de când am căzut în acea depresie oribilă, dar eu am refuzat să-l văd. Nu puteam să-l mai privesc în ochi de când mi-a spus că era îndrăgostit de mine. Deși îmi doream cu toată ființa să îi spun și eu același lucru, să îl sărut ca să fac umplu golul din mine, nu puteam. Nu puteam să-l las să mă distragă de la scopul meu, de la ce trebuia să fac.
Răzbunare. Acesta era singurul gând care îmi bântuia mintea de dimineață până seara. Răzbunare pe toți cei care m-au trădat, mi-au amenințat prietenii și pe cei care mi-au distrus familia.
În cea de-a patra zi în care nu am fost nimic mai mult decât o legumă uscată, m-am ridicat din pat. La început, corpul meu îmi era mai mult străin și totul părea a fi un vis pe care nu îl putem controla, de parcă eram o păpușă mânuită de altcineva. De îndată ce am atins suprafața rece a podelei, un tremur mi-a cuprins trupul, trezindu-mă, în sfârșit la viață.
Cum au reușit lucrurile să meargă atât de departe? Ce ar fi făcut Emily dacă m-ar fi văzut în halul acela? Ar fi fost dezamăgită.
De aceea trebuia să îmi revin. Și repede.
Pentru început, am vrut să scap de hainele pe care le-am purtat patru zile încontinuu. Eram sigură că arătam îngrozitor, de aceea am sărit direct în cabina de duș. Am stat acolo aproape o oră și jumătate, având nevoie să-mi spăl pielea de orice urmă ce-mi aducea aminte de zilele trecute. Un duș fierbinte nu era chiar pe lista lucrurilor mele favorite, dar în acel moment, apa era singurul lucru care putea să mă calmeze și să mă aducă înapoi cu picioarele pe pământ.
Numai după ce am terminat mi-am dat seama că nu aveam schimburi.
Să merg pe holurile academiei numai cu un prosop acoperindu-mi părțile cele mai importante nu era o opțiune, dar nici nu puteam să iau nimic de la Patricia pentru că hainele ei erau pur și simplu prea mici. Așa că am început să scotocesc prin lucrurile lui Gabi, cu toate că mi se părea teribil de greșit să port hainele lui.
În cele din urmă m-am decis asupra unui tricou extrem de larg, chiar și pentru Gabi, care îmi ajungea până la genunchi. Atât de mare era încât începeam să cred că nu era tricoul lui, dar nu aveam de ales.
I-am furat și o pereche de boxeri, care din fericire nu se vedeau pentru că erau acoperiți de acel tricou, apoi am ieșit din camera lor, simțindu-mă, oarecum, fericită pentru că lăsam acea cameră în urmă. Nici nu voiam să îmi imaginez câte lucruri s-ar fi putut în tâmpla intre pereții academiei în timp ce eu am stat în pat, secată de energie și, mai rău, de voință.
Spre surprinderea mea, holurile erau pustii. Deși toată clădirea academiei era împărțită în mai multe corpuri unde dormeau sute de studenți, nu se auzea nici musca în acel moment. De obicei, când mă plimbam pe holuri nu mă puteam concentra din cauza vocilor, al murumurului intermitent și ale zgomotelor din spate ușilor. Ceva era în neregulă.
Mi-am croit drum spre apartamentul unde se afla camera mea, fără a da peste cineva, nici măcar un profesor sau o femeie de servici, care în mod normal era nelispsită oriunde ne-am fi dus. Când am ajuns la ușă de la apartament am simțit cum anxietatea punea stăpânire pe mine. Nu mai venisem acolo de aproape o săptămână și nici măcar nu o mai consideram propria mea cameră. Desigur, lucrurile mele erau acolo, dar din cauza Lisei nu am reușit niciodată să mă acomodez. Contrastul dintre ce două jumătăți de cameră era prea greu de suportat. Cine știe ce s-o mai fi întâmplat între timp? Probabil că îmi mutase din nou toate lucrurile.
În final, mi-am făcut curaj și am intrat, doar pentru a rămâne cu gura căscată.
Imaginați-vă ce față am făcut când am văzut tot apartamentul întors pe dos. La propriu. Nimic nu mai era la locul lui : toate dulapurile, birourile și fotoliile erau răsturnate, covoarele erau răsucite, lăsând la vedere podeaua din lemn pal, care era acum acoperit cu urme noroioase de ghete. Ca să nu mai zic și de cioburile de la geamurile sparte ce erau împrăștiate peste tot prin încăpere, făcând misiunea de a rege pe acolo în picioare goale aproape imposibilă. Din fericire, nu era nici o urmă de sânge, ceea ce îmi spunea că spargerea a avut loc în timpul petrecerii.
Asta însemna că ei au știut că eu aveam să fiu acolo.
Camera nu era într-o stare mai bună. Nici jumătatea mea nici cea a Lisei nu a rezistat atacului. Cel mai rău îmi părea după cărțile pe care avusesem de ani de zile și pe care le prețuisem ca și când ar fi fost aur, iar acum nu erau nimic mai mult decât niște file rupte din coperți, mototolite și distruse. Începusem să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile ar fi decurs altfel. Dacă aș fi rămas în cameră...
O amintire din noaptea petrecerii m-a lovit din plin. Înainte de a pleca din cameră, lăsasem de izbeliște harta cu pasajele secrete, iar acum cine știa pe unde se afla. Panicată, am început să răscolesc prin cameră după acea foaie de hârtie care putea să mă coste nu numai propria viață, dar și a altor persoane care nu greșiseră cu nimic. Doar că mi-au fost prieteni. Pasajele secrete erau singurele lucruri pe care îl aveam ca avantaj față de cel care voia să mă omoare. Pierderea lor putea să însemne pierderea luptei. Fără ele, nu aveam nimic. Nici un avantaj.
Eram disperată. Uitasem de scopul cu care venisem acolo, uitasem că nu purtam decât un tricou și o pereche de boxeri largi. Uitasem de tot. Simțeam cum inima îmi zvâcnea în piept, gata să explodeze de frică.
Trebuie să fie pe-aici pe undeva, îmi tot spuneam.
- Ce tot faci? o voce cunoscută m-a făcut să înlemnesc.
Știam acea voce.
- Zach! am strigat, surprinsă de cât de fericită eram să îl văd.
I-am sărit în brațe, fără să fiu intimidată de faptul că singurele bariere dintre noi erau foarte de subțiri. Nici pe el nu l-a interesat acel lucru, pentru că brațele sale s-au încolăcit în jurul taliei mele cu putere, strângându-mă la pieptul său. Nu-mi venea să cred cât de mult îmi lipsise Zach. Din ziua petrecerii, am știut că puteam să am încredere în el, pentru că și el fusese drogat. Nu mai încăpea îndoială.
- E bine... Sunt aici, mă asigură el, strângându-mă până în punctul în care am simțit o durere în umărul meu stâng,unde fusesem împușcată.
- Zach... Umărul meu...
- La dracu, am uitat! spuse el și îmi dădu drumul imediat. Deci nu știu dacă să te omor sau nu... Ești de-a dreptul nebună!
- Chiar toată lumea mă consideră dusă cu pluta?
- Poți să ne condamni? se răsti el în timp ce îmi arunca priviri ucigătoare. La naiba, cum o să te mai aperi cu brațul imobilizat?
Deși îngrijorarea pe care o emana el în acea moment era copleșitoare, puteam să văd cât de fericit era să mă vadă din ochii lui.
- Nu mai înjura atâta. Sunt în viață, nu?
Zach pufni.
- Voi înjura cât vreau, spuse el. Ești un viață, dar chiar te durea dacă erai și întreagă?
Am râs, recunoscătoare că mai pot să fac așa ceva.
- Și cu ce ești îmbrăcată? m-a întrebat Zach după ce m-a analizat cu atenție.
- Ei bine... Cu haine?
- Văd asta. Cu hainele cui mai exact?
- Gabi. Nu aveam cu ce sa mă îmbrac.
Zach își ridică o sprânceană încercând să pară suspicios dar amândoi știam că Gabi era imposibil de sedus. Inima lui era aparținea altei fete.
- Ar trebui să te schimbi, până nu te vede cineva cu mai puțină încredere în tine.
Dar cu ce? mă întrebam eu. Dulapul meu era răsturnat și golit de orice lucru se aflase la un moment dat acolo. Hainele pe care le-am avut în el erau împrăștiate în toate colturile camerei și rupte, astfel încât nu puteam să găsesc un obiect vestimentar încă întreg. Atacatorii probabil că s-au distrat la nebunie când au umblat prin sertare, mai ales în cel cu lenjerie intimă.
- Cred că am nevoie de o nouă garderobă, am spus fără să îmi iau privirea de la priveliștea din fața ochilor mei.
- Ai dreptate. Vin-o cu mine. Mai am niște haine care s-ar putea să ți se potrivească.
- Mă simt nevoită să refuz. Nu am chef să port hainele unei fete necunoscute cu care te-ai culcat.
Zach începu să râdă, de parcă tocmai am spus cel mai amuzant lucru din lume.
- Sunt hainele surorii mele.
Asta m-a lăsat cu gura căscată. Nu îl cunoșteam pe Zach de prea mult timp, dar el îmi povesti se anumite amănunte din viața lui. Știam că părinții lui erau divorțați printre multe altele, dar habar nu am avut că el avea o soră.
- Mai venea din când în când pe la academie pentru că ne înțelegeam bine. Trăiește cu tatăl meu și nu ne vedem prea des. De aia nu ți-am spus.
- Ai spus la trecut. Acum nu vă mai vorbiți? am întrebat, arzând de curiozitate.
- Nu... Nu mai vorbim. Pur și simplu a rupt legătura acum câteva luni, fără niciun motiv.
Puteam să citesc tristețea în vocea lui. Înțelegeam de ce sora lui era un subiect destul de delicat, despre care nu nu voia să vorbească. Cel puțin nu încă. Iar eu nu aveam de gând să îl forțez.
- Îmi pare rău, Zach. Poate are nevoie de timp? Nu știu ce să zic.
- Nu e nevoie să spui nimic. Hai să mergem, m-a îndemnat el, schimbând repede subiectul.
Am dat din cap aprobator și l-am urmat afară din camera distrusă. Numai că, odată ce am ajuns în sufrageria apartamentului, am dat peste ultima persoană pe care voiam să o văd și pe care voiam să o evit cât mai mult posibil.
Ryder.
Puteam să jur că de îndată ce privirea lui a aterizat asupra mea, întregul corp i s-a încordat până în punctul în care puteam să văd conturul fiecărui muschi din el prin tricoul negru pe care îl purta și perechea de blugi un pic cam strâmți pentru propriul meu confort. Mai avea puțin și scotea aburi pe urechi dacă mai continua așa.
Zach a observat schimbarea ce s-a produs în aer și tensiunea ce creștea cu viteza luminii, așa că a spart el gheața.
- Ryder! Ce faci aici?
El își dezlipi privirea de pe mine și își întoarse atenția asupra lui Zach, care încerca să învioreze situația cât mai mult, dar nu reușea decât să îl enerveze mai tare pe Ryder.
- Se auzeau zgomote din cameră. Am crezut că s-au întors atacatorii.
- A, nu. Asta eram eu, scormonind prin ce a mai rămas din ea, am spus fără să mă uit în ochii lui.
Ryder nu a spus nimic, dar în acel moment aș fi preferat orice în afară de liniștea ce se instalase încă o dată.
- Cu ce ești îmbrăcată? întrebă el cu o voce ce îmi arăta că nervii lui erau la limită.
- Cu haine.
Zach nu s-a mai putut abține și a început să râdă. Probabil că pentru cineva care nu făcea nimic mai mult decât să ne privească era cu totul hilar să vezi fața furioasă a lui Ryder și felul în care stăteam eu numai în acel tricou și boxeri. De ar ști că port boxerii aceia pe dedesubt...
- Nu înțeleg ce e așa de amuzant, Zach. Până la urmă a fost greșeala ei că a nimerit un tricou din garderoba lui Gabi care îmi aparține mie, de fapt.
Cu asta, el a aruncat practic o bombă asupra mea. Deci de aceea era tricoul atât de mare! Acum totul avea sens.
- De ce nu ai luat ceva din hainele Patriciei sau de ce nu ai trimis pe cineva să îți aducă haine în loc să umbli prin academie... așa.
Dacă nu aș fi fost conștientă de sentimentele lui pentru mine, aș fi crezut că el chiar mă urăște. Totul lui era rece, amenințător, exact ca și poziția în care se afla. Cu toate acestea, nu m-am putut stăpâni emoțiile care dansau în mine sau sângele ce mi s-a urcat la față, înroșindu-mi obrajii.
Ryder se bucura de reacția mea.
- Ei bine, nu era nimeni în cameră, așa că ce puteam să fac? Oricum nu e nimeni pe hol. E mai pustiu decât la biblioteca unei scoli pentru delincvenți. Apropo, ce se tot întâmplă?
- Zach a fost, mi-a spus, ignorând întrebarea.
Deci Zach era motivul pentru furia lui Ryder. Îmi venea să râd, dar mă distram mult prea bine.
- Și tu . Deci ar trebui să plec, pentru a-mi lua niște haine mai decente, nu? Poate mă mai întâlnesc cu vreo doi-trei rezidenți care vor fi drăguți și îmi vor răspunde la întrebare, am zis, punându-mi mâinile pe șolduri.
Acea mișcare l-a afectat foarte tare. Tricoul se ridicase destul cât să se vadă boxerii pe care îi purtam pe dedesubt, iar faptul că mi-am îndreptat spatele pentru a-i arunca o privire intensă mi-au făcut ca sânii să iasă în evidență. Probabil că altcineva s-ar fi acoperit cât mai repede, dar eu nu eram jenantă de propriul meu corp. Nu eram dezbrăcată în fața lui, deci demnitatea mea rămânea intactă.
- Da, vor fi foarte drăguți să te asculte ca să te poată dezbrăca din priviri.
- Înseamnă că și tu ai făcut asta.
Dacă Zach ar fi avut curajul, probabil că ar fi bătut palma cu mine.
- Ești cam tupeistă pentru cineva care e semi-dezbracat.
Am pufnit.
- De câte ori îmi vei mai arunca asta în față? De ce te deranjează atât de tare?
- Știi foarte bine de ce.
- Nu, nu știu!
Îmi aruncă încă o privire otrăvitoare.
- Am tot dreptul să fiu enervat, Maze. Din câte știu, eu sunt cel care a recunoscut că...
- Puteți înceta odată?! se răsti Zach, întrerupându-l la timp. Abea și-a revenit, iar... discuția asta nu ajută pe nimeni! Mare, vin-o să-ți dau niște haine.
Ryder mai avea puțin și exploda. Dacă înainte nervii lui fuseseră la limită, acum au trecut de ea. Eram fericită că Zach a intervenit pentru că, altfel, lucrurile ar fi decurs altfel. I-am aruncat o ultimă privire lui Ryder apoi am ieșit din cameră, lăsându-l în urmă
Nu puteam să explic cât de fericită eram să fiu îmbrăcată în haine curate, care încă mai purtau mirosul plăcut al detergentului folosit pentru a fi spălate. Și să nu uităm că acele haine îmi veneau ca niște mănuși, de parcă fuseseră făcute pentru mine.
- Mersi, Zach. Îți rămân datoare, am spus, aranjându-mi bluza albastră pe care o aveam pe mine.
- N-ai de ce. Nu-s hainele mele, mi-a spus cu o urmă de amuzament.
- Scuze dacă sunt prea băgăcioasă, dar câți ani are sora ta?
Zach îmi zâmbi ușor și închise ușa de la dulapul lui. Nu mai fusesem până acum în camera lui, dar nu era nimic deosebit la ea. Se vedea clar că nu petrecea prea mult timp acolo, pentru că nu avea nici o carte, nici o poză cu familia lui sau cu altcineva pe noptiera de lângă pat, iar totul era la locul lui.
- Nu ești băgăcioasă. Împlinește nouăsprezece într-o lună.
Am rămas surprinsă.
- Sunteți gemeni? am întrebat.
Zâmbetul lui Zach s-a mărit și mai tare, arătându-i dantura perfectă
- De unde ți-ai dat seama?
- Păi și tu ai optsprezece ani. Ori sunteți gemeni ori v-a făcut unul după altul, lucru de care mă îndoiesc.
Ceva nu era bine. Am știut din totdeauna că gemenii sunt foarte apropiați unul de altul, chiar dacă se mai ceartă. Mi se părea foarte neobișnuit ca unul dintre gemeni să rupă legătura cu celălalt atât de brusc, dar nu aveam să-l întreb mai multe pe Zach. Nu voiam să-l întristez mai tare.
- Poate că ar fi timpul să îmi spui ce se întâmplă în academie, am zis.
Expresia lui se schimbă atât de brusc încât am început să mă întreb dacă eram pregătită pentru adevăr.
- Poate că ar trebui să vezi cu ochii tăi.
Zach nu a așteptat vreo reacție de la mine, ci s-a ridicat direct în picioare, pornind deja spre ușa camerei. L-am urmat, deși eram un pic speriată de ce avea să îmi arate și curioasă în același timp.
Am străbătut zeci de holuri. Dacă nu aș fi memorat fiecare colțișor al clădirii cu ajutorul memoriei mele de elefant, aș fi început să fiu suspicioasă, dar așa știam unde mergeam. Zach mă ducea în inima academiei, unde se adunau toți studenții înainte de ore, în locul cel mai populat.
Nu puteam să înțeleg de ce mă ducea tocmai acolo, iar imediat ce am ajuns am devenit și mai confuză.
Lucrurile de la petrecere nu fuseseră strânse nici acum, rămânând toate în același loc. Sticle de șampanie, pahare, farfurii și confetti erau împrăștiate peste tot ca și când petrecerea ar fi fost abea acum o zi. Dar cel mai ciudat era faptul că nimeni nu era acolo ; nici un student, nici un profesor, nimeni! Nu mai era nimeni în academie.
- Zach, unde sunt toți studenții? am întrebat.
El arăta de parcă îl durea să îmi spună adevărul sau, mai degrabă, de parcă și-ar face curaj.
- Au plecat aproape toți, a aruncat el bomba. De îndată ce petrecerea s-a terminat, mama a fost nevoită să le explice tot ce se întâmplă și de ce Emily a fost ucisă. Bineînțeles că părinții au auzit și și-au chemat odraslele acasă până când pericolul este înlăturat. Au mai rămas doar rezidenții, care au refuzat să plece și câțiva studenți.
Nu am știut ce să zic. Adevărul era că nu fusesem atât de șocată de acea veste, pentru că niciun părinte nu ar vrea să-și pună în pericol copiii. Ba chiar puteam să respir ușurată că au plecat, pentru că atâția studenți nu făceau altceva decât să me încurce, oricât de ciudat ar suna asta.
- Unde e mama ta? Vreau să vorbesc cu ea.
Zach s-a gândit de două ori înainte de a răspunde.
- Vine în curând. Momentan, cred că ar trebui să vorbești cu altcineva, îmi spuse Zach, uitându-se ceva din spatele meu.
Confuză, m-am întors și mi-am văzut coșmarul întruchipat.
- Trădătorule! am strigat, simțind cum nervii mei mai aveau puțin și explodau. De ce ai venit aici? De ce ai mai venit când știai ce s-a întâmplat? Chiar nu ai nimic pe conștiință știind că totul e din vina ta?
Deși Adam stătea la câțiva metri de mine, probabil pentru că a știut cum aveam să reacționez, puteam să ajung la el în mai puțin de câteva secunde. Voiam să îl lovesc, să îi trag pumni și să urlu în urechea lui că va putrezi în iad, dar mâna lui Zach m-a apucat de umărul sănătos pentru a mă opri.
- Tu ce dracu faci? am spus, fără mai fiu în stare să îmi stăpânesc limbajul. De ce nu e la închisoare? De ce nu e interogat pentru ce a făcut?
- Crede-mă, Maze. Și noi am făcut la fel când l-am văzut pentru prima dată, acum o zi.
- E de o zi aici și încă mai e în libertate?!
Zach pufni. Trebuia să se fi așteptat la această reacție, mai ales din partea mea.
- Da. Maze, ascultă ce are de spus înainte de a-l omorî, te rog. El ar putea să te salveze, pe tine și pe academia asta.
Nu știam ce să fac. Mă uitam fix în ochii lui Adam în încercarea de a găsi orice dovadă că el era aici pentru a ne vinde mai multe gogoși, dar nu găseam nimic. El nu îndrăznea să își ia privirea de pe mine, dar eu avea așteptam ca el să facă asta, pentru că ar fi fost un de de slăbiciune. Dar nu, Adam stătea nemișcat, ca o statuie, așteptându-mi răspunsul la ceea ce a spus Zach.
- Ai un minut.
Adam inspiră ușurat, apoi făcu un pas înspre mine.
- Nu te condamn pentru faptul că mă urăști sau pentru că mă vrei mort. Merit asta...
- Și încă multe altele, am adăugat eu.
- Maze, mârâi Zach în spatele meu.
- Nu, e în regulă. Merit tot ce spui Maze, pentru că m-am îndoit de nevinovăția părinților tăi, pentru că am lăsat totul să meargă prea departe. Vezi tu, el ne-a hrănit cu minciuni oribile cu privire la ai tăi. Ne spunea că ei au vrut să ajungă la putere prin studenții care ajungeau foarte departe în domeniul politic și militar. Ne spunea că tu vei fi arma lor supremă, că de îndată ce vei crește vei vrea să le iei locul și să le continui planul pentru că tu ești singura moștenitoare a academiei. Până când nu erai și tu moartă, nimeni nu se putea atinge de ea, pentru că părinții tăi au avut grijă de aceste aspecte. . În toți aceșt timp te-au cautat peste tot, în timp ce eu stăteam la academie în cazul în care te întorceai...Dar am început să mă îndoiesc de ce ne spunea și când ai venit la academie nu am putut să te omor.
Iar acum începe cu clișeele, îmi spuneam în minte.
- Da, m-am îndrăgostit de tine. Dar acesta nu era singurul motiv. Când am auzit că părinții tăi fuseseră omorâți când nu aveai nici cinci ani, am vrut să știu de ce nu ți-a dat nicio șansă. De ce voiau să omoare un copil? Existau atâtea căi mai ușoare și totuși el voia atât de mult să te omoare.
Deveneam din ce în ce mai curioasă. Știam că Adam spunea adevărul pentru că unele dintre acele lucruri le știam deja, de la Kaleb.
- Personajele negative nu au fost părinții tăi. Ci cel care te vrea moartă. Acesta e planul lui ; el vrea toată puterea pe care o conferă această academie pentru el.
Avusesem dreptate când i-am zis lui Kaleb că părinții mei nu ar fi putut să facă așa ceva. Deși nu mai țineam minte mai nimic despre ei, știam de la unchiul meu, de la William și de la Martha ce fel de persoane au fost și câtă iubire fusese în ei.
- Chiar și așa, cum are el de gând să pună mâna pe academie? Nu are nicio legătură cu ea.
Adam îmi ocolesc privirea de data aceasta. Începeam să cred că era ceva mai mult decât o simplă dorință de a avea putere.
- Ce e? Ce mai ascunzi acuma? am întrebat.
Chiar înainte ca el să răspundă, ușile de la intrare s-au deschis larg. În pragul ușii se afla doamna Hoffman, Will, Martha și... unchiul meu.
- Ce e cu pantalonii ăia, Maze? Ți se vede fundul de la o poștă!