Roteam mâncarea prin farfurie cu furculița, iar sunetul ascuțit de metal pe ceramică mă făcea să icnesc. Luam ocazional câte o îmbucătură, dar starea în care eram nu mă prea lăsa să mănânc cât doream. Blestemam în gând puterile lui Jakoda de a mă influența să stau până târziu cu el, în ciuda zilelor extenuante în care am fost pierdută. A trebuit să mă trezesc devreme din cauza actonilor nenorociți și acum practic dormeam cu ochii deschiși. Toată familia Holt se comporta normal, Jakoda era plin de viață deoarece era normal pentru el să doarmă șase ore pe noapte, dar eu nu eram în stare să stau trează fără o distragere.
Voiam atât de mult să îmi pun coatele pe masă și să stau cât mai confortabil posibil, însă nu puteam când eram înconjurată de atâția oameni. Măcar apreciam efortul lui Tyson de a izgoni familia Morton în sala de mese și aveam un moment de singurătate.
"Astrid. Dormi?" mă întreabă deodată Jakoda, făcându-mă să tresar. Clipesc des și mai am puțin până să îmi dau câteva palme ca să revin la realitate.
"Ăăă, nu. Nu dormeam." spun eu și îmi dreg glasul când ochii tuturor se îndreaptă spre mine.
"Pot să îi intimidez pe actoni ca să te lase să te mai odihnești câteva ore." zice Tyson cu foarte multă seriozitate. Părul negru îi acoperea fruntea, făcându-i ochii să arate mai închiși la culoare, iar ridurile mai accentuate. Melanie dă fervent din cap, privindu-mă cu ochi blânzi. Arăta de parcă era gata să lupte pentru odihna mea. Îmi frec o mână peste față, simțindu-mă din nou vinovată.
"Sunt bine. O să fiu okay." mint eu cu splendoare. Îmi las capul în jos și îmi umplu gura cu mâncare ca să evit altă discuție. Nu voiam odihnă, pentru că asta nu va schimba nimic. Peste două ore voi fi în mașina care duce spre gruparea Acton.
"Ne poți suna oricând, Astrid. Nimeni nu îți interzice să deții un telefon." spune Melanie cu un zâmbet călduros pe față. Ea își întinde mâna peste masă ca să o pună peste a mea. "O să poți participa la toate întâlnirile Consiliului printr-un apel video și vei discuta cu noi zilnic, pur si simplu nu vei fi acasă."
"O să fie totul la fel dacă îți închizi ochii și îți imaginezi asta." zice Jakoda, dând din umeri cu un rânjet copilăresc pe față.
"Insinuezi că ar trebui să stau toată ziua închisă în cameră ca să vorbesc cu tine la telefon?" întreb eu calmă, iar băiatul dă din cap. "Atunci îmi va face plăcere." pufnesc eu amuzată.
"Problema e că nu te vei putea apăra. Gruparea Acton a fost una din cele atacate." murmură Tyson cu glasul lui răgușit. Cuvintele lui îmi amintesc brusc de continuarea pedepsei mele: nu îmi voi putea folosi abilitățile în primele două săptămâni. E un chin să fiu la fel de neajutorată ca un muritor de rând. Voi fi expusă oricărui pericol...
"Dacă tot am ajuns la acest subiect," spun eu grăbită, amintindu-mi un detaliu important, "încă nu știu ce sunt yadiile."
Împrejurările confortabile se tensionează într-o fracțiune de secundă. Melanie își lasă ochii spre masa din lemn, iar Jakoda își strânge buzele într-o linie fină. Mă încrunt. Ei știau. Tyson își sprijină bărbia de degetele lui încrucișate și respiră lent.
"Lumea noastră are forma unei sfere împărțite în două." începe conducătorul să spună, deși nu arăta bucuros de a-mi vorbi despre acest subiect. "În partea de sus suntem noi și grupările noastre. Există rivalități pe ici, pe colo, dar majoritatea suntem pașnici. În partea de jos însă, sunt yadiile.
Muritorii i-ar numi demoni, dar aici îi numim yadii. Sunt creaturi ostile care dețin abilități așa cum deținem noi. Se spune că în vremurile antice existau ființe fără control cu părți bune și rele în ele, însă de cele mai multe ori cea întunecată era predominantă. Ființele au avut copii și tot așa din generație în generație partea bună s-a distanțat de cea rea. Într-o zi s-au născut copii doar cu abilități considerate bune și copii doar cu abilități rele.
A fost scris un armistițiu că cei buni vor ocupa partea de sus a lumii, iar cei rei partea de jos. După cum ți-ai dat seama, cei rei sunt yadiile. Cele două tabere nu s-au împăcat bine niciodată, dar au fost construite portale care duc de sus în jos și invers, pe care le numim porți."
Capul mi se învârte cu toate informațiile noi, iar micul dejun a fost uitat în totalitate. Toți ochii erau pe Tyson. Bărbatul se sprijină de spătarul scaunului și își strânge mâinile la piept cu o expresie plină de dispreț.
Am mai auzit că pământurile noastre erau împărțite pe regiuni, dar de două lumi complet opuse? Digeram cuvintele lui Tyson de parcă aș avea o gaură neagră în loc de creier.
"Totul a fost bine până acum trei decenii. Yadiilor nu le mai ajungea partea lor de lume, chiar dacă populatia lor e mai mică decât a noastră. Și astfel au început să atace. Ieșeau cu miile prin porți și atacau grupări, le furau bunurile și răpeau copiii doar pentru a cere și mai mulți bani în schimb. Din cauza lor multe grupări au murit și acum sunt teritorii goale. Lumea noastră era devastată, iar yadiile începeau să ocupe grupări distruse."
Gheare înghețate trec peste spatele meu, iar gura mi se usucă. Simțeam un nod în gât, iar o nouă frică a apărut față de creaturile demonice. Degetele îmi tremurau pentru că am trăit în neștiință atâția ani. Și cât de recente au fost aceste evenimente...
"Luptam din greu ca să îi alungăm. Eu și Melanie eram de vârsta voastră pe vremea când acel război era aproape finisat și luptam cot la cot." zice Tyson, iar o oarecare blândețe apare în ochii lui când își privește soția. "Haosul a durat un deceniu și câțiva ani. Totul a luat sfârșit în luna în care câțiva copii din gruparea Acton au fost luați de yadii. I-au torturat și traumatizat pe viață. Actonii au adunat oameni extrem de puternici și după ce au salvat copiii, au sigilat, alături de alte grupări, toate porțile. Yadiile rămase în afara lumii lor erau neajutorate."
M-am abținut din a-mi duce mâna peste gură sau din a-mi trage șuvițele de păr, obicei pe care îl aveam când eram șocată. Tyson, la fel ca soția lui, aveau o expresie pierdută și tristă, deoarece erau încă tineri pe vremea acelui război. Jakoda a oftat și s-a făcut mic în scaunul lui. Niciunul dintre noi nu a trecut prin asta și, într-un fel, eram recunoscătoare. Eram, deasemenea, terifiată de soarta acelor copii din gruparea Acton. Oare erau încă în viață? Mă rugam ca răspunsul să fie da.
Voiam să mai întreb ceva despre de ochii colorați ai yadiilor și să îi distrag pe cei doi conducători de la amintirile chinuitoare, dar s-au auzit voci și pași pe hol. Erau actonii, care și-au terminat micul dejun și se pregăteau de plecare. Am aruncat o privire spre ceasul de pe încheietura mea și am observat că mai aveam o oră la dispoziție ca să îmi adun lucrurile de acasă.
"E timpul?" întreabă Jakoda, deodată întristat. Aprob lent, deja simțind agonia despărțirii. Nu voiam să plâng, dar expresia prietenului meu îmi rupea inima. M-a făcut să vreau să îi accept invitația de a fugi împreună. Sprâncenele i s-au apropiat una de alta, iar ochii turcoaz îi străluceau plini de lacrimi ascunse.
"Îmi pare rău." șoptesc eu, simțind nevoia să zic asta. Tyson a încuviințat, acceptându-mi scuza. Ușa bucătăriei s-a închis împinsă de abilitatea lui ca să înăbușească glasurile actonilor.
Melanie s-a ridicat prima, iar eu i-am urmat exemplul. Ne-am strâns în brațe, capul meu pe umărul ei, iar obrazul ei lipit de tâmpla mea. Îmbrățișarea ei era ceea ce am avut nevoie toată viața: era plină de dragostea unei mame, de siguranță și de consolare. Am suspinat sonor, pentru că ultima dată când am fost ținută în brațe de propria mamă era când încă nu puteam merge singură.
"Ai grijă și stai în siguranță. Nu uita că nu a fost vina ta în totalitate, așa că nu te lăsa doborâtă." zice ea, mângâindu-mi spatele. Dau din cap și îmi închid ochii când îl simt pe Jakoda în spatele meu. Brațele lui mă înconjoară până ajung pe umerii mamei lui, iar capul lui se sprijină pe al meu.
Și stau în îmbrățișarea lor care exprima mai mult decât un milion de cuvinte de rămas bun. Între timp, Tyson a venit în dreapta mea și ne-a îmbrățișat pe toți cu brațele lui lungi. Erau patru inimi care băteau în sincron și nimic nu le putea schimba ritmul. Doar una dintre ele va lipsi pentru o perioadă, iar celelalte vor cânta mai tare în lipsa ei. Eram o familie cu propriile ei legături ciudate și cu noduri strânse. Speram că atunci când un nod se va duce, celelalte să nu se destrame.
* * *
Uram din tot sufletul să văd cele trei mașini blindate parcate în fața casei mele. Strângeam telefonul în mâini, iar mușchii mă dureau la cât de tare îi încordam. Simțeam ochi pe mine din toate direcțiile și anume din această cauză nu puteam face nimic altceva decât să privesc în față și să tac. Voiam să îi trimit mesaje lui Jakoda, deși l-am văzut cu doar câteva zeci de minute în urmă, dar pistolul pe care bărbatul din stânga mea îl avea în mână mă împiedica până și să respir normal.
La volanul mașinii era o femeie impunătoare care avea cuțite vizibile atașate la cureaua pantalonilor. Ochii ei duri mă priveau prin oglinda retrovizoare. Nu cred că am fost atât de speriată nici în zilele pline de moralele Aviannei! Restul scaunelor erau ocupate de bărbați în uniforme asemănătoare celei a lui Zakar. Eram înghesuită pe bancheta din spate între doi dintre ei care se jucau cu armele printre degete de parcă erau niște fire de iarbă.
Erau gărzi instruite să mă omoare dacă încercam să fac ceva nesăbuit. Spre norocul meu, nu aveam de gând să mă împotrivesc.
În prima mașină erau alte patru gărzi care au păstrat un loc liber pentru Cora. Din conversațiile auzite, ei urmau să o ducă pe sora mea la centrul de corecție departe de grupările noastre. Consiliul a trimis deja o scrisoare acasă care înștiința membrii familiei mele de sentința Corei. Zăream în jurul casei atât gărzi din gruparea noastră, cât și actoni care aveau grijă ca nimeni să nu fugă.
În a doua mașină era familia Morton. Erau protejați în mijloc, deși se puteau apăra de oricine și fără gărzi. Chiar în acel moment ușile mașinii lor s-au deschis, iar cei patru actoni au ieșit afară.
Bărbatul din stânga mea a deschis ușa și a pășit pe asfaltul umed din cauza ploii de ieri, iar cel din dreapta m-a împins spre el. Am înghițit în sec și am făcut cum mi-a fost ordonat. Toți actonii stăteau acum în curtea casei, iar majoritatea mă priveau cu dezgust. Doar Orion avea un zâmbet batjocoritor pe față.
"Mișcă!" ordonă el. "Ai jumătate de oră. Zakar, mergi cu ei."
Asasinul își dă ochii peste cap și își târăște picioarele în față. Arăta absolut exasperat că trebuie să mă supravegheze. Era evident că era de o mie de ori mai arogant și sigur de sine când era înconjurat de semenii lui. Nu avea griji.
Îmi mușc interiorul obrazului și merg spre ușă neliniștită de această schimbare a asasinului. Zakar vine în spatele meu, mormăind sub nas niște înjurături, iar restul gărzilor sunt în spatele lui. Apuc mânerul rece și trag de el. Surprinzător, ușa era descuiată. Nash era cel care încuia mereu toate ușile, dar în lipsa lui nu mai e așa. Chiar atât de mult depind mama și Cora de el?
Ceea ce mă așteaptă în casă mă face să tresar atât de tare încât sar în spate, iar spatele meu se lovește de pieptul lui Zakar. Cora stătea în hol la mai puțin de un metru de mine. Ochii negri mai aveau puțin și scoteau scântei de furie, iar cearcănele întunecate păreau că se întind pe kilometri întregi. Părul ei roșu arăta ca un incendiu care urma să mă prindă și pe mine în el. Degetele ei se mișcau incredibil de rapid, iar creierul meu nu putea procesa fiecare mișcare. Abilitatea ei era agilitatea, iar ea ieșea mereu la iveală când sora mea era enervată. Și acum era extrem de furioasă.
"Cine te crezi, prostuțo?" mârâie ea, privindu-mă fix în ochi. Tremura din toate încheieturile. "Crezi că ai câștigat pentru că m-ai pârât la toată lumea care ți-a crezut aberațiile?!"
Cora pășește amenințător spre mine și își întinde unghiile ascuțite spre fața mea. "Nu, umilința e prea puțin pentru tine. O să te omor cu mâinile mele!"
Și în acel moment sora mea îl observă pe Zakar din spatele meu, pe familia Morton și toate gărzile. Ea își retrage mâna, însă asta nu încetinește ritmul inimii mele pe care îl simțeam până în degetele picioarelor. Pentru prima dată în viață am fost ușurată fiind înconjurată de actoni. Niciodată nu mi-a fost atât de frică de propria mea soră.
Am privit în spate și mi-a atras atenția doar încruntarea lui Orion pe care el o îndrepta spre Cora. Nodul din gât mi-a dispărut în urma unei constatări: Orion a înțeles că nu am mințit. Comportamentul Corei se potrivea cu descrierea mea, iar acum toată vina a fost pusă asupra ei.
Conducătorul face un gest din mână, iar cele patru gărzi din prima mașină intră în casă. Culoarea dispare din obrajii Corei când ea este imobilizată cu brațele la spate. Ea mă omora din priviri, însă eu nu i-am acordat atenție. O priveam pe mama, care era lângă bucătărie. Avea mâinile peste gură și o expresie îngrozită de soarta fiicei ei mai mici.
Deodată m-a lovit gândul că o voi lăsa pe mama singură, decât în cazul în care Nash se va întoarce. Se va descurca, dar speram oricum că Tyson sau Melanie vor verifica dacă e bine.
Am fost împinsă de la spate de către Zakar ca să mă grăbesc. Cu o ultimă privire spre mama și Cora, mă îndrept spre scări și le urc rapid, urmată de cinci actoni. Mă bântuiau cuvintele surorii mele. Crezi că ai câștigat?