Don Julio

0

—sa ne despratim.

imi simt nodul din gat cazand in stomac.

m-am abtinut cu toata puterea sa nu reactionez, cel putin in primele 10 secunde. nu vreau sa fac ceva ce cu siguranta am sa regret peste putin timp. ar trebui sa stiu mai bine ca oricine ce trebuie sa fac acum, avand in vedere ca m-am gandit la momentul asta timp cateva saptamani, doar ca surprinzator, am ramas fara inspiratie.

sunt bolnav. ba nu, nu mai pot spune asta de ceva vreme, dar totusi, nici termenul de "pe moarte" nu ma face sa ma simt mai bine. conceptul de "a fi fericit" m-a depasit de mult, dintr-un motiv sau altul nu a fost niciodata o prioritate a mea, pana acum. am citit odata intr-o carte cum ca fericirea ar fi sensul si scopul vietii, intreaga finalitate a existentei, iar gandul ca as-i fi trait degeaba pana atunci m-a bantuit pentru ceva vreme, pana ce m-am convins ca sunt prea tanar sa ma gandesc la asta, dar atunci cand esti in puncul in care sunt eu, ajungi sa te intrebi daca chiar ai fost in viata sau doar ai existat, iar acum, cand singura persoana pe care o iubesc si m-a iubit, acum cand stiu ca ultima fiinta ce mi-a mai ramas a ales sa ma paraseasca, chiar cred cu ardoare ca mi-am primit raspunsul si nu e chiar cel pe care il asteptam.

un colt al gurii mi s-a arcuit lasandu-mi capul sa cada in jos. nu aveam de gand sa plang sau ceva, nu-i chiar genul meu, bine, poate ma ajuta si faptul ca m-am pregatit destul de mult pentru momentul asta. mai precis, imediat cum am ajuns acasa de la spital, cam acum 2 luni. am simtit tot timpul tensiunea din casa, stiind ca are ceva sa-mi spuna. stiam ca vrea sa ne despartim, dar nu-mi putea face asta, nu imediat dupa ce o amarata de radiografie mi-a distrus viata, lucru ce-mi demontsa ca poate inca tine la mine. m-am hranit pentru 2 luni din mila ei, gandindu-ma ca macar acum sa-mi permit sa i-o accept, poate vazand ca-mi calc pe demnitate pentru a lupta cu o tumoare ce-mi mananca din creier, as putea s-o fac sa mai astepte putin, dar presupun ca 54 de zile au fost indeajuns pentru ea.

ah, la naiba, am mers chiar si la chimioterapie.

—mm... ok.

mi-am ridicat capul repede, incuvintand oarecum nepasator. nu voiam sa fac asta, dar moral, eram obligat. nu o puteam tine langa mine, nu i-as face asta. da, poate s-ar presupune ca acum sa fiu egoist, dar 5 ani de egoism in care ea m-a facut fericit, fara sa ii dau nimic in schimb chiar ma fac sa-mi schimb perspectiva, asa ca, uite-ma aici, incercand sa nu par mai demn de mila decat sunt, incercand sa nu condamn singura persoana ce m-a facut fericit atunci cand alege sa ma lase singur.

am privit-o cu ochii injectati cum se ridica de pe canapeaua crem din fata mea, incercand din toate puterile ei sa nu imi priveasca fata, aplecandu-se rapid dupa geanta ce era asezata pe masuta de cafea, moment in care i-am observat involuntar incheietura ce acum era goala.

eram stabili financiar, lucram in domenii diferite, dar primeam aproximativ acelasi salariu, lucuru ce mereu m-a facut sa cred ca este extrem de independenta si ca nu are nevoie de banii mei pentru a-si cumpara ceea ce ii place, de altfel, nu am fost niciodata genul de cuplu ce isi face cadouri doar pentru ca au implinit 7 luni impreuna, dar atunci cand am vazut bratara in vitrina am stiut ca ea trebuie s-o poarte, asa ca am cumparat-o. dar totusi nu am facut valva cu ea, doar i-am spus ca i-am lasat ceva in dormitor. i-a placut, i-a placut atat de tare incat, timp de 3 ani nu a dat-o jos, deloc.

pana acum.

mi-am ridicat brusc privirea pentru a o surprinde uitandu-se la mine, parca blocata in timp. cauta ceva pe expesia fetei mele, nu ceva anume, doar ceva ce nu e indiferenta, dar nu am de gand sa ii arat, nu acum cand stiu ca imediat ce o sa iasa pe usa aia nenorcita n-o se ne mai cunoastem, pur si simplu o sa ne purtam ca doi straini ce nu au un viitor impreuna, evident, in cazul in care o sa ne mai intalnim, dar nu vreau sa ma gandesc la asta acum.

—o sa plec acum, nu e nevoie sa ma cond-

am intrerupt-o ridicandu-ma monoton din fotliu, speram sa nu par chiar asa distrus, dar din  sunetul de surprindere pe care il scoate  atunci cand m-am clatinat din cauza amortenlii, fiind in orice moment gata sa ma prinda in caz ca aveam sa cad, mi-am dat seama ca pentru ea nu sunt un distrus, cum considera doamna cu cateii de la etajul doi, pentru ea sunt doar o persoana bolnava ce are nevoie de ajutor suplimentar intrucat o sa moara intr-un timp al naibi de scurt si asta nu poate decat sa ma intristeze si mai mult, daca se poate. si se pare ca se poate.

m-a analizat inca o data pentru a se asigura ca sunt stabil inainte sa incuvinteze si sa se intoarca pornind spre geamantanul ce o astepta chiar langa usa, cu mine pe urmele ei, evident. daca aveam sa-mi iau acel ultim "ramas-bun" ca in toate filmele in care protagonistul moare, atunci aveam sa mi-l iau pentru ca este al meu.

nu stiu ce a determinat-o sa se intoarca spre mine pentru a ma privi drept in ochii, dar o sa incerc sa ghicesc. hmm... mila? ei bine, n-am de gand sa i-o mai accept. nu si in ultimul moment.

sa ne dam duhul cu demnitate, zic.

—yoongi.

nu m-a strigat, pur si simplu mi-a pronuntat numele intr-un mod extrem de inocent, de parca avea sa planga in urmatoarea secunda, dar totusi se risca sa-mi mai adreseze doua cuvinte, dar eu nu aveam de gand sa fac asta, n-aveam de gand sa ma risc intrucat nu am incredere in mine, nu in momentul in care stiu ca am o piatra in mijlocul capului, de care, surprinzator, nu am fost intrebat.

asa ca i-am raspuns cu o simpla miscare a capului.

-yoongi, m-ai iubit, nu-i asa?

neincredere? deci asta era. ok, o sa continui sa cred ca a fost mila pentru ca doare mai putin.

primul gand cand am auzit asta? sa ma intoc pur si simplu pentru a ma arunca pe canapea, loc in care cel mai probabil o sa-mi putrezeasca cadavrul in viitor, fara sa ii zic ceva, pentru ca nu as putea suporta ideea cum ca ar avea vreo indoiala, dar n-am putut. ochii ei ma implorau la propriu sa-i dau raspunsul pe care il asteapta, asa ca am facut, ignorand vocea din capul meu ce ma implora la randul ei sa n-o fac.

—te iubesc mai mult decat imi iubesc viata, acum cand stiu ca o sa mor.

n-am impresionat-o.

dar daca stau sa ma gandesc, n-am facut-o niciodata.

a incuvintat mutandu-si privirea spre geamantanul din stanga ei, asa ca am incuvintat si eu privind cum se indeparteaza incet, odata cu toata dorinta mea de a mai exista. dar totusi, cea de a stii daca am facut-o degeaba pana acum nu avea de gand sa ma lase sa mor in pace, asa ca involuntar, cuvintele mi-au iesit pe gura.

—dar tu, soo ah? tu ma mai iubesti?

s-a oprit imediat. se astepta la asta, dar tot s-a rugat la toti zeii sa nu se intample, lucru ce ma face mai nervos ca niciodata, dar nu m-am miscat atunci cand s-a intors cu fata patat de lacrimile pe care le asteptam. egois. stiu. dar acele nenorocite de lacrimi sunt mai mult decat orice mi-ar putea oferi acum. acele lacrimi imi confirma faptul ca nu am consumat aerul fara niciun motiv. cineva chiar m-a iubit, iar asta ma linisteste extrem de tare.

—traieste, yoongi, te rog.

nu am reactionat, nu am respirat, nu am scos niciun cuvant, chiar daca ea a asteptat pentru cateva secunde pana sa realizeze ca nu aveam de gand s-o fac, ca mai apoi sa iasa pe usa apartamentului. nu am oprit-o inca o data, chiar daca eram pe cale s-o fac, stiam ca nu voia, nu ar mai fi suportat inca un schimb de replici. si stiu ca nici eu.

dar m-am asteptat macar la o imbratisare.

mi-am luat ochii de pe usa intorcandu-mi capul spre blatul din bucatarie ce se vedea din locul in care eram, privind prajitura cu stafide ce se afla neatinsa pe el. m-am lasat incet in jos pe parchtul rece, recent curatat. nu aveam de gand sa plang, voiam doar sa stau jos si canapeaua era prea departe iar eu sunt prea obosit. mi-am strans ochii cat de tare am putut atunci cand gandul pe care incercam sa-l alung de minute intregi a revenit, facandu-ma sa oftez si sa-mi deschid ochii pentru a vedea din nou nenorocita aia de prajitura pe care soo ah a facut-o doar o singura data in viata ei.

atunci cand parintii ei au murit.

—cum ar trebui sa traiesc stiind ca pentru tine sunt mort?