Cafeaua ta, iubire!

A Nimănui

Ema

Soarele  dispare încet de pe cer într-un spectacol de culori roșiatice. Mă părăsește și el. Mă lasă cu inima sângerând, singura și a nimănui.
Simt o adierea rece care îmi dă un fior în tot corpul. Pun puloverul parte peste parte și ma îmbrățișez singura. Nu este altcineva care să o facă. Sunt singură și asta mă doare. Nu credeam că pot suferi atât de mult pentru că nu aparțin cuiva. Întotdeauna am fost o fire independentă, rebela. Nu am dus dorul nimănui. Dar el a reușit imposibilul, m-a schimbat. M-a făcut să îmi doresc să fiu iubită și să il iubesc.

Toți oamenii din jurul meu sunt grăbiți să ajungă undeva, dar eu nu. Pășesc ușor pe stradă. Merg fără să mă grăbesc, fără țintă, pentru că nu are cine sa ma aștepte. Constat că nu am telefon, nu am bani nu am nimic, dar nu este nici o problema. Nu îmi trebuie nimic decât niște brațe care să mă țină strâns la piept. Să aud o inimă cum bate după mine.

Soarele a dispărut de pe cer. Ar trebui să mă întorc, dar îmi pare atât de cunoscut locul asta în care am ajuns, dar totuși nu știu unde sunt. Îmi las picioarele să meargă unde vor ele. Se pare că știu mai bine decât mine.

În fața mea doi bătrâni se țin de mână. Își zâmbesc ca doi îndrăgostiți. Își cunosc gesturile unuia altuia atât de bine încât se pot anticipa unul pe celalalt. Îi urmez fără să vreau. Sunt așa drăguți! Poate este plăcut să iubești, dar să fi și iubit la rândul tău. Oare voi fi și eu iubită? La 60 de ani voi avea pe cine să țin de mână. O lacrima îmi cade pe obraz fără să vreau. Prefer să mă îndepărtez de ei și fac stânga pe o alee. Poate ar trebui să mă întorc acasă. Trebuie să dorm undeva la noapte.

Măresc ritmul și ma strâng mai tare în brațe . Aleea începe să se aglomereze cu oameni mai veseli, mai gălăgioși. În fața mea apare un grup de tineri veseli, care râd, vorbesc tare. Unul dintre ei gesticulează mai tare cu mâinile și fac câțiva pași în lateral ca să îi ocolesc. Fără să vreau lovesc totuși pe cineva.

"-Fir-ar!" se aude o voce supărată de bărbat.

Am înghețat când am auzit. La fel și el. Încetul cu încetul fața lui se luminează. Îmi oferă cel mai frumos zâmbet. Privirea lui ma încălzește. Brațele vin spre mine și ma cuprind. Îmi găsesc loc la pieptul lui unde aud o inimă ce bate tare. Oare după mine?

David

Îmi iau o cafea în speranța că mintea mea se va limpezi. Sunt debusolat și îngrijorat. Nu  gândesc limpede.

Aseară am fost suspicious la plecarea bruscă a Emei, dar toți m-au convins că exagerez eu, că ea nu are nimic și de fapt lui Christian i-a fost rău. Sincer îmi doream ca varianta lor să fie adevărată, deși aveam un sentiment de ciudat de neliniște. Dimineața s-a aprofundat aceasta stare si semăna tot mai mult cu acel presentiment ca se va întâmpla ceva rău. L-am mai simțit când se îmbolnăvea tare Izzy și eu nu eram lângă ea.  De asemenea l-am avut și înainte să moară Angela, de asta îl urăsc atât de mult. Dar acum toată familia era lângă mine și era bine, atunci de ce îl mai simțeam?

"-Tati, nu sunt bine..." vine la mine micuța mea,o iau în brațe și o sărut pe creștet.

"-Ce ai pățit scumpa mea?" o întreb calm și o mângâi pe cap .

"-Pai... Este ciudat... Nu ma doare nimic, dar nu sunt bine... Parca mi-e frica de ceva, dar nu știu de ce... " în vocea ei se simte nedumerirea. Un sentiment nou își face loc în viata ei și nu îl înțelege. Dar eu recunosc acest presentiment și începe să îmi fie frica mai tare acum ca îl simte și ea. Oare ce se va întâmpla?

Telefonul sună. Inima mi se face mica și bate ca nebuna. Nu vreau să răspund, îmi este frica, dar trebuie . Închid ochii, trag aer în piept și duc telefonul la ureche "Alo". De partea cealaltă este o voce cunoscută, este Christian. Este agitat și îl înțeleg cu greu.

"-Ema nu este cu mine. Ce s-a întâmplat?" mă ridic in picioare și încep să mă plimb agitat prin camera. Sper din tot sufletul să nu aibă legătură cu ce presentimentul meu.

"-A plecat de dimineață și nu s-a întors. Am crezut că este cu tine. Nu știu unde este, nu are telefonul, portofelul și nici mașina. Îmi fac griji să nu fi pățit ceva." îl văd îngrijorat și speriat. Deci ea era motivul neliniștei mele. Acum mi-e frica și mai tare. Nu vreau să o pierd și pe ea.

Îmi iau în grabă cheile mașinii și plec în trompa. Nu știu unde sa ma duc să o găsesc, dar trebuie să o găsesc. O caut peste tot și nimic, la fel și Christian. Opresc mașina și încep să o caut pe jos. Am impresia că merg de aiurea, fără nici o logică. Trebuie să mă opresc și să mă liniștesc pentru o secundă dacă vreau să o găsesc. Îmi iau o cafea și amestec în ea încet. Închid ochii și trag o gură mare de aer in piept. Îi deschid și observ că sunt în parcul unde am mâncat amândoi înghețată. În fața mea doi bătrâni merg ținându-se de mână. Îmi doresc să ajung și eu așa cu Ema. 'Trebuie să te găsesc pisoi mic! ' îmi spun în gând uitându-mă după cei doi. Plec să o caut din nou, dar acum sunt sigur că o găsesc. Fac stânga împrejur și intru în cineva. Este Ema. O privesc preț de câteva secunde ca să mă conving că este ea, apoi o iau în brațe mai fericit ca niciodată. O strâng puternic și nu i-aș mai da drumul niciodată.

"-Ești bine!" răsuflu bucuros. Ea se uita la mine, închide ochii și își pune capul pe pieptul meu. O iau și o duc la mașină, dar nu îi dau drumul de la pieptul meu. Deschid ușa și o invit înăuntru. Intru și eu și dau drumul la căldură să își revină un pic.