The Nefilim

Capitolul 1.

    

          Academia Monrad, nu este una normală și nu mă refer aici la aspect sau la programa educațională, ci la cei ce o fregventează.

  Elevii sunt împărțiți în două categorii, Moroi, ce sunt vampirii vii, care se nasc și pot controla elementele naturii și Legionari, denumiți în mii de feluri în trecut: stahii, umbre, gardieni, păzitori și etc...

  Din ultima categorie fac si eu parte, nu am suportat niciodată să mi se spună Legionar, treaba de gardian pur și simplu mă depășește, oricum cei din neamul meu au considerat că femeile nu sunt făcute pentru a păzi pe cineva, ci trebuie să stea acasă și să conceapă câți mai mulți băieți, puțin cam rasist din punctul meu de vedere, dar oricum de câțiva ani li se permite și femeilor să ajungă la Academie, să devină gardieni, din cauza deficitului de număr.

  Eu am intrat în academie doar datorită lui Mike, fratele meu, era mai mare ca mine cu 2 ani, dar a fost mai mult un tată decât un frate, nu știu cum a reușit, dar ma adus aici vrând să mă protejeze de "iubitul" mamei mele, care mă maltrata.

  Mama... ce dor îmi este de ea, toți o considerau o femeie ușoară pentru că nu se căsătorise niciodată și că pentru a ne crește pe noi s-a făcut donatoare de sânge, iar chiar și pentru o femeie Legionar așa ceva era de nedescris, cele care își donau de bună voie sângele, erau văzute mai prost ca "damele de companie", erau asociate cu cele mai joase târfe, nu a știut nimeni cât s-a chinuit să abe grijă de noi, s-au repezit să o judece și să o jignească.

Pentru mime mama va fi întotdeauna eroul meu, modelul meu în viață, pentru că oricât de greu iar fi fost, nu a renunțat niciodată, s-a sacrificat pe ea, pentru a avea noi o viață mai bună...

Mă doare inima de dorul ei, dar în același timp o parte din subconștientul meu știe că îi este mai bine acolo unde este acum, că moartea ia adus pacea și liniștea pe care o merită după o viață chinuită...

Deși sunt extrem de obosită, nu am reușit să închid un ochii toată noaptea, am recapitulat în minte ultimele luni din viața mea în speranța că poate voi găsi vrun indiciu că ăsta este doar un cojmar, dar durerea din piept îmi contrazice mintea și îmi dovedește cât de real este...

  Cu un oftat puternic mă ridic din pat și caut în micul dulăpior ceva de îmbrăcat, parcă îmi aduc aminte că gardianul a spus ceva de niște haine și un orar, dar nu îmi mai aduc aminte și ce a spus...

  Când în sfârșit am reușit să găsesc cu ce să mă îmbrac, am făcut un duș, am luat foaia cu orarul și mi-am părăsit camera cu o strângere de inimă, nu mă mai strofoc să o închid pentru că oricum nu ar avea ce să fure din ea.

  Ies din căminul fetelor și mă îndrept spre clădirea în care se țin cursurile, cel de azi fiind Istoria, dar rămân blocată când la câțiva metri în față o văd pe Clarisse.

  Clarisse, este sau mai bine spus, era prietena mea înainte să plec, face parte din una dintre familiile Regale, iar eu o consideram o soră din altă mamă. Din momentul în care ne-am cunoscut am fost cam de nedespărțit, amândouă cu trecut tumultos, cu multe insecurități, ea era cea timidă și retrasă, iar eu cea rebelă și pot să spun că împreună eram de neoprit...
Acum că o văd îmi dau seama cât de dor mia fost de ea, să mai stăm la povești, să râdem și să glumim, zici că au trecut ani de când am vorbit ultima dată...

  Oare ea știe prin ce am trecut? Când am plecat am avut o mică ceartă și din moment ce nu am mai reușit să iau legătura cu ea, poate a crezut că nu am vrut să mai vorbesc cu ea... Cât timp am fost închisă, speranța că ea mă va căuta, mia mai alinat din suferințe. Știam că ea ar fi singura persoană care mi-ar simți lipsa...