Vânător de suflete (Atingerea morții II)

Capitolul 7-Printre semenii mei, nebunii

- Măcar spune-mi că nu l-ai chemat pe Trevis. Piciorul meu ! Trebuie să-mi verific piciorul!

-Oricum spusese că vine. Eu trebuie să plec!  spuse legându-și șireturile adidașilor.

Am așteptat  sunetul balamalelor scârțâind, după care, cu ochii închiși dureros de tare, am îndepărtat pătura de culoare anostă. Am deschis un singur ochi, cu teamă. Spre mirarea mea, ... piciorul meu era exact ca înainte de a mă culca. Am expirat ușurată, mulțumind providenței pentru piciorul intact.

Mi-am luat jurnalul căzut pe podea, chinuindu-mă să-mi amintesc dacă scrisesem aseară în el. Când l-am deschis, pixul se rostogoli și căzu pe parchet, grăbindu-se spre birou unde se opri ciocnindu-se de obstacolul lemnos- piciorul scaunului. Ignorând evadarea pixului, am privit jurnalul. Una dintre pagini era plină de desene, de semnul de pe inelul meu desenat în orice petic din pagina de hârtie...

Ce se întâmplă cu mine...?

***

-Madeline , ești ok? Trevis continua să ciocănească agresiv în ușă, imaginându-și probabil că o sparge și vine după mine.

Nu știu... , mi se topiră cuvintele pe buze. Mă holbam de o jumătate de oră la încheieturile mele. Neatinse , acoperite de piele fină, lipsite de cicatrici. Normale. Unde dispăruseră rănile adânci, unde plecase durerea?

-Sparg ușa! amenință el.Eu ce-am spus? Adonisul ăsta are numai fantasme în cap! Unde se trezește, într-un film prost în care fata își taie venele, se îneacă voit în cadă sau face o capcană a morții folosindu-se de feon și apa din cadă?

 -Nu! Mă spăl și vin! l-am liniștit.

Totul era mult prea comfuz ... mult prea ciudat. Luasem o hotărâre importantă , venisem aici cu gândul unui început nou ... Spencer spusese că avea nevoie de timp și încă nu se întorsese. Nu o condamn. În locul ei nu m-aș mai întoarce... Însă nu m-am putut opri până acum din a mai spera la ceva mai bun pentru mine însămi. Pentru că așa e clădită ființa noastră muritoare. Dacă am renunța la speranța în ceva mai bun, nimic nu ar mai fi la fel de colorat, nimic nu ar mai avea un gust la fel de bun, iar viața nu ar mai fi altceva decat așteptarea morții.

Nu-mi dorisem niciodată până atunci atât de tare să simt atingerea morții. Niciodată până în visul de aseară , niciodată până atunci...

Mecanic , am întins mâna spre șamponul meu . Am întors flaconul cu susul în jos, dar nimic nu se prelinse din el. 

Șamponul... În vis , Trevis vărsase șamponul pe jos...

***

Mi-am îmbrăcat bluza cu mânecă lungă și pantalonii scurți, acoperindu-mi  încheieturile cu un rând nou de bandaje. Dacă s-ar fi observat că nu le mai aveam, Trevis probabil s-ar fi culcat în fața ușii, pe preșul vechi, ros de ani , poate decenii de folosire.

Am ieșit din baie și l-am zărit pe Trevis întins pe patul meu, cu mâinile și picioarele întinse în formă de X. Patul era prea mic pentru trupul lui alungit , iar picioarele îi atârnau pe lângă saltea .Am luat perna Maliei și am țintit spre chipul său. Își flexă mâinile și o prise  înainte ca aceasta să îl atingă vreun pic. Se  sprijini într-un cot,  cercetându-mă cu o privire zeflemitoare.

-Cară-te! i-am spus așezându-mă pe un colț al patului , încercând să-i împing trupul greu cu talpa încă umedă. Am reușit să mă vâr sub pătură ,  îngrămădită între zid și el.

-Ce-ți mai fac mâinile?

-Pleacă , Trevor!  Am nevoie de spațiu personal.încerc să îl înping măcar puțin folosindu-mi ambele picioare, însă nu reușesc nici măcar să-l clintesc.

-Eu cred că ai nevoie de sprijin moral.

-Tu ești sigur că faci asta doar pentru că te-a pus tata să o faci? Pentru că mie mi  se pare că încerci să mă calci pe nervi din proprie inițiativă!

-Nu asta încerc să fac. Nervii tăi încinși sunt doar un bonus!

-Doar pleacă ,Trevis... am suspinat. Nu plânge! Madeline , nu plânge!

-Majoritatea fetelor mi-ar cere să rămân, glumi el.

-Eu ți-aș tăia urechile și ți le-aș coase la ceafă , zău. Nu vreau compania ta. Vrei să fii util? Du-te și cumpără-mi un flacon de șampon și lasă-mă singură.

-Și dacă te-aș lăsa singură, ce ai face?încerca el să ignore amenințarea mea. Ai dormi și te-ai gândi la ce ai lăsat în urmă, ai scrie în jurnal? spuse ridicându-l de pe podea.

I-am înșfăcat încheietura lăsând pătura să-mi descopere chipul : ochii roșii, afundați în orbite, buza înroșită de la mușcăturile dinților încrecând să nu plâng,  părul ud și încâlcit .Nu i-am evitat privirea, ci l-am privit direct în hăurile sale negre , ochii ai căror iriși și pupilă erau de nediferențiat.

-Ai citit din el?

-Viața-tenelovelă a  lui Madeline Miller? Nu, mulțumesc, deja știu prea multe!

-Madeline Salinas , de fapt , l-am corectat răsuflând ușurată.

Telefonul îi țârâi și se ridicase ca și fript din pat, răspunzând.

-Alo?  Apelantul îi spuse  ceva lui Trevis iar el se încruntă. Credeam că i-ai spus aseară, răspunse el încordat.

Mi-am dat seama că vorbea despre mine după modul în care  mă privi pe furiș pentru o secundă, după care se îndreptă spre ușă. Ce fel de secrete ar fi putut avea Trevis despre mine? Nu știam, dar cu siguranță voiam să aflu. M-am apropiat mergând pe vârfuri de ușă și mi-am lipit urechea de lemnul rece.

-Nu poți amâna la nesfârșit! Nu o poți împiedica să meargă prin bază în timpul zilei! Nu e ca și cum mama ei ar fi fost un om obișnuit!  

După încă  zece secunde în care Trevis ascultă ce spunea apelantul, după care am auzit materialul pantalonilor săi foșnind când își puse telefonul în buzunar. Aveam trei secunde pentru a mă mișca de lângă ușă astfel încât să nu mă dau de gol că îi ascultam apelul. Așa că în cea mai mare viteză am făcut un pas de gigant spre  geanta mea de voiaj, tolănită încă pe podea. Trăsesem la nimereală un tricou când el intră din nou în cameră.

-Amânăm plimbarea? Tatăl tău vrea să fac ceva pentru el.

-Deja îl iubesc pentru simplul fapt că m-a scăpat de tine !

-Nu mai spune! se încruntă el. Ar trebui să-ți amintești că el m-a pricopsit cu tine.

-De fapt , m-a pricopsit pe mine cu tine, iar tu m-ai pricopsit pe mine cu Malia, care - apropo- mi-a mutat maxilarul cu o palmă, am spus prefăcându-mă că-mi masez obrazul rănit.

-De ce te-a pălmuit Malia? sprâncenele lui nisipii  se înălțară întrebătoare.

-Țipam și eu ca un om normal în somn... am spus zâmbind.

 -Țipi ca o banshee , nu e de mirare.

-Ca o ce ? mi-am înclinat ușor capul cu o figură nedumerită întipărită pe chip.

-Nu contează! spuse realizând că spusese o prostie. Trebuie să plec! Își îmbrăcă jacheta și ieși grăbit pe ușă. I-am auzit pașii apropiindu-se din nou, iar capul său răsări prin crăpătura ușii: Să nu faci prostii cât lipsesc!

-Plănuiam să-mi tai venele cât lipsești tu, am răspuns  rostogoindu-mi ochii în orbite.

El deschise ușa și se apropie de noptiera pitică, cea văduvită de un picior. Din spatele ei scoase un  fel de pumnal și în așeză în confortul buzunarului. Gura mea se deschise larg, căzând până în pământ de uimire.

 -Pot să plec liniștit acum? rânji el realizând că-mi furase cuvintele , lăsându-mă lipsită până și de monosilabicul "Da".

Plecă fără să mai aștepte un răspuns din partea mea, iar eu rămăsesem blocată pentru încă trei minute. Cu ce scop ar ține niște oameni întregi la cap  un pumnal  în cameră? Oameni întregi la cap fiind cuvintele de bază în această întrebare... mi-am spus.