Short stories

2.

  Grăbesc pasul cât de repede pot până la adresa pe care am primit-o în dimineața asta de la un număr semnat "visătoarea". Bănuiesc  că este o fată, dar oricum orice este posibil, am mai primit mesaje semnate cu nume feminine, iar în fața mea apărea câte un adolescent. Prima oară am crezut că este o greșeală, dar după mai multe apariți de genul ăsta, am învățat să mă obișnuiesc. Nu, nu sunt vreun dealer de droguri, ceea ce fac eu nu are nici o legătura cu asta. Bine, poate doar una mică. Recunosc că sunt un dealer, nu de droguri, în schimb de muzică. Poate sună ciudat, dar nu spun abureli. A început ca o joacă, iar acum o tratez ca pe un part-time job. Muzica a făcut dintodeauna o mare parte din viața mea, a fost alături de mine când nimeni altcineva nu era, muzica a fost și este o sursă de vindecare și de scăpare de care abuzez zilnic. Știam că nu eram singura care avea nevoie de alinare și de un lucru care să mă desprindă într-un mod plăcut de realitate, așa că în felul ăsta s-a născut acest job pe care îl practic în fiecare zi.

Prima oară o tratasem ca pe o glumă, nu am crezut că toată prosteala mea va prinde așa de multă amploare, dar a făcut-o. La început erau doar câteva mesaje anonime, dar după au început să apară tot mai multe. Mulți spun ca eu sunt cea care vindecă, dar nu sunt de acord. Muzica este cea care vindecă, eu sunt doar un mesager. Livrez toate genurile de muzică, de la tristă, la dansantă, de la balade la rock, orice. Nu mă implic emoțional, niciodată nu am făcut-o și nici nu plănuiesc. Livrez de la adolescenți până la oameni în vârstă.

 Îmi strâng mai bine în jurul corpului hanoracul subțire pe care l-am luat în grabă și grăbesc pasul. Nu eu aleg locația, ci cei care îmi trimit mesajele. Precizez că nu îmi plac locurile aglomerate, așa că din fericire livrez în zone mai pusti. Nimeni nu știe cum arăt, și până acum nimeni nu a fost curios. E o noapte destul de răcoroasă, înjur în șoaptă că nu am fost mai atentă cu ce mă îmbrac. Dacă am primit adresa corectă, nu ar trebui să mai am mult de mers. 

După alte 10 minute de îndurat frigul, am ajuns la colțul unei străzi unde am observat o figură masculină rezemată de peretele de cărămidă. Purta o pereche de pantaloni negri, si avea un hanorac cu gluga pe cap. Mă apropii rapid și întind mâna cu caseta unde era CD-ul.

Își întoarce privirea ușor, dar nu destul de mult ca să îmi pot da seama cum arată. Pune mâna pe CD și se uită la mine, iar atunci îi observ ochii roșii de la plâns. Cum am spus nu mă implic emoțional, chiar dacă uneori este greu, ca și în cazul de azi. 

Ține strâns CD-ul cu balade triste în mâna stangă și șoptește un "mersi" slab. Instinctul mi-a spus să plec cât mai rapid de acolo și să las străinul în durerea lui, dar ceva din mine m-a făcut să mă opresc. M-am apropiat de el și l-am îmbrățișat strâns. După câteva secunde am auzit mici sughițuri și am realizat că începuse să plângă. L-am mângâiat ușor pe spate și l-am lăsat să se descarce.

După câteva minute s-a oprit și s-a îndepărtat cu greu. Stăteam chiar comfortabil. Îmi las privirea în jos, și mă întorc să plec când îi aud vocea.

-Mulțumesc.

Îmi întorc privirea încet ca să nu îmi arăt vreo parte din fața și îi șoptesc:

-Cu plăcere.

Înainte să fac câțiva pașii vorbește dinnou.

-Pari o persoană care a trecut prin multe. O persoană căreia nu i-ar păsa dacă lumea s-ar sfârși.

Mă întorc cu tot corpul și rânjesc

- Nu dau atenție sfârșitului lumii, s-a terminat de multe ori pentru mine și a început dinnou dimineața. Așa că ar trebui să te oprești din plâns și să te pui pe picioare. Nu cred că te-ai putea descurca cu sfârșirea lumii.

M-am întors și tot ce am văzut în spate era o străduța goală și am auzit niște pașii grăbiți în depărtare.