Împotriva inimii

Capitolul 37

Am tras după mine valiza mica în care aveam înghesuit acel mai bine de un an și jumătate și mergând țintă spre ușile glisante, senzația de greață ce-mi chinuia stomacul mă copleșise întrutotul. Am înghițit în sec momentul în care trupul înalt s-a întrezărit de pe scările înalte ale etajului, acceptând cu greu pașii siguri și copleșitori ce veneau țintă spre mine.

" Este în regulă, Deniz! El este salvatorul tău." Mi-am spus atunci când trupul masiv al bărbatului s-a apropiat și mai mult de mine, să recunosc uniforma închisă la culoare și gradele de pe umărul său. Am zâmbit în sinea mea, lăsând acea senzație atât de cunoscută să-mi învăluie trupul, pentru că în sfârșit, după mult timp, după multe renegări, multe răni și cicatrici... am ajuns acasă.

- El este comandantul Browns?

Băiatul aflat la mică distanță m-a întrebat atunci când bărbatul masiv a ajuns la finalul scărilor, continuând să ne privească ca și când totul era în regulă, ca și când eu niciodată nu mă părăsisem în acea companie de zbor, în acel lift nenorocit.

- Da, el este.

I-am șoptit când pașii comandantului s-au micșorat undeva în apropierea noastră, rămânând în apropierea biroului lui Steven. Totul avea să fie bine. Mi-am spus când i-am întrezărit dinții albi printre buze, recunoscând acel zâmbet care îmi făcea pielea să se frângă pe antebrațe. Mi-am dat șuvița scurtă de păr de după ureche și trăgând gluga jos de pe cap, i-am putut vedea ochii șocați.

- Și el este de acord că arăți îngrozitor.

Zyan a vorbit printre dinți când pașii mi s-au oprit la o mică distanță de trupul bărbatului masiv, lăsându-l să mă sfredelească sub privirea tristă. Nu voiam să aud acel lucru, de fapt nu voiam să aud nimic. Niciun reproș, niciun cuvânt care avea să-mi frângă pieptul mai tare decât era frânt.

Am lăsat rucsacul negru să-mi cadă la picioare când el a venit spre mine, anticipând căldura ți siguranța din brațele ce aveau să-mi strângă trupul făcut bucăți. Mi-am abținut scâncetul când fața mea i-a atins gulerul sacoului închis la culoare, inspirând parfumul masculin și intens. Când palmele sale s-au înfășurat în jurul umerilor meu, strângând materialul subțire, ochii mei au scăpărat emoție și nesiguranță. El mă așteptase acasă exact cum îmi promisese în acea seară ploioasă. Când eu pur și simplu îmi aruncasem totul într-o valiza nenorocită, unde îi părăsisem fiul în fața acelei uși, unde pur și simplu alergasem către propria durere.

- Bine ai revenit, Deniz!

Vocea sa mi-a străpuns capul, obligându-mă să-mi abțin hohotul de plâns care îmi străpungea furios gâtul, apoi pieptul.

- Bună seara, domnule Browns!

Vocea mea s-a auzit mică, insesizabilă și fără putere, ceea ce îmi era din ce în ce mai greu să accept. Dar descoperisem în toată acea perioadă, faptul că încercând în continuare să rămâi puternic, în loc să-ți recunoști propriile dureri, să continui să lupți pentru ceva ce avea să nu vină niciodată, să te aștepți pe tine fericită, deși știai că nu ești în locul potrivit, nu făcea altceva decât să te omoare, nu să te facă și mai puternic.

- Iar tu ar trebui să fii fratele lui Deniz, bine ai venit!

Comandantul de aeronavă i-a strâns sigur palma fratelui meu, sesizând în ochii negrii ai fratelui meu surprindere și teamă. El a stat în continuare tăcut și în clipa în care brațul domnului Browns mi-a strâns umerii în apropierea pieptului său, aplecându-se să-mi culeagă valiza de pe jos. Am mers împreună spre liftul din capătul holului în liniște, fără să mai adăugăm vreun cuvânt. Fără să îi aud spunând că arătam îngrozitor, faptul că eram mult prea slabă sau că părul meu era mult prea scurt față de ceea ce prezentasem acum un an și jumătate.