Noaptea se amesteca cu ziua însă Jeongin era încă acolo. În același cimitir monoton și lipsit de sens în care stătea de un an de zile. Un an care a trecut ca patru secole pentru el. Un an în care nu știa nimic înafară să plângă și să se urască pe el. Un an în care nu a răsărit soarele în viața lui. ,,A fost vina mea, numai vina mea" era repetată de mii de ori în zi dar, nimeni nu ii auzea vocea stinsă. Se învinuia deoarece ea murise, credea că el e singurul vinovat de moartea fetei,însă, nu era așa. Vinovatul era autorul accidentului dar, Jeongin nu cunoștea multe despre el, știa doar că dacă el nu o lăsa pe ea să îl aștepte asta nu s-ar fi putut întâmpla.
- Copile , vino aici! O voce își făcu apariția spărgând liniștea cumplită. Nu mă auzi? Vino până aici, nu iti fac rău!
:Jeongin auzea vocea însă nu știa dacă acele cuvinte îi sunt destinate lui până când prin ceața deasă a cimitirului vede o siluetă care se apropia de el. Era speriat la culme de persoana care(,) cu pași înceți și greoi se îndrepta spre el. Spera sa nu fie paznicul cimitirului, acesta l-a mai fugărit pe băiat amenintându-l cu poliția. Jeongin se bucură când vede că de fapt silueta ce se indreptase spre el era o doamnă la vârsta a doua . "Mă bucur eu dar dacă e soția paznicului? Sau chiar o polițistă..."
— Scuză-mă, te-am mai văzut pe aici. Nu ai o familie?
: Băiatul auzind cuvântul,,familie" începu să aibă fiorii și un flashback să îi se deruleze în față. În flashback îi era prezentată amintirea de după moartea fetei, atunci când el trecuse pe lângă casă părințiilor săi fără să intre să îi salute. Știa că ai lui îl caută de un an de zile,an în care el nu a părăsit cimitirul pentru ai vizita. Ii era dor de ei,probabil.
— Poți vorbi?
:Jeongin dă din cap afirmativ așteptând ca femeia să îl întrebe altceva sau ca aceasta să plece.
— Știu că ție greu aici, văd că ai pierdut pe cineva drag, te pot ajuta. Îți cunosc părinții care acum sunt disperați, chiar nu vrei sa te întorci la ei?
– Îmi cunoașteți părinții? spune Jeongin într-un moment de fericire
–Da copile și sunt înnebuniți de grijă ta!
Fața băiatului se luminase dar la fracțiune de secundă își stinge lumina, fața sa lăsându-se ușor în jos.
– Nu pot. Nu pot pleca!
– De ce?
- Nu o pot lăsa pe ea singura!
–Ea?
: El își trage capul de pe piatră funerară a fetei pentru ai arată femeii despre cine vorbea . Doamna citește cu atenție numele care era trecut pe piatra funerară, față ei luând o întruchipare groaznică când vede că acolo se odihnește nepoata ei.
— Dar...tu ai provocat accidentul? Întreba femeia cu o oarecare greutate în voce
—Nu...dar am lăsat-o să mă aștepte. Jeongin începe să plângă înfundat. Aveam un inel...un inel în cutie. Trebuia să il dau dar nu am mai apucat...am facut-o să aștepte....asta am făcut eu. E numai vina mea
: Femeia, nu știa că nepoata ei era împreună cu cineva. Mai ales să fie într-o relație la stadiul de căsătorie. Era și nedumerită, îi știa părinții băiatului dar nu știa dacă să îl ia la ea până îi anunță , voia sa il ajute, nu ii statea in fire sa fie rea.
- Asteapta puțin! zice femeia apoi alearga înspre partea din care a venit
Doamna pleaca pana aproape de iesirea din cimitir si isi suna sotul. Voia sa stie daca e ok sa il ia pe Jeongin la ei acasa. Spre ,,fericirea" baiatului sotul acesteia e de acord ca Jeongin sa stea la ei pana ii anunta parintii. Dar femeia ne stând pentru a lungi conversatia se întoarce la băiat. Îl prinde de mână și ii spune:
– Vino! E singura ta sansa de a ieși de aici.
