17 Mai 1956, Londra, Portul Furtunos.
„Dragă, Will.
Îţi scriu, cu lacrimi reci în ochii, de pe bucata de scândură putrezită. Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi.
Sunt singură aici, bine, cu excepţia lui Mike, în oraşul ăsta anglican, cu oameni mult prea înţepaţi pentru a mă-nţelege cu ei. Sunt mai tot timpul singură, iar majoritatea copiilor de aici, sunt foarte obraznici, şi fac glume nesărate. Că tot veni vorba de sare, totul aici e umed, până şi aerul pe care-l respir are în componenţa lui sare şi cred, că şi-o tonă de apă. Glumesc, dar ştiu că te-ai prins. Off, ce-aş vrea să scap de cursul ăsta, dar ştii că dacă m-aş ruga de Michael nu ar vrea să-ne-ntoarcem. Apropo, ţin să-ţi spun că, ieri, mi-a cerut mâna. Totul a fost aşa romantic, şi luna viitoare ne căsătorim. În fine, sper că tu şi Abbigail sunteţi fericiţi, vreau să-mi scrii cât mai repede. Ai grijă de tine, şi chiar îmi pare rău că nu-ţi pot scrie mai mult.
De-abia aştept să ne-ntâlnim vara viitoare.
Cu drag, Lizz.”
**
Cu toate astea scrise, înşfac plicul alb din lateralul meu şi bag hârtia îngălbenită şi un pic îndoită pe la colţuri, în care i-am scris lui Will.
Trag o gură de aer umed şi sărat în piept şi-mi strâng pelerina neagră, mai bine peste umeri. Mă ridic un pic ameţită şi-o iau la fugă către oficiul poştal din centrul oraşului.
Nu e mult de străbătut, dar niciodată nu e târziu pentru a alerga un pic. Ştiu şi drumul către centrul oraşului, iar de la docuri chiar nu e departe.
Ajung la intersecţia dintre Mapple şi Narrow Street şi fac stânga către centrul mare şi-nvechit unde se adună derbedei şi se joacă cu chibrite, de-aceea se explică şi mirosul permanent de pucioasă.
Ajung la circa cinci minute depărtare.
Iau o figură mai serioasă şi-mping cu degetul arătător perechea de ochelari cu ramă neagră, merg galant prin faţa lor. Când o maşină-mi ia calea, pe geam, un alt elev de la liceul Crussword, cu păr un pic creţ şi bălai afişând o expresie de tăntălău, trece-n goană, după ce a băgat viteză cu broscuţa lui de culoare roşie, şi m-a udat până la piele în fusta de culoare vişinie, şi cămaşa dintr-un material vâscos de culoare albă, bineînţeles şi pelerina pe care acum o ţineam în mână era udă.
Nu credeam că poate fii mai rău, când am ajuns în faţa oficiului poştal unde se afişau trei băieţi până-n optisprezece ani, bine îmbrăcaţi, şi aranjaţi vorbind despre „şcoală”.
Am tras mânerul cutiei de scrisori din faţa oficiului poştal, ignorând glumele proaste şi râsetele înfundate ale băieţilor din spatele meu, când simt pe coapsa stângă o atingere înceată prelungindu-se până mai sus, mă-ntorc, speriată.
- Frumos, frumos, nu am cuvinte, domnule Smith, ignorând total aplauzele celorlalţi doi.
- Mă scuzaţi, domnişoară Herondale, dar sunteţi.. dar urechiatul meu l-a oprit.
- Sunt, cum? V-aţi înghiţit limba, domnule Smith? Afişând un zâmbet de victorie, în acelaşi timp ironic.
- Nu, nu.. Mă scuzaţi. Trăgându-se din mâna mea şi fugind cât-colo.
- Şi voi? HAI, VALEA!
Mă gândesc dacă am fost prea dură cu copii ăştia, dar toate năzbâtiile şi glumele proaste pe care le-au făcut, ei bine, merită, totuşi. Eh, udată, avansuri făcute pe ziua de azi, presupun că nu poate urma ceva mai rău.
Am tras de mânerul cutiei de scrisori, din nou, şi-am azvârlit plicul alb, deja ud, şi întortocheat, şi-am scos un oftat prelung, mi-am împins din nou ochelarii cu degetul arătător, şi-am plecat spre casă, în grabă, fără să mă mai gândesc la absolut nimic.
***
29 Mai 1956, New Jersey, Widerwood.
Deschid un ochi din perna pufoasă şi albă, şi mă uit pe geamul din lateralul patului în care domneam. Simt prezenţa a unui corp în stânga mea. O fii Abby? N-a mai fost la muncă? Dar a spus că o s-o concedieze, dacă mai lipseşte o singură zi, iar când şeful ei zice ceva, aşa e.
Am fost cumva beat? Aseară? O mie şi-una de-ntrebări îmi mişunau în cap, nici-una fără răspuns.
M-am întors un pic alene, şi am văzut smocul de păr blond, cu rădăcini brunete, am oftat uşurat, şi-am închis din nou ochii. „E doar Lizz” am zis în gândul meu, şi un somn profund mă atrăgea spre el, dar.. Am deshis ochii brusc, şi mi-am dat seama că vorbesc prostii, Lizz e încă în Londra.. Pe undeva pe lângă Portul Furtunos, sau ceva de genul, şi nu am mai auzit nimic de ea, de când mi-a trimis ultima scrisoare pe care am dus-o la specialist să mi-o descifreze pentru că erau toate literele şterse, şi „ude”.
Atunci cine e? Abby s-a vopsit de curând?
M-am întors din nou şi m-am uitat mai atent.
Acelaşi păr.
Am tras corpul greu, să-i văd faţa, dar unde trebuiau să fie ochii, erau nişte gropi adânci, nu ca şi cum nu ar avea ochi, sau e chior, ci ca şi cum n-ar fii fost niciodată acolo. Buzele erau cusute între ele, şi pielea era albă ca varul, m-am întors speriat, şi mi-am dat seama că am un coşmar, m-am ciupit de antrebraţ, şi-am încercat să mă trezesc, dar nu reuşeam.
Totul era aşa de ciudat. Simţeam cum pământul se învârte în jurul meu, iar eu sunt doar un punct pus pe o axă infinitivă, cu o singură rotaţie.
Picioarele mi se-nmuiaseră, iar genunchii păreau din plastilină modelabilă. Camera devenea o figură crem, care se-apropia de mine, gata să mă-nghită în orice moment.
Era moartea?! Muream?!
Întrebări fără nici-un răspuns şi-o linişte deplină îmi cuprindeau capul îngândurat. Stropii de transpiraţie mişunau acum pe corpul meu maleabil în mâinile destinului crud.
Gustul fricii îmi stătea pe vârful limbii.
Mi-era frică.
O frică nestingherită.
Nu ştiam ce mă aşteaptă. Mă gândeam la tot felul de lucruri pe care le-am făcut. Ştiam că poate am „deranjat” Lumea Întunecată cu jocurile prosteşti de pe plăciu Oujia, sau chiar „spiristimele” la care ne prosteam sâmbetele şi duminicile, dar erau doar jocuri prosteşti care nu afectau pe nimeni, sau cel puţin aşa credeam noi.
Am închis ochii profund şi-am inspirat aer rece în piept.
Am deschis ochii şi m-am trezit în încăperea crem, cu geamurile întredeschise, dormind în patul cu învelişuri subţiri, albe, şi cu becul pâlpâind dând semne că se arde. M-am dat jos, brusc, din pat pentru a mă feri de mica explozie care avea să urmeze în urma becului pâlpâitor şi-am încercat să percep fiecare mişcare din apartament.
Nimic, linişte totală.
M-am uitat, cu ochii mijiţi, către pat şi-am încercat să văd silueta din cearceafurile mele, dar nu era nimic.
Absolut nimic.
Totul părea normal, nimic supranatural..
Am oftat prelung, afişând o expresie speriată.
„A fost doar un coşmar”..
