Matrimoniu

Moștenirea flăcării noastre & Cartea Facerii

Rămase singur. Se așeză la o masă din capătul culoarului și trasă cu degetele coperta maronie a cărții. Vechime. Tezaur. Înțelepciune. Vechimea dă înțelepciune? Ca și când s-ar fi temut că nu era demn de a căpăta asemenea înțelepciune, Narcis deschise cartea foarte încet. Descoperi prima pagină roasă la colțuri de spinii timpului. Patru sute nouăzeci și nouă de ani! Prima însemnare a demonilor! Narcis mai citise ocazional din cronica la care prietenul său Yvan lucra atât de devotat, dar Moștenirea flăcării noastre purta însemnele lui Camerion, întâiul sfătuitor regal! Era o revelație copleșitoare pentru prinț. Cum de nu se încumentase să citească cartea mai repede, la îndemnul lui Dragomir, acum câțiva ani? Întoarse prima pagină și pe următoarea se trezi față în față cu emblema Endymion, înscripționată în cerneală neagră, ca o rună profetică. Cât de caligrafic fuseseră trasate săgețile ascuțite! Cât de subțire cercul și cât de impunător triunghiul! Harul, înnegrit de păcat! Narcis o atinse fără să-și dea seama ce face. Parcă invocând o vrajă, își plimbă degetele de-a lungul emblemei. Iat-o aici: originea sa, nașterea celor de-un sânge cu el, încoronarea lui Lucifer!

Întoarse pagina.       

                                                   ***Din Moștenirea flăcării noastre***

In Peccatum Arrogantiæ dæmones ignem faciunt.

Magnæ Flammæ para omnes in iniquitatem et peccatum.

Tantum Flammæ. Para omnes Magnæ Flammæ.

In æternum tenebris ignem faciunt semper.

(Versurile fac parte din Carmen Solis – cântecul Solisului, compus de către primul rege demon, Lucifer. În traducere: „În Păcatul Aroganței demonii își aprind focul/ Mari flăcări pentru toți în nedreptate și păcat./ Doar flăcări. Pentru toți mari flăcări/ În eternul întuneric aprind foc pentru totdeauna.") 

La început a fost lumina.

Lumina Creatorului a scăldat grădina Raiului în harul ei. Îngerii, proaspăt născuți din lumină, își uneau vocile în imnuri și rugăciuni. Își întindeau aripile ca dovadă a frăției. Erau una și aceeași familie.

A fost frumos. Nu a durat.

Căci totul strălucea în Rai, magnific și divin, dar nimeni din Gazda Cerească nu i se asemăna lui Lucifer, întâiul înger al Raiului, făcătorul de lumină. Menirea lui a fost de a ilumina cerul și pământul pentru ca viața să poată exista. Văzându-i frumusețea, mulți au fost îngerii care au crezut că el însuși îi crease odată cu lumina, pe care și-a împărțit-o cu toată Gazda. El i-a învățat cum să o extragă din inimile lor purtătoare de har, să-i dea formă și să o propage.

Așa au căpătat strălucire pământurile, apele și astrele – stelele, luna și soarele.

Odată cu trecerea timpului, îngerii și-au dat seama că ziua nu putea fi perpetuă. Oamenii și animalele aveau nevoie de repaos, de odihnă, iar lumina prea puternică a soarelui nu le-o putea oferi. Atunci Lucifer le-a cerut îngerilor să ia lumina soarelui pentru o vreme, însă nu brusc, pentru a nu tulbura liniștea ființelor locuitoare ale pământului. Iată ceea ce oamenii cunosc astăzi ca amurg, urmat de înserat și în sfârșit, seară târzie. Dar nici întuneric nu putea fi, căci s-ar fi îngrozit cu toții. Lucifer a căzut pe gânduri. Dinaitea lui a venit îngerul Erëndil.

- Fratele meu, să dăm strălucire lunii!

Lucifer l-a privit neîncrezător.

- Soarele este sursa puterii, a spus.