Părăsit de propriul destin

Capitolul 17

Patul pe care mă îndeamnă să stau este la fel de alb precum norii de pe cer într-o zi de vară. E plăcut să dormi pe nori. Este liniștitor. Până și tavanul apărut deodată în fața mea este tot alb. Este departe dar este tot alb...

- Trebuie să se trezească din clipă în clipă.

O voce blândă se face auzită în cameră. Încă nu îndrăznesc să deschid ochii continuând să sper că totul este doar un vis.

- Credeți că va fi ceva mai bine?

Îi recunosc vocea lui Miki și realizez că nu visez. Eu sunt întins pe acest pat. Un pat de spital. Spitalul unde a fost adusă Valeria. Deschid ochii instantaneu și mă ridic la fel de instantaneu cu intenția de a merge la ea.

- Așteptați o secundă, vă rog!

Vocea blândă a asistentei aproape că îmi sparge timpanul iar brațele grele ale lui Miki aproape că îmi fărâmă oasele blocându-mi înaintarea spre ușă.

Mă conformez situației așezându-mă cuminte înapoi pe pat privind spre asistenta care se străduia să-mi scoată  acele din vene. Probabil trebuia să doară la cât sânge se scurge pe mâna mea, dar eu nu simt nimic.

- Valeria? întreb privindu-l pe Miki.

- Este la terapie intensivă. Operația a decurs bine. Doctorul vrea să vorbească cu tine.

- Ceilalți cum sunt?

- Toni are un picior rupt iar Anne are maxilarul făcut țăndări.

- Cum dracu s-a putut întâmpla asta?

- Poliția anchetează cazul.

- Eu am terminat, îmi spune asistenta. Nu s-a rupt acul dar o să vă mai doară o perioadă. O să se învinețească dar probabil nu vă pasă.

- Ok. Mulțumesc.

Mă ridic și pornesc spre ușă cu Miki în urma mea.

- Nu a fost vina Annei, îmi șoptește Miki imediat ce ajungem pe hol. Ținta a fost mașina lui Toni, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Spatele mașinii este zob și dacă ar fi stat cineva pe bancheta din spate nu ar fi scăpat cu viață.

- Știm și cine a comandat asta?

- Încă nu dar nu mai durează mult până când vom afla. Aici este cabinetul doctorului, îmi arată ușa în fața căreia ne oprisem. Vă aștept aici pe hol.

Bat scurt în ușă și o deschid fără să mai aștept vreun răspuns.

- Bună ziua, îl salut pe domnul îmbrăcat cu un halat alb care se afla în  spatele unui birou modest. Sunt Christian Rossi și am..

- Bună ziua, mă întrerupe blând făcându-mi semn să mă așez pe scaunul din fața lui. Înteleg că sunteți ruda domnișoarei Rossi.

- Logodnic. Peste două săptămâni avem nunta.

- Aha. Nu cred că se va recupera până atunci. Am făcut tot ce era omenește posibil. Traumatismul cranio-cerebral a fost destul de grav dar acum este ok. Urmează o perioadă critică pe care sunt sigur că o va trece cu bine.

- Pot să o văd?

- Sigur că da. Acum este în comă indusă pentru a suporta mai ușor durerile. Dar o puteți vedea când doriți dumneavoastră.

- Ce fel de complicații ar putea să apară?

- Nu putem știi niciodată. Cea mai frecventă este amnezia. Dar eu zic să mai așteptăm. Vom discuta la momentul respectiv.

- Și prietena ei, Anne? Cealaltă fată care se afla la volan.

- Este încă în sala de operație. Are fractură de maxilar dar este stabilă. Nu sunt complicații. Se va face bine.

- Mulțumesc domnule doctor, îi spun în timp ce mă ridic de pe scaun și îi strâng mâna.

- Cu plăcere. Dumneavoastră sunteți în regulă? mă întreabă înainte de a ieși pe ușă.

- Da. Cred că da. Așa și trebuie, nu?

Deschid ușa și ies fără să mai aștept ca el să spună ceva. Pornesc spre zona unde scrie mare "Terapie intensivă" urmat îndeaproape de un Miki care este mai îngrijorat decât a fost când l-am lăsat pe hol. Nu știu dacă este așa din cauza felului în care arăt eu, sau a mai apărut ceva între timp. Nu vreau să-l întreb nimic. Nu vreau să mai aud nimic de la nimeni. Nu mă mai interesează nimic. Singurul lucru pe care vreau să-l fac acum este să stau cu Valeria. Ea are nevoie de mine. Eu am nevoie de ea.

Chiar dacă doctorul a vrut să mă liniștească pot să-mi dau seama și singur că este grav. Am văzut cum arăta. Am văzut că era plină de sânge. Am văzut că era fără viață.

- Pe aici, șoptește Miki arătând spre un culoar.

Nu știu cum a aflat unde este rezerva ei și nici nu-mi stă capul la asta acum. Mă las ghidat de mâinile lui care îmi arată drumul, eu fiind mult prea adâncit în gândurile mele pentru a înțelege sensul cuvintelor pe care le spune. Ajungem într-o zonă în care pereții albi sunt înlocuiți cu pereți de sticlă oferind posibilitatea ca toate paturile să fie văzute indiferent de locul în care te aflai.

Fără să mai aștept indicații pornesc spre patul în care se află ea. Instinctul îmi conduce pașii eu fiind mult prea amorțit să fac asta. Îi cuprind mâna care mi-a lipsit atât de mult și îi privesc chipul adormit. Știind că nu mă vede și nici nu mă aude, mă las în genunchi și îmi las lacrimile să curgă nestingherite. Nu pot să fac altceva. Sunt prea mic să pot da timpul înapoi. Sunt prea mare pentru a crede că ea nu este aici și că totul este doar o minciună.