Părăsit de propriul destin

Capitolul 17

Formez rapid numărul lui Toni și o neliniște ciudată mă cuprinde atunci când nu-mi răspunde. Pe Anne nu îndrăznesc să o sun pentru că nu vreau să-i distrag atenția de la condus și apăs tasta unu pentru a o apela pe Valeria, chiar dacă știu că se va supăra pe mine. Atunci când intră căsuța vocală încep să intru în panică știind că ea niciodată nu-și închide telefonul fără să mă anunțe.

Îl sun insistent pe Toni și înjur printre dinți blestematul de telefon la care nu răspunde nimeni. În timp ce formez numărul lui Miki, pe ecran apare numele lui Toni.

- Toni! De ce dracu nu răspunzi când te sun?

- Nu este Toni, răspunde o voce feminină iar sirenele care se aud în fundal mă țintuiesc efectiv în scaun.

- Ce s-a întâmplat?

- Mergem la Urgență. A fost un accident cu mai multe mașini implicate. Domnul este inconștient. Trebuie să închid. Îl găsiți la spital.

- Stai! Așteaptă o secundă. Alo! Alo!

La dracu! La dracu!

- Hei, Miki. Toni a avut un accident. Merg după Valeria. Ne vedem la spitalul de Urgență.

- Vin cu tine. Sunt deja în față.

Închid telefonul și cobor alergând scările fără să mai aștept liftul. Îi mulțumesc scurt portarului care ținea ușa deschisă pentru a intra vecina de la patru și mă strecor afară pe lângă ea.

- Ce dracu faci aici? Nu trebuia...

- Vorbeam cu Toni când s-a întâmplat.

- Poftim! Și Valeria?

Nu voiam să aud decât că ea nu a fost implicată. Mă uitam disperat la el și asteptam să-mi spună asta.

- Îmi pare rău! Sunt sigur că Toni a făcut tot ce a putut pentru a o proteja. Este tot la spital.

- Nu. Nu. Nu. Nu.

Cuvintele lui nu reușesc să mă liniștească iar blocajul din trafic amplifică starea de nervozitate care îmi dă târcoale. Nu mai am răbdare să aștept în mașină și pornesc pe jos. Încep să alerg atunci când spitalul apare în raza mea vizuală, încercând să ocolesc persoanele care îmi ies în cale.

Dau buzna pe ușile mari de la intrarea și mă uit in jurul meu disperat după cineva care să mă ajute. Zăresc recepția și alerg spre domnișoara care era liberă cerându-i detalii despre persoanele aduse recent în urma accidentului. Îmi comunică să merg la etajul doi, acolo unde voi primi toate informațiile cerute.

Nu mai știu cât timp mi-a luat ca să ajung aici și nu mai știu nici ce au strigat asistentele la mine, cert este că atunci când am văzut-o pe Valeria întinsă pe patul care se îndrepta spre blocul operator, m-am năpustit asupra ei dar patru brațe m-au tras de pe ea și m-au dus pe sus în sala de așteptare. Nu mai aud nimic. Nu mai văd nimic. Nu mai știu cine sunt. Nu reușesc să mă adun și simt că nu mai pot respira. De ce ea? De ce noi? Nu trebuia să se întâmple asta. Nu acum.

- Ești ok? un sunet bizar se aude lângă mine dar nu reușesc să-mi dau seama despre ce este vorba.

Sunt pierdut în lumea mea, blocat printre gânduri și nu cred că vreau să plec de aici. Nu sunt capabil să fac asta. Nici măcar nu cred că trebuie să fac asta.

Privesc pierdut cum o femeie îmbrăcată într-un halat alb se apropie de mine dar nu vreu să o văd și nici să aud ce spune. Habar nu am ce vrea să-mi facă atunci când mă ia de braț și mă trage spre o ușă albă. Toate ușile sunt albe. Totul este alb. Albul este o culoare care te duce cu gândul la îngeri. Albul este oare culoarea raiului?