Atingerea

Capitolul 1- Durerea ce nu dispare, devine doar obișnuință

       Acea zi mă bântuie de atunci și acum. De atunci mi-am pierdut speranța în orice și fiecare zi este un blestem și mai mare știind că ei trei sunt departe de mine. Adevărul este că nu am fost niciodată pregătită pentru așa ceva. De fapt, cine este?
        Apartamentul în care locuiam odată cu ei este gol. Bucătăria în stilul anilor 80 unde mama ne gătea acele fripturi de ne lăsa gura apă după ele nu ne mai încântă nările cu mirosul mirodeniilor. Baia, unde mama a creat un adevărat loc de meditație cu lumânările, pe care atunci nu le suportam, de lavandă, acum abia că mai este aerisit. Livingul care odinioară era martor la serile de Monopoly ale noastre, acum oferă casă unui peștișor și unei vaze de flori artificiale. Dormitorul lor nu a mai fost atins de nimeni. S-a depus praful peste amintiri și m-ar durea să o fac să dispară de acolo. Acel praf, gros de un deget aproximativ oferă liniște și calm asupra amintirilor mele, oferă acel ,,strat de protecție" și stabilitatea că nimeni nu mi le va fura. Nici măcar timpul. Tot ce am schimbat a fost să scot pozele din fiecare ramă în parte. Nu suportam să le văd. De fapt, apartamentul ăsta bântuit oferă cămin pentru fiecare blestemat de moment fericit alături de ei, deși în momentul respectiv acele momente îmi păreau platonice. Nu există refugiu, nu există necesitatea de schimbare, nu există sentimente ,,pozitive" și ,,negative". Există doar dorul și goliciunea, nimic altceva.
        Astăzi am sărbători ziua micuței Adelaide. Doamne, ce nu o suportam când îmi cânta celebra ,,We are the champions" ținând un piaptăn la gură, putând o fustă din tul crezând că este Celline Dion. Își legăna părul din stânga în dreapta ca și cum ar fi cea mai frumoasă podoabă capilară existentă și își imagina că o ascultă cele mai înalte elite. Veșnic mă ruga să o machiez cât de mult pot cu diferite nuanțe de maro și mult tuș. Mereu voia mai mult; credeai că machiajul o face star și nu vocea sau atitudinea ei. La final arăta ca un urs panda cu ochii aceia albaștrii și mari conturați cu tuș. Mama și cu tata râdeau copios pe replicile tăioase pe care le arunca fetița atunci când cineva îndrăznea să facă vreo afirmație legat de modul în care mai că nu-și rupea coloana în tocurile furate de la mama din garderobă.
      -Ade, dă-ți jos tocurile alea până nu devii o handicapată. Azi mâine o să dai buzna în dulapul meu și o să mă obligi să fiu un fel de Eva din perioada căreia nimeni nu i-a dat vreun nume toată viața.
      -Kiara, hainele tale abia acoperă sânii unei femei zombie. Ar fi cazul să te iei și tu puțin după mine și să îți faci niște forme. Dacă tot nu mănânci atunci măcar să te folosești de silicoane.

       Aceste replici amuzau chiar și morții din pământ. Chiar nu aveai cum să nu râzi atunci când îmi vedeai expresia, iar corpul intensifica reacția. Răsfățata asta nu făcea decât să îmi amintească faptul că mai toată lumea observă cât de ciudat îmi este corpul. Sunt mică de înălțime, cu șolduri late, am un aer de minion hiperactiv, cu părul creț șaten care-mi acoperă umerii într-un stil boem și totuși atrăgător, ochii mari și negrii. Pentru că Domnul a spus că va crea un om care să fie într-un total contrast cu el însăși, mi-a oferit o piele albă ca laptele. Oricât stăteam la soare nu reușeam să mă bronzez datorită lipsei unui pigment din pielea mea. Mai rău decât boala de piele, care vine mână-n mână cu lipsa de pigmenți, vitiligo, nimic nu există. Tata încerca să mă ajute puțin, spunându-mi că sunt o operă de artă, cea în care se întrunesc toate diferențele existențiale. Eu una credeam că universul este total împotriva mea, dar nu aveam de ales decât să mă folosesc de minusurile corpului meu și să le preschimb in plusuri, altfel mă riscam să mă pierd în marea mulțumii cu 7 guri și 15 gânduri în felurite moduri spuse. Răutate fără de capete, exact ca oceanele.

     -Kiara, m-a sunat mama Elizei, ar vrea să treci pe la ea ca să o ajuți la tema de algebră pe mâine. Este destul de distrusă datorită despărțirii ei de Matt.
     -Dar mamă, Elizabeth este destul de ,,mare" și îmi ridic degetele în aer ca să evidențiez ghilimelele folosite în cadrul expresiei mele, ca să își bandajeze rănile singură. Matt era un bădăran iar Elizei îi plac oamenii de genul, deci practic, și-a căutat-o cu lumânarea.
     -Kiara Milton, te duci la ea! Este prietena ta cea mai bună și ți-a fost alături în perioada ta de ,, grație". Noi venim după tine la 7 ca să mergem să îl vizităm pe Arnold, unchiul tatălui tău.
     -Tata are un unchi? Wow, și eu care credeam că al lui l-au părăsit pentru că era prea moale și răsfățat.
     -Kiara!
    -Bine mamă, bine, i-am răspuns oftând și dându-mi ochii peste cap, nu mai striga că mă surzești!
     Femeia asta încearcă să controleze totul. Cred că are supraputeri la cât ghicește mersul lucrurilor ori instinctul ei matern e ceva dus la extrem de când a născut-o pe Adelaide. Oricum, oricare ar fi, eu una n-aș vrea să fiu în locul ei, să mă bântuie veșnic ceva în așa fel încât să prezic viitorul.
                                   *
        Acea zi, acel ultim ,,Ne vedem la 7, la colțul străzii, unde am stabilit. Ai grijă de tine iubito." a fost ultimele ei cuvinte înainte de a intra în starea sa de neființă. Nu s-a mai întors să mă trezească de dimineață să merg la blestematul de liceu, care acum s-a schimbat în facultate. Nu s-a mai întors să îmi pregătească acele sandwichuri cu piept de pui și unt de arahide în fiecare dimineață pe care le adoram atât de mult. Nu s-a mai întors să îmi ureze succes la școală și o zi frumoasă. Nu s-a mai întors să mă aștepte acasă cu acele paste cu sos alb și ton. Nu s-a mai întors să îmi strige să las odată țigările și să fac ceva de folos pe acel ton de mamă autoritară pe care nu o suportam. Nu s-a mai întors să mă sărute de noapte bună crezând că dorm deja și să îmi spună că oricât aș fi de buimacă ei sunt mândrii de mine.
           Am rămas cu bucățile de țigări arse, un apartament gol pe care îl urăsc și niște amintiri care mă urmăresc zi de zi. Ar trebui să îmi schimb viața, după un an de zile de la catastrofa existenței mele, dar nu știu de unde să încep...