Afară e toamnă. Vântul rece bate puternic, atât de puternic încat crengile copacului bătrân de afară îmi bat puternic în geam. M-am acoperit cu pătura pentru a fi protejat de tot, în special pentru a astupa țipetele lui Amy. Amy... Țipetele ei puternice se contopesc într-o imagine macabră cu vremea de afară.
Am 16 ani si multe frici, multe temeri și probabil prea puține sentimente. Singurul lucru pe care il aud în fiecare zi este ca am fost o greșeala. Tatăl meu este perfect virgin , iar mama soția lui. Nu le spun așa, pentru că ei nu-și doresc asta. Amy și David.
Mă uit în oglindă și tot ce pot să văd este un monstru făcut din ură. Îmi pot vedea rănile înca deschise din seara precedentă, mă dor. Amy țipă ca în fiecare zi, a rămas fără alcool. Tot ce pot să fac este să adorm și să dau skip la căcatul ăsta de zi. Stau sub pătură și-mi privesc ranile înainte să adorm , ca în fiecare seară, le ating, le gust. Urăsc și iubesc în același timp sentimentul de neglijență al părinților. Asta m-a format. Asta m-a făcut să fiu cine sunt azi. Un monstru.
Aud sunete venind din bucatarie, nu doar țipete, ci și farfuri sparte. Amy chiar a rămas fără alcool . Totul se aude atât de tare în mintea mea, iar totul se mișcă încet în jurul meu. Cobor pe scări si ma opresc în mijlocul lor, pot să privesc întreaga scena pană mor, oricum asta a trebuit să văd timp de 16 ani. Se ceartă mereu. Aparent au spart și un geam. Prea multa galagie, atât de multă încât vecinii au chemat poliția. Urc iar la mine în cameră și ma acopăr cu pătura. Noptea trece greu. Nu mai plâng, m-am obișnuit cu situația. Am închis ochii și am încercat adorm, mereu când se întamplă asta mă simt ca un mort viu.
Se strecoară o rază de lumină printre draperiile mele întunecate, în camera mea întunecată. S-a făcut dimineață, e timpul să merg la școală. Mă îmbrac, îmi iau geanta, iar în ultimele 3 minute rămase mă uit la mine în oglinda veche, ușor murdară din camera mea. Probabil că în ultimii ani eu am fost singura persoană ce a trecut pragul camerei mele. Totul pare să fi stat în timp, neschimbat.
Mă îndrept spre școală, când din spate mă trage de mâneca bluzei Alma. Mereu avea o sclipire in ochi, o privire blândă, n-am înțeles niciodată de ce stă cu mine.
- Neața Jo, ești pregatit pentru testul de azi. A da, tu ești deștept, n-ai nevoie de așa ceva!!
Nu înțeleg de ce crede asta despre mine, de ce i-ar păsa de școală, de ce ar vrea să vorbim despre asta. Tac, m-am săturat să încerc să-i mai explic, oricum voi primi același argument stupid din partea ei.
- Ai vrea să nu mă mai eviți?
- Scuze Alma, mă gandeam...
- La ce? La cum o să te faci mangă azi?
A da, am și uitat că azi e vineri, iar Robert dă un party la el acasă. Nu interacționez cu nimeni, nu sunt cea mai interesanta persoana, dar totuși oamenii mă invită la căcaturile lor și vorbesc cu mine. Nu știu ce-i greșit cu ei sincer.
- Mă gândeam la „testul de azi".
- Chiar crezi că poți să mă minți?
La cât de proastă și naivă ești, DA, aș putea s-o fac chiar foarte ușor. Chestia e că nu mă gândesc la nimic, mintea mea este goală. Tac și înghit în sec. N-o privesc deoarece știu că ma fixat cu privirea, nu-mi doresc un contact vizual în momentul ăsta cu ea. Îmi ridic privirea din pămant deoarece Alma s-a pus în fața mea, stăm la 20 de centimetri unul față de celălalt, probabil dacă n-aș fi fost atent aș fi dat peste ea. Știu că urmează sa-mi reproșeze ceva, mă pregatesc emoțional și închid ochii.
- Ai ceva cu mine?
- De ce crezi asta?
- Mă ignori...
Asta oricum o fac mereu.
- Doar hai să mergem la școală, cred că o să vină ploaia și chair n-am chef să ne udăm doar pentru că ne certăm în mijlocul străzii.
- Cum spui tu, abia aștept seara, nu prea ies din casă iar asta consider că-mi va face bine, poate o să-mi fac niste prieteni.
- Sau doar o să se dea unii la tine, o să te forțeze să faci ceva ce nu vrei și o să rămai cu răni urmatoarea zi.
- Stai ce?
- Urlă hormonii în toți masculii, la ce te-ai aștepta, probabil o să-ți dea niște GHB, tu n-o să mai fi conștientă iar a doua zi o să te trezești plăngand.
- Nu știu ce să spun despre asta...
- Nici nu trebuie să spui ceva, se întâmplă atât de des, nu-ți poți imagina.
Alma avea o față speriată dar și suspicioasă, este mult prea naivă pentru lumea asta. Îmi pare rău pentru ea. Nu știu cât o să reziste. Supraviețuiești.
- Totuși eu am să merg, vei fi și tu, totul o să fie bine.
- Cum spui tu Alma, dar eu nu-ți pot garanta protecție și nu-ți pot garanta că totul va decurge bine. După câteva minute de liniște. Plus că ai observat ce fel de persoane sunt Robert și prietenii sai. Ți-aș propune să nu stai in jurul lor.
- Promit!
Și iar apare zâmbetul acela tâmp pe fața Almei. Te rog oprește-te. E ca un chin să-i văd pe ceilalți zâmbind. Iar motivele pentru care o fac sunt atât de prostești.
Aștept să se termine infernul pentru a pleca acasă, ultimele minute trec atât de greu, dar totuși trec. Ajung acasă, îmi fac un duș și plec la Robert. Iar drumul meu spre orice destinație este mereu acompaniat de cuvintele Almei. Nu conta dacă avea despre ce să vorbească, ea o făcea. Mereu, fără să se oprească. Drumul împreună cu ea pare atât de lung, doar ea poate să facă asta.
