În pași de dans spre fericire

"Am fost un dobitoc"

    Deschid ochii încet și am un deja-vu imens atunci când văd unde mă aflu. Aceași cameră de spital. Imagini cu acea dimineață oribilă mi se derulează în minte. E ca și cum aș retrăii acele clipe, și, ce urăsc sentimentul! Simt că orice aș face o să ajung iar aici, în acest loc blestemat.

    Îmi amintesc că m-am împiedicat de ceva, în timpul jocului la care m-a dus Noah.

    — Vivian? îl aud pe Noah, care stă în pragul ușii. Am fost un dobitoc, spune cu durere în voce.

    — De ce spui asta?

    — Nu trebuia să te duc acolo, este vina mea, este numai vina mea.

    O lacrimă i se prelinge pe obraz și își dezlipește privirea de a mea. Nu pot să cred că el are impresia că este vina lui pentru toate astea. Este doar vina mea. Sunt o mare amețită, trebuia doar să mă uit mai bine pe unde merg.

    — Să nu mai spui asta niciodată, este numai vin mea.

    — Of, nu este așa.

    —Șșș, este vina mea și punct.

    În scurt timp își face prezența în cameră, Ellyandra. Aceeași figură zveltă și același par frumos și lung. Este îmbrăcată într-o rochie roz, până la genunchi, și o pereche de sandale albe. Zâmbește când mă vede și se apropie de mine.

    — Hei! Cum te simți? mă întreabă ea

    — Sincer, forte nașpa, spun și chicotim amândouă.

    M-am plictisit de moarte în toate aceste zile în care am stat în spital. Noah a venit destul de des să mă viziteze, a fost alături de mine mereu. Ne-am uitat la filme, am citit, și am povestit mult, dar nu îmi place să stau mereu închisă undeva. Am aflat că îi este frică de clovni. M-am mirat foarte tare, nu mă așteptam. Au mai venit și părinții mei, și câțiva prieteni. Mă bucur că au fost toți alături de mine.

    — Era și cazul să ies din spitalul acela. Mulțumesc că te-ai oferit să mă conduci acasă, îi spun lui Noah și continuăm să mergem pe trotuar.

    — Stai liniștită, e plăcerea mea.

Deschid ușa casei și Loly îmi sare în brațe. O mângâi pe cap și îi dau un pupic. O am pe Loly de șapte ani, am primit-o de la mama când aveam șaisprezece ani. De arunci, suntem nedespărțite. Mă bucur că mama a avut grijă de ea cât timp am fost în spital.

    — Te rog, așează-te, îi fac semn spre canapea. Vrei să îți fac un ceai? O cafea?

    — Un ceai, te rog.

O las pe Loly și pornesc spre bucătărie. Iau din raftul de sus două pliculețe de ceai și două căni. Pun apa la fiert, torn apa când e gata și pun pliculețele.

    — Vrei miere?

    — Nu, mulțumesc.

    Îmi pun mie puțină miere, iau două lingurițe și pun cănile pe măsuța de cafea din living. Iau cana și încep să suflu.

    Noah începe să vorbească, dar nici nu sunt atentă la ce zice, privirea îmi pică pe buzele lui. Fără să îmi dau seama ce fac, îmi unesc buzele cu ele. Fața lui e plină de uimire. Imediat ce realizez ce fac încep să alerg. Trebuia eu să stric totul. Mereu stric totul. Distrug orice ating. Nu-i de mirare că nu prea am prieteni. Singurul prieten adevărat este Noah, dar, proasta de mine a stricat și asta. Alerg fără o direcție anume, într-un ritm haotic. Sper măcar să mai voebească cu mine după momentul acesta penibil.