Camera Roșie

Întâlnirea

 ,,Unora le este teamă să uite, altora să-și amintească..."

*

          Alarma telefonului mă face să vreau să-l izbesc de un perete. În schimb, abținându-mi impulsurile, aceept că este timpul să mă ridic din pat. Îmi târăsc picioarele până la baie. O oarecare încordare se face simțită atunci când mă gândesc că astăzi este prima zi a mea la o altă slujbă. Și, deși am mai trecut prin asta de multe ori, simt că de data asta va fi altfel. Simt că, de data asta, sunt mult mai pornită să iasă totul bine. Adică nu se poate să fiu eu cea mai ghinionistă persoană din lume, nu? Ceva bine tot trebuie să-mi iasă și mie.

         Ies din baie cu un prosop înfășurat în jurul corpului și cu unul înfășurat pe cap. Din cauza apei fierbinți, rana din genunchi a început să pulseze din nou, deși intensitatea durerii nu mai este aceeași de ieri. Acest lucru, însă, îmi amintește că astăzi va trebui să port pantaloni. Astăzi și până când îmi trece rana, de fapt...

          Telefonul vibrează atunci când ajung în dormitor și, ridicându-l, observ că am primit un mesaj text de la Lia, în care spune: ,,Bună dimineața, rază de soare! Gata de prima zi?". Îi trimit un ,,Da.", după care las telefonul. Poate că uneori ar trebui să-i răspund mai drăguț, având în vedere că este singura persoană din agenda mea telefonică. Totuși, în acest moment nu am chef de discuții. Sunt emoționată și simt că nu vreau să împărtășesc asta cu nimeni.

          După ce mai arunc o dată privirea către ceas, mă apuc să-mi usuc părul. Îmi ia destul de mult timp din cauză că este des și ondulat. Nu sunt sigură de unde am primit aceste trăsături. Când vine vorba despre familia mea, lucrurile stau puțin în ceață. Nu prea îmi amintesc nimic despre ei. De fapt, nu prea știu uneori nici cum de am ajuns în acest apartament. Sunt momente în care simt că m-am născut direct aici... sau că nu m-am născut, ci că exist dintotdeauna.

          Am vrut să fac ceva în legătură cu asta, însă Lia mi-a spus că este doar de la stres. O fi, n-o contrazic. Dar, la un moment dat, poate că voi încerca să aflu cine sunt și de ce nu-mi amintesc nimic. Gândindu-mă mai bine, nu știu nici măcar de unde o știu pe Lia. Știu doar că am un nume: Felicity Bay. M-am uitat de multe ori pe acte, pe care, în mod normal, sunt trecute numele părinților. Totuși, atunci când citesc, totul pare în ceață. Este ca și cum citesc, apoi uit, apoi citesc iar, apoi uit iar. La final, nu mă aleg niciodată cu nimic. M-am gândit de multe ori să caut ajutor specializat legat de asta. Știu că nu e normal. Însă, cumva, nu ajung niciodată să cer ajutor.

          După ce îmi usuc părul, mă îndrept către șifonier. Îmi iau de pe un umeraș o cămașă albă, pe care am pregătit-o de aseară și o pereche de pantaloni de stofă. Deși fusta pe care voiam s-o port parcă-mi face cu ochiul, decid că cea mai bună idee sunt pantalonii. Și în același timp, decid că ar fi mai bine dacă aș înceta să-mi repet asta tot timpul în gând. Poate că este un tic pe care l-am deprins, în urma fricii de a mai uita ceva în viața mea. Neștiind cine sunt și de unde vin, simt că trebuie să țin strâns de fiecare informație pe care o primesc, indiferent de ce tip e.

         Mă îmbrac cât de repede pot, după care mă îndrept către oglindă. După ce îmi pieptăn părul, începe partea grea. Cum ar trebui să arăt? Aș adăuga vreun plus la ținută dacă îmi prind părul? Da, cel mai probabil, ar trebui s-o fac. În minte îmi apar îndemnele Lisei. Nu pot purta eu vreo fustă, însă pot încerca să impresionez puțin. Poate așa o să am mai puține șanse să fiu iarăși concediată. Brusc, privirea îmi cade pe cămașă. Ușor, îmi deschei primul nasture. Apoi, îl deschid și pe cel de-al doilea. Nu vreau să fie evident că vreau să impresionez. Îmi închei la loc cel de-al doilea nasture. Dar, până la urmă, nu cred că-s eu singura care face asta. Mă răzgândesc și-mi deschei iar nasturele. Dar dacă își va crea vreo impresie greșită și va încerca să se dea la mine? Închei iarăși nasturele. Oftez zgomotos și decid să-l las așa. Privindu-mi fața cu atenție, sunt extrem de nehotărâtă. Puțin ruj mat nu strică niciodată. După ce mă dau cu ruj, apelez și la rimel, după care, puțină pudră. E prea mult? N-are cum. O fi prea puțin? Să sperăm că nu.